Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoşaru

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: ©Hiroshi Watanabe/Getty Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Apples Never Fall

Autor: Liane Moriarty

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1461-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-2015-4

Prolog

Bicicleta zăcea pe marginea drumului sub un stejar cenuşiu, cu ghidonul într-un unghi ciudat, ca şi cum fusese aruncată cu furie.

Era într-o dimineaţă de sâmbătă, devreme, în a cincea zi de caniculă. Mai bine de 40 de incendii continuau cu obstinaţie în întreg statul. În șase oraşe regionale erau instalate plăcuţe pe care scria „în curs de evacuare“, însă aici, în Sydney-ul suburban, doar bolnavii de astm se aflau în pericol, așa că erau sfătuiţi să rămână în case. Perdeaua de fum care cădea peste oraş avea o amenințătoare nuanță de galben-cenuşiu şi era la fel de groasă precum smogul londonez.

Străzile pustii erau tăcute, cu excepţia murmurului subteran al cicadelor. Oamenii dormeau după nopţile fierbinţi şi neliniştite, pline de vise tulburi; doar cei matinali căscau şi îşi plimbau degetele pe ecranele telefoanelor.

Bicicleta abandonată era nouă-nouţă, promovată drept „bicicletă vintage de damă“: verde-mentă, cu şapte viteze, cu o şa crem de piele şi un coş alb de răchită. Genul de bicicletă pe care puteai să-ţi imaginezi că mergi, în aerul proaspăt şi rece al unui sat european de munte, purtând mai degrabă o beretă decât o cască şi având o baghetă franțuzească la subraţ.

Patru mere verzi zăceau împrăştiate pe iarba uscată sub un copac, ca şi cum ar fi căzut din coşul bicicletei și s-ar fi rostogolit până acolo.

O colonie de muşte negre zăceau împrăștiate în diferite puncte pe spiţele argintii ale bicicletei, atât de nemişcate, încât păreau moarte.

Maşina, un Holden Commodore V8, vibra în ritmul unei melodii rock din anii 1980 în timp ce se apropia de intersecţie, nepermis de rapid în acest cartier rezidenţial.

Stopurile se aprinseră şi maşina întoarse cu scârţâit de roţi și opri în dreptul bicicletei. Muzica încetă. Şoferul se dădu jos, trăgând dintr-o ţigară. Era slăbănog, cu picioarele goale şi pieptul dezgolit, purtând doar un şort albastru. Lăsă portiera deschisă şi se deplasă pe vârfuri, cu o graţie exersată de balerin, pe asfaltul deja fierbinte şi pe iarbă, unde se lăsă pe vine pentru a studia bicicleta. Mângâie roata din faţă, spartă, a bicicletei, ca şi cum ar fi fost membrul unui animal rănit. Muştele bâzâiră, brusc înviate şi agitate.

Bărbatul se uită într-o parte și în cealaltă pe strada pustie, trase un fum adânc din ţigară, ridică din umeri, apoi înşfăcă bicicleta cu o mână şi se ridică în picioare. Se duse la maşină şi o băgă în portbagaj de parcă era un bun achiziţionat, apoi dezasamblă îndemânatic roata din faţă cu dispozitivul de decuplare rapidă, ca să încapă mai bine.

Se sui la loc în maşină, închise uşa şi demară, bătând în volan ritmul piesei AC/DC „Highway to Hell“, mulţumit de sine. Cu o zi în urmă, fusese Ziua Îndrăgostiților, chipurile, şi, deși el nu credea în prostia asta capitalistă, avea de gând să-i dea bicicleta nevesti-sii şi să-i zică la mulţi ani de Ziua Îndrăgostiților, iubi, făcându-i ironic cu ochiul, iar asta va fi revanşa lui pentru alaltăieri, ceea ce însemna că existau mari şanse să aibă noroc diseară.

Nu avea să fie norocos. Dimpotrivă, chiar mare ghinionist. Douăzeci de minute mai târziu era mort, ucis pe loc într-o coliziune frontală. Un şofer de semiremorcă de pe autostradă nu văzuse semnul de oprire obturat de un arbore-de-cauciuc care crescuse excesiv. Localnicii se tot plângeau de luni de zile în legătură cu acel semn de circulație. Avea să aibă loc un accident, ziceau ei, iar acum iată că se întâmplase.

Merele putreziră repede la căldură.

Capitolul unu

Doi bărbaţi şi două femei stăteau în colţul îndepărtat al cafenelei, sub o fotografie înrămată, cu un câmp de floarea-soarelui la răsărit, în Toscana. Erau înalţi ca nişte baschetbalişti şi, în timp ce se aplecau în faţă peste masa rotundă cu blat de mozaic, frunţile aproape că li se atingeau. Vorbeau cu voce joasă şi intensă, de parcă ce-și spuneau avea legătură cu spionajul internaţional, ceea ce părea un lucru nepotrivit în această cafenea mică suburbană, într-o dimineaţă de sâmbătă plăcută şi văratică, cu felii de chec cu banane şi pere, proaspăt copt, care înmiresma aerul, şi cu muzică rock difuză care se auzea ușor de la radio, în acompaniamentul espressorului ce şuiera şi măcina sârguincios.

— Cred că sunt fraţi, îi zise chelneriţa şefului său.

Chelneriţa era singură la părinţi şi era fascinată de fraţi şi surori.

— Seamănă foarte bine între ei, adăugă ea.

— Le ia prea mult timp să comande, zise şeful, care făcea parte dintr-o familie cu opt copii şi nu era deloc impresionat de ideea de fraţi şi surori.

După furtuna violentă cu grindină de săptămâna trecută, veniseră ploi binecuvântate timp de aproape o săptămână. Acum, incendiile erau sub control, fumul se risipise, feţele oamenilor erau curate, iar clienţii umblau din nou de colo-colo, cu bani la ei, aşa că trebuiau să servească repede la mese.

— Au zis că n-au avut timp să se uite pe meniu.

— Întreabă-i din nou!

Chelneriţa se apropie iar de masă, observând acum că fiecare stătea în acelaşi fel, cu gleznele încolăcite în jurul picioarelor din faţă ale scaunelor, de parcă le-ar fi fost teamă să nu alunece.

— Scuzaţi-mă!

Ei n-o auziră. Vorbeau toţi deodată, vocile suprapunându-li-se. Erau cu siguranţă rude. Vorbeau la fel: cu voci joase, profunde şi răguşite. Erau oameni cu gâtul uscat şi cu multe secrete.

— Practic, nu poți spune că a dispărut. Ne-a trimis mesajul ăla.

— Pur şi simplu, nu-mi vine să cred că nu răspunde la telefon. Întotdeauna răspunde.

— Tata a zis că bicicleta ei nouă a dispărut.

— Poftim? Ce ciudat!

— Deci… pur şi simplu a plecat cu bicicleta pe stradă şi a dispărut ca măgarul în ceaţă?

— Dar nu şi-a luat casca. Ceea ce mi se pare foarte aiurea.

— Cred că e timpul să o dăm dispărută.

— A trecut deja mai bine de o săptămână. E prea mult timp.

— Cum am mai spus, practic, ea nu...

— E clar un caz de dispariţie, din moment ce nu ştim unde e.

Chelneriţa ridică vocea atât de mult, încât friza impoliteţea.

— Sunteţi gata să comandaţi?

Ei n-o auziră.

— A fost vreunul dintre voi pe-acasă până acum?

— Tata mi-a zis: „Te rog, nu veni!“ A zis că-i „foarte ocupat“.

— Foarte ocupat? Cu ce e atât de ocupat?

Chelneriţa se strecură pe lângă ei, printre scaune şi perete, astfel ca măcar unul dintre ei s-o vadă.

— Ştii ce s-ar putea întâmpla dacă o dăm dispărută?

Vorbise unul dintre cei doi bărbaţi, cel care arăta mai bine. Purta o cămaşă de in cu mâneci lungi, întoarse până la cot; pantaloni scurţi şi pantofi, fără şosete. Era cam de 30 şi ceva de ani, presupuse chelneriţa, avea barbişon şi farmecul unei vedete de reality-show sau al unui agent imobiliar.

— L-ar bănui pe tata.

— Să-l bănuiască pentru ce anume? întrebă celălalt bărbat, versiunea mai neîngrijită, mai butucănoasă şi mai ieftină a primului.

În loc de barbişon, trebuia pur şi simplu să se bărbierească.

— Că… ştii tu.

Fratele-versiune-mai-costisitoare îşi trecu degetul de-a lungul gâtului.

Chelneriţa rămase nemişcată. Era cea mai bună conversaţie la care trăsese cu urechea de când se angajase chelneriţă.

— Iisuse, Troy!

Fratele-versiune-mai-ieftină oftă.

— Nu-i amuzant! adăugă el.

Celălalt bărbat ridică din umeri.

— Poliţia o să-ntrebe dacă s-au certat. Iar tata a zis că ei chiar s-au certat.

— Dar cu siguranţă că...

— Poate tata chiar are legătură cu asta, zise cea mai tânără dintre cei patru, o femeie îmbrăcată cu o rochie scurtă, portocalie, presărată cu margarete albe, peste un costum de baie legat în jurul gâtului.

Avea părul vopsit albastru (chelneriţa râvnea fix la acea nuanţă), legat la spate într-un coc lipicios, ud şi încâlcit. Brațele ei căpătaseră un luciu fin de la crema de protecţie solară peste care se lipise nisip, de parcă tocmai atunci venise de la plajă, cu toate că se aflau la o distanţă de cel puţin 40 de minute de mers cu maşina de coastă.

— Poate că a răbufnit. Poate că, în cele din urmă, a răbufnit, accentuă ea.

— Încetaţi, amândoi! zise cealaltă femeie, despre care chelneriţa îşi dădu seama acum că era o clientă obişnuită care comanda mereu o cafea flat white mare şi fierbinte, cu lapte de soia.

Numele ei era Brooke. Brooke cu „e“ la sfârşit. Scriau numele clienţilor pe capacele recipientelor de cafea, iar această femeie subliniase o dată, într-o manieră timidă, însă hotărâtă, ca şi cum nu se putuse abţine, că trebuie pus un „e“ la sfârşitul numelui ei.

Era politicoasă, însă nu vorbăreaţă şi, de obicei, puţin stresată, de parcă ştia deja că ziua n-avea să fie aşa cum îşi dorea. Plătea cu o bancnotă de cinci dolari şi lăsa mereu o monedă de 50 de cenţi în borcanul cu bacşişuri. Se îmbrăca la fel în fiecare zi: cămaşă polo bleumarin, pantaloni scurţi şi pantofi de alergat, cu şosete.

Azi era îmbrăcată ca pentru weekend, cu o fustă şi un top, însă tot părea un membru al forţelor armate în afara serviciului sau o profesoară de sport care nu ţi-ar accepta vreodată scuza că te doare burta.

— Tata nu i-ar face niciodată rău mamei, îi zise ea surorii sale. Niciodată!

— Of, Doamne, bineînţeles că nu i-ar face rău. Nu vorbeam serios!

Fata cu părul albastru îşi ridică mâinile şi chelneriţa îi văzu pielea ridată din jurul ochilor şi a gurii şi îşi dădu seama că nu era deloc tânără, era doar îmbrăcată tinereşte. Era o persoană de vârstă mijlocie deghizată într-una mai tânără. De la distanţă, ai fi presupus că are 20 de ani; de aproape, i-ai fi dat 40, poate. Voia să păcălească.