Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Ioana Petridean

Design copertă: Kerri Resnick

Ilustrație copertă: Zachary Meyer

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Immortality: A Love Story

Autor: Dana Schwartz

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1933-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-2014-7

Prolog

Paris, 1794

Piața gemea de oamenii treziți în zorii zilei, ca să vadă sânge. Înconjuraseră platforma de lemn pe care fusese ridicată ghilotina, înghiontindu-se unul pe altul și împingându-se tot mai în față, pentru că fiecare încerca să ajungă cât mai aproape de locul unde se întâmplau lucrurile. Puținii norocoși ce răzbătuseră până în primele rânduri își fluturau batistele — când capetele urmau să înceapă a se rostogoli, aveau să le înmoaie cu toții în sânge. Suveniruri. O moștenire pe care o puteau lăsa copiilor și copiilor copiilor lor. Vedeți? Am fost acolo, vor spune ei, despăturind peticul de pânză. Am văzut Revoluția. I-am văzut pe trădători pierzându-și capetele.

Lumina dimineții se reflecta în piatra albă a sălii de judecată. Chiar dacă avea mâinile legate, Antoine Lavoisier a reușit să-și îndrepte manșetele cămășii. În dimineața aceea îmbrăcase cea mai simplă cămașă de lucru, un veșmânt de in colorat, în genul celor purtate în laborator, unde știa că ar putea să se păteze de sudoare sau cu una dintre sutele de substanțe chimice pe care le păstra în eprubete de sticlă. Soția lui, Marie-Anne, îl amenințase de zeci de ori c-o să i le arunce pe toate. Antoine îmbrăcase această cămașă, sperând că astfel le poate dovedi judecătorului și mulțimii urlătoare de afară că era un om din popor. Pentru tot binele pe care-l făcuse, ar fi putut să poarte brocart de mătase.

— Vă rog, îi spusese el judecătorului.

(Cuvântul ăla blestemat aproape că-i rămăsese în gât; dacă împrejurările n-ar fi fost atât de cumplite, natura lui l-ar fi împiedicat cu totul să implore.)

— Vă rog, repetase el, Franța are nevoie de munca mea. Imaginați-vă ce aș putea face pentru națiunea noastră — pentru Republică — dacă aș avea mai mult timp pentru a-mi continua cercetările științifice. Am ajuns deja atât de departe în studierea oxigenului. A hidrogenului, în știința combustiei! Lăsați-mă cel puțin să mă întorc acasă, să-mi pun în ordine hârtiile. Sunt acolo ani întregi de calcule. De posibilități pentru…

Judecătorul l-a întrerupt cu o tuse spartă, hârâită.

— Destul, a spus el. Republica nu are nevoie nici de oameni de știință și nici de chimiști care au furat de la popor. Iar justiția trebuie să-și urmeze cursul.

Apoi a lovit cu un ciocănel în pupitru.

— Vinovat.

Lavoisier a oftat.

— Păcat, a spus el ca pentru sine, prea încet ca să poată fi auzit peste strigătele și râsetele mulțimii înveselite.

Oficial, Antoine Lavoisier fusese acuzat de evaziune fiscală și comercializare de tutun neconform, pe motiv că ar fi escrocat oameni obișnuiți, umezindu-l cu apă, ca să-l îngreuneze. Dar, la fel ca toată lumea, știa și el că fusese târât la judecată pentru cu totul altceva: pentru că era aristocrat și savant. Pentru că-și petrecuse ultimul deceniu din viață alături de soția lui, găzduind în apartamentul lor întruniri de intelectuali și artiști, evenimente la care Marie-Anne oferea ceai, gustări și biscuiți preparați de servitorii lor.

Franța se schimba, se schimbase mai repede decât crezuse Lavoisier că era posibil. Plutea în aer o sete de sânge, o frenezie pentru ceva ce intitulaseră justiție, dar care părea mai degrabă cruzime. Șase dintre prietenii lui fuseseră deja scurtați cu un cap pentru acuzații fără sens, apărute peste noapte. Restul prietenilor fugiseră la Londra sau în Italia. Și familia Lavoisier avusese șansa de a fugi în Anglia, dar nu-i lăsase inima să-și abandoneze experimentele. Laboratorul. Fuseseră atât de aproape.

Acum era prea târziu.

Cu doar câteva luni în urmă, Lavoisier privise cum regina însăși fusese purtată pe străzile Parisului într-o căruță, transportată nici mai mult, nici mai puțin decât ca o grămadă de lemne, într-o cușcă deschisă, așa încât loialii cetățeni ai Republicii să-i poată vedea chipul, să poată azvârli spre ea fructe putrede și varză. Lavoisier se forțase să privească; ultima dată când o văzuse pe regină fusese din ipostaza de oaspete la Versailles, pentru a demonstra, în fața Regelui Ludovic și a curții sale, o nouă formă de combustie chimică. Regina era îmbrăcată în satin galben, cu părul pudrat și tapat, împodobit cu pene de struț și perle. Își amintea că ea râsese. Și atunci când Lavoisier provocase mici explozii — fumul a fost mai întâi albastru, apoi verde, apoi violet, menit să-i uimească și să-i amuze — chipul reginei a părut tânăr și îmbujorat.

În ziua în care o duseseră la ghilotină, Lavoisier văzuse o față trasă și brăzdată de riduri. Părea cu decenii întregi mai bătrână decât era cu adevărat. Părul îi albise cu totul și părea atât de rar, încât în unele locuri i se vedea scalpul. Când căruța a trecut pe lângă el, Lavoisier i-a observat ochii goi și pustiiți. Parcă murise deja, cu mult timp în urmă.

Un soldat cu baionetă l-a împins pe Lavoisier spre platformă. Unii dintre cei veniți să caște gura au încercat să-i pună piedică sau să-l lovească, dar Lavoisier abia dacă a observat, într-atât era de concentrat să cerceteze miile de chipuri, căutându-l din priviri pe cel al soției sale, Marie-Anne.

— Acolo! a strigat el.

Soarele o lumina dindărăt, iar părul ei luase forma unei aure strălucitoare. Stătea lângă scara de lemn a platformei, căutând hotărâtă din ochi prin mulțime, cu buzele strânse într-o linie dreaptă. Soldatul a privit spre Lavoisier, confuz, fără să-și dea seama la ce anume se referea strigătul acestuia.

Chiar în clipa aceea, Marie-Anne și-a zărit soțul și a început să înoate spre el împotriva curentului de trupuri, încercând să-l ajungă.

Soldatul l-a smucit pe Lavoisier, încercând să-l oblige să-și continue drumul.

El s-a opus.

— În mod sigur, justiția Republicii mai poate aștepta cât să-mi sărut soția de rămas-bun, nu-i așa?

Soldatul a oftat, dar s-a oprit și i-a lăsat pe cei doi să se îmbrățișeze. Marie-Anne a șoptit ceva la urechea soțului ei. Nimeni n-a observat când i-a strecurat în palmă o mică fiolă.

Lama ghilotinei era maronie, murdară de sânge. În dimineața aceea căzuseră deja două capete, iar paiele de pe platformă se pătaseră și se năclăiseră. Cineva ținea pregătit un coș în care să prindă capul lui Lavoisier, când avea să se desprindă de gât. Alții își ridicaseră batistele în aer, sperând să fie împroșcate de jetul de sânge.

Marie-Anne Lavoisier nu și-a privit soțul urcând mica scară de lemn spre platformă. Nu voia să știe dacă el o să tremure sau dacă o să i se înmoaie genunchii. Circulau chiar și povești că osândiții făceau pe ei.

Așa că a ales să se strecoare iute prin mulțime, îndepărtându-se de centrul pieței și pornind-o spre apartamentul lor, unde avea să strângă cât de mult putea din cercetările făcute de soțul ei, înainte să sosească vulturii și să prade orice ar fi putut considera valoros. Noul regim acapara tot ce putea. Marie-Anne se consola cu ideea că, indiferent cine ar fi furat lucrările soțului ei, aproape sigur nu le-ar fi putut înțelege.

Cu pași iuți și siguri, s-a strecurat pe o alee îngustă, mergând cu capul în pământ. Mulțimea pe care-o lăsase în urmă vuia entuziastă. Oamenii strigau cuvinte pe care nu le înțelegea. Iar apoi a ajuns-o și sunetul de neconfundat al unei lame vâjâind prin aer. Marie-Anne Lavoisier a rostit o rugăciune scurtă pentru soțul și pentru țara ei, apoi și-a continuat drumul.

Edinburgh, 1818

— O să te doară. Îmi pare rău.

Lui Hazel Sinnett i se părea că n-are niciun rost să mintă. Băiatul a mușcat mai tare din bucata de piele pe care i-o adusese exact în scopul acesta, apoi a dat din cap. În creierii nopții, la ușa ei se ivise o fată tânără, care o implorase s-o ajute; i-a descris cum fratele ei mai mare își rupsese brațul cu săptămâni în urmă, în timp ce lucra pe șantierul naval, și cum brațul se vindecase prost: era contorsionat și inert. Dimineața, la prima oră, când ajunsese în locuința murdară a celor doi, aflată în apropiere de Fundătura Mary King’s, Hazel descoperise că brațul băiatului era umflat și fierbinte, cu pielea îngălbenită și pe alocuri verzuie, întinsă ca un maț pentru cârnați.

Hazel și-a pregătit instrumentele: un scalpel, ca să facă o incizie în umflătură și să dreneze cea mai rea parte a infecției, acul și firul pe care avea să le folosească pentru a coase tăietura și niște fâșii de pânză și bucăți de lemn, pe care urma să le potrivească astfel încât să imobilizeze brațul după ce îl fractura iar și îl așeza cum trebuie. Ultima dintre manevre avea să doară cel mai tare.

Pe pacient îl chema Martin Potter și era, probabil, de-o seamă cu ea — șaisprezece sau șaptesprezece ani, poate —, dar fața i se înnegrise deja și trăsăturile se transformaseră în cele ale unui adult. Hazel și-a imaginat că băiatul lucra la docurile din Leith încă de când avea zece ani.

— Te cheamă Martin, nu-i așa? Eu sunt Hazel. Dr. Sinnett. Domnișoara Sinnett, a spus ea. Și o să fac tot ce pot ca să îndrept situația.

Martin a dat din cap cu un gest atât de scurt, încât putea fi la fel de bine un tremurat. Tăcerea încordată, nervoasă a fost spartă de râsetele unor copii care tropăiau un etaj mai sus. Martin a scos din gură bucata de piele.

— Sunt frații și surorile mele, a spus el, încercând să se scuze. Suntem opt suflete, dar eu sunt cel mai mare. Pe Rose ai cunoscut-o deja. Ea a venit să te cheme. A auzit că există o femeie medic, care nu cere mulți bani.

— Opt frați! Vai de biata voastră mamă, a spus Hazel. Noi nu suntem decât trei. Eu și cei doi frați ai mei.