Pentru Claudie, Stéphanie, Chloé, Brice, Frédéric,

Sébastien, Nathalie și, mai ales, Simone-Charlote,

fără să-i uit pe Aymeric, Alexis, Hippolyte,

Allan. Pentru mine, ei sunt geniile binelui.

Introducere

Au făcut ca umanitatea să progreseze cu pași mari, au revoluționat cunoașterea pe care o avem despre lume, pământ, om, s-au bătut pentru ideile lor, au schimbat cursul istoriei, au fost vizionari, au inventat o frumusețe fără egal; toate și toți au împlinit lucruri mărețe, au devenit legendari, numele lor traversează secole și frontiere.

De ce?

Pentru că sunt genii, cele mai mari genii ale istoriei omenirii.

Cu toate acestea, din păcate, unii dintre ei s-au dedicat comiterii răului, să distrugă, să masacreze, să lase o urmă sângeroasă a existenței lor.

Au oare toate aceste personaje extraordinare puncte comune, asemănări?

Etimologie

Dar de unde provine, de fapt, cuvântul geniu? La ce folosește? Ce ne propune? Termenul vine din latinescul genius, care, la rândul său, provine din greacă, γεννάν, însemnând a da naștere, a crea, ceea ce ne trimite din start către Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Geniul suprem, fără îndoială... în caz că există. Creația umană poate lua și alte forme, cum ar fi geniul civil sau geniul militar (oximoron, atenție!), geniul lui Aladin așteptând pe fundul lămpii fermecate, dar asta e altă poveste.

Ființe ieșite din comun

La șapte ore de la deces, deși Einstein nu-și dăduse acordul pentru așa ceva, creierul lui era examinat cu mare atenție. Rezultatul: emisferele cerebrale erau mai conectate decât la majoritatea oamenilor.

Însă e oare la fel la toate marile genii? Să fie ele oare de altă natură decât natura umană?

Psihiatru fiind, nu am pretenția că le disec spiritul, iar creierul nici atât, chiar dacă o particularitate anatomică poate să explice totul; încerc doar să înțeleg, să analizez, să construiesc ipoteze. Să le pun în lumină.

Pentru asta, a trebuit să fac niște alegeri. Am selecționat mari savanți, mari spirite din toate secolele, oameni de acțiune (fie că e vorba de mânuit sabia sau mingea), artiști, sfinți, eroi din Antichitate... Și buni, și răi.

Cu siguranță, nu există atâtea femei pe cât aș fi sperat. Asta, din vina culturii umane universal machiste.

Sunt foarte multe personaje occidentale, însă nu destui orientali, africani, americani. Asta din cauza propriei mele inculturi!

Cărei trăsături li se datorează realizările? Inteli­genței? Norocului, oportunității de care au știut să profite la momentul potrivit? Poveștii lor de viață? Forței sufletești? Corectitudinii judecății? Tăriei în fața oricărei încercări?

Ce secrete au?

La fel ca noi, și ei au făcut greșeli.

Ce slăbiciuni au?

Câtă nebunie e în ei?

O grămadă de întrebări pe care va trebui să le abordez!

M-au interesat parcursurile lor, de multe ori incredibile, elementele-cheie din viața lor, anecdotele bizare.

M-am imersat în profunzimea, uneori abisală, a personalităților acestora; astfel, am început să le evaluez sănătatea psihică așa cum fac zi de zi cu cei care se prezintă la mine la cabinet.

Sunt toate geniile niște nebuni?

Această părere este foarte răspândită. Nu vorbim noi toți despre „savantul trăsnit“? Se impune să constatăm că multe genii mari aveau o mică — sau mare — sminteală. Einstein, Picasso, Pascal, Freud, Michelangelo, Dalí, Mozart, Mao, toți au suferit de o tulburare mentală, în unele cazuri severă. Cu toate acestea, spre deosebire de ei, Copernic, Ginghis Han, Caterina de Medici, Johann Sebastian Bach erau mai degrabă persoane echilibrate și rezonabile.

Ce au în comun, dacă au ceva, geniile tulburate și cele sănătoase?

Un aspect va fi deci identificarea celor care aparțin marii confrerii a alienaților, a posedaților, a lunaticilor, cum erau numiți pe vremuri, a tuturor celor care au fost cuprinși de un delir al binefacerii sau al distrugerii, și să ne dăm seama cine sunt cei care s-au comportat bine, chiar dacă sunt mai rari. Întrucât fiecare geniu este dotat cu capacitatea de a da naștere (aceeași etimologie), adică de a crea, putem înțelege ușor că se poate considera un dumnezeu, ceea ce-l face să pice imediat în tabăra nebuniei, dat fiind faptul că psihoticii se cred Dumnezeu.

Tulburarea bipolară și stările modificate de conștiință

Se știe că există o legătură genetică puternică între boala numită maniaco-depresivă, inteligență și creativitate; persoanele superioare din punct de vedere intelectual, cât și rudele lor, cei care aparțin tribului Premiilor Nobel, sunt mai adesea afectate de această tulburare decât populația generală. Cu toate acestea, există genii care nu sunt bipolare și bipolari care nu sunt geniali. Totuși, această tulburare reprezintă o parte din soluția problemei spinoase a legăturii dintre geniu și nebunie.

Altă ipoteză explicativă vizează stările modificate de conștiință. Fiecare dintre noi, noapte de noapte, este un pic „nebun“, adică construiește scenarii improbabile, populate de halucinații în care crede foarte tare, aceasta fiind chiar definiția delirului. Acest fenomen se numește vis și corespunde unor momente în care se exprimă partea afectivă, irațională, într-un cuvânt, nebună, a creierului nostru.

Se întâmplă ca în timpul zilei să trăim momente de transă, fie a minima, când ne aflăm în stări de reverie, iar spiritul nostru vagabondează, „bate câmpii“, ca atunci când medităm, ne rugăm... fie mai intens, ca într-un extaz, mistic sau sexual (orgasm), în momente de exaltare, când suntem sub influența consumului de alcool sau droguri sau când picăm în ele cu ajutorul unui șaman sau al unui hipnoterapeut. În aceste momente de transă, creierul nostru e deosebit de activ și creativ.

Ce este transa? După mine, este vorba despre un moment particular în care se produce o încălecare între două universuri care altminteri se ignoră: pe de o parte emisfera dreaptă, cea a lumii afective, a inconștientului și, pe de altă parte, emisfera stângă, a gândirii, raționalității și raționamentului. Freud a arătat că lapsusurile, actul ratat, visul sunt fenomene care trădează iruperea inconștientului în conștient. În cursul acestor momente particulare, se ciocnesc concepte care nu au nimic de-a face unele cu altele. De exemplu, ca în visul lui Einstein1: viteză, sanie, zăpadă, stele, chestii care nu au ce căuta împreună și totuși... relativitatea a apărut a doua zi din ele!

Așa că geniu, nebunie, aceeași poveste? Da, dacă luăm în considerare că adevărata creație, cea care va revoluționa totul, se naște în timpul momentelor de nebunie extatică pe care le au; nu, dacă luăm în considerare că multe genii sunt realiste, știu să profite de intuițiile extatice, dar, în restul timpului, sunt perfect echilibrate.

Cu alte cuvinte, momentele de creație adevărată sunt implicit momente de nebunie, precum cel care l-a apucat pe Arhimede în baie, când a urlat Evrika. Din fericire, aceste momente de nebunie nu sunt neapărat permanente, ca la nebunii adevărați! Cum aș fi eu, de exemplu... dar, iată că mă îndepărtez de subiect... Numai că psihiatru nebun e un pleonasm evident, nu?

Genii ale binelui, genii ale răului

Toate personajele pe care le voi aminti în această carte sunt presupus ieșite din comun și capabile să creeze, iar asta indiferent de domeniu, că e pentru bine, că e pentru rău sau adesea pentru ambele și uneori efectiv chiar fără pic de considerație morală!

Avansând în acest demers, m-am găsit, astfel, în fața unei alte categorii de genii: și ele fac lucrurile la nivel mare, populează panteonul nostru colectiv, dar devin faimoase făcând rău.

Vreau să vorbesc despre cei mai răi criminali din istoria noastră, cei care distrug fără să creeze, le dau foc tuturor celor care le încurcă planurile, cei care comit genocide și serial killers2. Potențialul lor de a face rău fascinează pe măsură. Dar ce se întâmplă oare în capul lor?

Din fericire, dintre 45 de personaje studiate, aceștia reprezintă o parte mică, însă nu infimă!

Ca să putem vedea mai clar, am clasat geniile în două categorii: cei care au căutat mai ales să facă binele, cei care s-au dedicat cu predilecție răului și i-am pus pe unde se putea pe cei care erau... în altă parte. Fără să-i mai pun la socoteală pe cei care erau la mijloc între bine și rău și care reușeau să le îmbine — mai mult sau mai puțin armonios — pe amândouă, pentru că geniile dedicate complet răului sau complet binelui au fost rare, într-adevăr.

Cel puțin aceasta ar trebui să reiasă din paginile următoare dacă nu are loc vreo răsturnare de situație.

Diagnosticul meu

Voi pune diagnosticul meu de psihiatru fiecăruia: bipolaritate, Asperger, depresie, alcoolism, sadism, borderline, paranoia, delir, fanatism, perversitate, dar și normalitate în cazul unora.

În plus, m-am amuzat făcând pe profesorul, evaluând, în cazul fiecăruia, partea de bine și rău, mergând până la a le da nota mea finală, maximum fiind 10, subiectivă și asumată, cum ar fi 10 din 10 pentru Marie Curie, 0 din 10 pentru Pol Pot.

Un ultim avertisment cititorului: m-am străduit să fiu cât de științific se poate, totodată și prudent, însă fiind curios cu privire la ipoteze și nu m-am abținut mereu să nu fiu pur și simplu speculativ. Însă, la urma urmei, această lucrare nu este un tratat de istorie; este doar relatarea unei plimbări, cea a unui psihiatru clinician, care tocmai prin ceea ce face își revendică dreptul la subiectivitate și chiar la — o, ce păcat capital — o totală parțialitate. Să mă ierte istoricii adevărați!

Cititorul va ierta, sper, și ireverența mea față de marii noștri bărbați și marile noastre femei.