Pentru Paul, cel care mă însoțește în căutarea adevărului

„Îi tratăm pe cei din jur așa cum am fost și noi tratați.“

– John Bowlby

Introducere

Relația de cuplu reprezintă subiectul principal al acestei cărți, așa cum este și cea mai importantă parte a vieților noastre. Ne naștem dorindu-ne să ne apropiem de alții și să relaționăm cu ei; fiecare dintre noi, deși nu a crescut neapărat cu doi părinți, are o structură internă profundă bazată pe ideea de legătură intimă. În ciuda progreselor tehnologice, întotdeauna este vorba despre un spermatozoid și un ovul, despre un sfârc și o guriță — e vorba despre întâlnirea a două corpuri și a două minți. Noi, ființele umane, nu putem face copii de unii singuri și, chiar dacă am putea, dorința de „relații intime“ și interacțiune umană tot ar rămâne. Suntem programați pentru iubire.

Acest sentiment al conectării se află la baza multora dintre visele și fanteziile noastre și determină structura narativă a basmelor, despre care Carl Gustav Jung considera că dezvăluie ceva despre bazele naturii umane. Este motivul pentru care am scris această carte sub forma unei serii de alegorii psihanalitice, având titluri de basme. Prin intermediul acestor povești încerc să clarific unele dintre temele universale și eternele dileme cu care ne confruntăm în relații — sunt acele lucruri care leagă cuplurile, dar care, mult prea des, le și despart.

Dorința intensă de transformare reprezintă principalul motiv care adesea îi aduce pe oameni la terapie și tot ea se află și la baza basmului, unde se ajunge la un final fericit doar după ce protagonistul depășește obstacole și dificultăți uriașe. Bineînțeles, psihoterapia nu transformă broscoiul într-un prinț; totuși, încearcă să-l poarte pe pacient într-o călătorie la capătul căreia el înțelege că broscoiul și prințul sunt două jumătăți ale aceleiași persoane, iar „transformarea“ vine apoi tocmai din acceptarea acestui lucru. Cu toate astea, unii pacienți caută o rezolvare rapidă — o poțiune magică — și sunt dezamăgiți când descoperă că aceasta nu există.

Studiile de caz prezentate în această carte pleacă de la mai bine de 35 de ani de practică și de la zeci de mii de ședințe cu multe sute de pacienți cât se poate de reali. Pentru mine este foarte important ca pacientul să se simtă în siguranță, știind că ceea ce-mi spune este și va rămâne strict confidențial. Așadar nu am scris despre persoane anume, pe care le-am avut în terapie. Cititorii vor întreba: „Dar atunci, mai sunt adevărate aceste povești?“ Răspunsul este că sunt „adevărate“ așa cum și basmele sunt „adevărate“. Scopul lor e să dezvăluie un adevăr mai profund despre condiția umană. Fiecare capitol spune o poveste care reprezintă probleme și tipare de comportament pe care le-am văzut în diferite forme, iar și iar. Deși nu se referă la niște pacienți anume, fiecare poveste oferă adevăruri despre nevoia umană de celălalt, despre realitatea vulnerabilității noastre, despre inevitabilitatea dependenței și despre teama de ea.

Când analizăm relațiile de dragoste, este esențial să ne întrebăm: ce este adevărul? Filosofii descriu adevărul ca fiind acordul cu realitatea, numai că realitatea este subiectivă: realitatea mea este diferită de a ta, iar a ta e diferită de a mea. Atrag atenția asupra acestui lucru fiindcă această întrebare reprezintă punctul central al terapiei de cuplu. În cadrul tratamentului, mulți descoperă nu doar că au ascuns adevărul de alții, dar că s-au mințit și pe ei înșiși — căci să fim sinceri cu noi înșine înseamnă de obicei să ne confruntăm cu niște adevăruri dureroase pe care adesea le evităm. Astfel, există două aspecte privind „adevărul“ într-un cuplu: primul se referă la confruntarea cu propriile sentimente și la cunoașterea propriilor experiențe; al doilea se referă la acceptarea sentimentelor partenerului tău și la înțelegerea experienței lui. Problema este dacă aceste două adevăruri pot coexista, fără ca unul să amenințe să-l anuleze pe celălalt.

Celor mai mulți oameni care trăiesc în cuplu le ia ceva timp până să devină curioși, adică până să se arate interesați de modul în care poate că adevărul lor interior nu reflectă o realitate obiectivă, ci este, cel puțin în parte, o reflectare a propriei experiențe câștigate în familia de origine. Dar atunci când partenerii devin curioși, mai puțin defensivi, și se deschid în privința sentimentelor, ei se pot redescoperi unul pe celălalt; atunci își face apariția un alt-fel de adevăr — unul care este împărtășit și care creează o nouă poveste. Nu este o conștientizare pur și simplu intelectuală sau cognitivă, ci mai degrabă un proces emoțional. Așa cum a spus Jung: „Să nu ne creăm impresia că putem cunoaște lumea doar prin intelect; o înțelegem tot atât de mult prin sentiment. De aceea, judecata intelectului nu reprezintă decât cel mult o jumătate de adevăr“.1

Jung a fost înțelept — ca psihoterapeut, am învățat de la el că toate experiențele noastre sunt influențate și modelate de experiențele anterioare. Abordăm orice nou eveniment sau nouă relație plini de preconcepții — nu ne eliberăm niciodată de aceste influențe; deși ne imaginăm poate că suntem imparțiali, martori obiectivi ai vieților noastre, nu suntem deloc așa. Trecutul continuă să trăiască în prezent.

Deci, în terapia de cuplu, scopul este să căutăm adevărul —, nu să îl deținem! Mai degrabă, este un proces de dezvăluiri în cadrul cuplului, ducând la descoperiri care, la rândul lor, generează înțelegere și, uneori, transformare. Sper că prin scrierea acestei cărți îi pot ajuta pe cititori să capete o înțelegere (insight) mai profundă și mai bogată a lor și a propriilor relații. Terapia de cuplu este în general despre a afla lucruri despre tine și la partenerul tău, lucruri care au fost ascunse în spatele unor diverse presupuneri. Este despre a abandona un set de „adevăruri“ și a deveni deschis la o înțelegere împărtășită a celuilalt — acesta este adevărul despre dragoste.

Partea întâi

Legături fragile

Niciodată nu suntem mai lipsiți de apărare în fața suferinței decât atunci când iubim.

– Sigmund Freud, „Disconfort în cultură“2

Toți oamenii sunt fragili, indiferent dacă noi pretindem toată viața că nu este așa. Ne naștem neajutorați și acea experiență a neajutorării nu este uitată. Are ecouri în viața noastră și ne deranjează în miezul nopții, atunci când sinele nostru adult a adormit.

Singura noastră formă de apărare reală în fața fragilității umane este reprezentată de alți oameni. Oameni cu mâini care ne ridică; oameni cu brațe care ne susțin; oameni cu minți care ne înțeleg. Fără aceasta, suntem singuri — și nicio ființă umană nu este menită să trăiască așa. Dar ceilalți oameni ne și amenință; ne aduc aminte de momentele când ne-au scăpat din mâini, când brațele lor nu ne mai țineau cu blândețe, ci cu asprime, și ne reamintesc de clipele când nu am fost înțeleși. Așa se face că, atunci când e vorba despre dragoste, ne blindăm împotriva acestei fragilități, fiindcă ne e teamă.

Victoria și Rupert refuză să iasă din casa de păpuși

Unele cupluri sunt șocant de copilăroase. Se ciondănesc și se ceartă, se răstesc și se plâng, și nu le place decât să aibă un public pe care să-l câștige de partea lor. Odată ce și-au epuizat toți prietenii, un terapeut de cuplu se dovedește adesea de folos!

Am colegi care lucrează în formatul terapiei individuale și insistă că nu și-ar dori niciodată să lucreze cu un cuplu, fiindcă i-ar enerva certurile. Îmi aduc aminte că acum mulți ani predam un seminar și un student terapeut s-a înfuriat foarte tare din cauza materialului pe care îl prezentam. Exasperat, a întrebat: „Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu se despart pur și simplu dacă nu se pot înțelege?“ A generat niște aplauze scurte și aprobare din partea celorlalți terapeuți aflați în formare.

Poate că dezaprobăm cuplurile care se ceartă sau se poartă ca niște copii, dar mie mi se pare că tocmai aceasta definește un cuplu: faptul că o relație intimă este una dintre puținele forme în care este acceptabil ca adulții să regreseze. Unde altundeva putem să ne prostim? Să spui cuiva „plăcințică“ sau să te alegi cu cine știe ce alinturi? Pe cine mai poți stropi cu apă sau chiar cu ketchup, în joacă? Cine altcineva ți-ar citi? Ți-ar cânta? Te-ar ține în brațe și te-ar mângâia? Este poate unul dintre paradoxurile vieții că norma este ca părinții să împartă căldura unui pat, în timp ce copiii, după prima copilărie, sunt învățați să doarmă singuri. Când suntem într-un cuplu, ne putem întoarce în acest univers de joacă și atingere, care în general ne este interzis în viața adultă.

Aproape toate relațiile de dragoste intimă au atribute ale copilăriei: folosim cuvinte de alint unii cu alții și ne cuibărim unul lângă altul, ne mângâiem și ne jucăm. Chiar dragostea fizică oferă ocazia pentru mângâieri și supt, și gâdilat, și explorări într-un mod pe care viața adultă în general nu îl oferă.