Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: ©I Made Eri Nopandi/Getty Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Lorina Chițan

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Last Child

Autor: John Hart

Text Copyright © 2009 by John Hart

Published by arrangement with St. Martin's Publishing Group.

All rights reserved.

First published in 2009 by Minotaur Books, an imprint of St. Martin's Publishing Group.

Copyright © Editura Trei, 2023 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1831-1

ISBN (epub): 978-606-40-2039-0

Prolog

Asfaltul străbătea ținutul ca o cicatrice, o arsură lungă și neagră lăsată de lama unui brici. Fierbințeala nu răscolise încă aerul, dar șoferul știa că urma să vină, cu tot cu strălucirea aceea dogoritoare, o sclipire zămislită din locul îndepărtat unde se așternea grea întinderea de albastru. Și-a potrivit ochelarii de soare și a aruncat o privire în oglinda mare fixată în partea de sus a parbrizului, unde se vedeau tot interiorul autobuzului și fiecare pasager în parte. În 30 de ani, se uitase în oglinda aceea la tot felul de oameni: fete drăguțe și bărbați distruși, bețivi și nebuni, femei pieptoase cu bebeluși roșii și zbârciți. Șoferul putea ochi necazurile de la o poștă; putea spune cine era în regulă și cine era fugar.

S-a uitat la băiat.

Băiatul arăta ca un fugar.

Avea nasul cojit, dar sub bronzul de pe față se ascundea un soi de paloare provocată de lipsa de somn, de malnutriție sau de amândouă. Pomeții se conturau ca niște lame ascuțite sub pielea întinsă ca o tobă. Era mic de vârstă și de statură, poate să fi avut zece ani, cu niște plete sălbatice și negre împodobindu-i capul. Părul în neorânduială părea tuns chiar de el, cu ciobul. Din gulerul cămășii și din genunchii blugilor îi atârnau petice zdrențuite. Pantofii aproape că rămăseseră fără talpă. Ținea strâns în poală un rucsac albastru; și orice-ar fi avut acolo, averea lui nu era prea mare.

Era un copil frumușel, dar ceea ce i-a atras cel mai mult atenția șoferului au fost ochii. Mari și negri, se miș­cau neîncetat, de parcă băiatul ar fi fost peste măsură de atent la cei din jur care formau o presă umană fierbinte, tipică pentru un autobuz rablagit dintr-o dimineață arsă de soare, pe dealurile nisipoase ale Carolinei de Nord: o jumătate de duzină de navetiști, câțiva scandalagii schilozi, care păreau foști soldați, una sau două familii, niște bătrâni, un cuplu de punkiști tatuați care se aciuaseră în spate.

Ochii băiatului poposeau cel mai des asupra bărbatului aflat de cealaltă parte a culoarului, un soi de comis-voiajor cu părul lins, îmbrăcat într-un costum șifonat și încăl­țat cu mocasini scâlciați. Mai era și un bărbat negru ce ținea între genunchi o Biblie jerpelită și o sticlă de suc; părea că și el i-a atras atenția copilului. Pe scaunul din spatele băiatului stătea o bătrână îmbrăcată cu o rochie lucioasă. Femeia s-a aplecat în față să-i pună o întrebare, iar băiatul a scuturat reținut din cap și a răspuns prudent.

Nu, doamnă.

Cuvintele lui s-au ridicat ca un fum, iar femeia s-a retras pe locul ei, apucând lanțul ochelarilor cu degetele brăzdate de vene albastre. S-a uitat pe fereastră și lentilele au sclipit în lumină, apoi s-au întunecat când drumul a tăiat un pâlc de pini ale căror umbre se întindeau verzui dedesubtul ramurilor. Aceeași lumină a cuprins și autobuzul, iar șoferul l-a studiat pe bărbatul în costum șifonat. Era palid și asudat, cu ochi neobișnuiți de mici și cu o neliniște care-l călca pe nervi pe șofer. La fiecare două minute, bărbatul se foia în scaunul lui. Își încrucișa și apoi își desfăcea picioarele, se apleca în față, apoi se lăsa pe spate. Bătea darabana cu degetele pe unul dintre genunchii costumului prost croit și înghițea des, în timp ce privirea îi fugea spre băiat, se retrăgea, apoi fugea iar spre băiat și zăbovea asupra lui.

Șoferul era destul de blazat, dar în autobuzul lui păstra ordinea. Refuza să tolereze băutura, dezmățul sau scandalul. Așa-l crescuse măicuța lui în urmă cu 50 de ani și nu găsise niciun motiv pentru care să se schimbe. Astfel că a rămas cu un ochi la băiat și cu celălalt la bărbatul absorbit de el, cu priviri strălucitoare și dornice. L-a văzut cum se uită la puști și l-a văzut cum se lipește de scaunul soios la vederea cuțitului.

Băiatul părea să-l mânuiască foarte firesc. L-a luat din buzunar și a scos lama folosind doar degetul mare. L-a ținut preț de o clipă la vedere, apoi a scos din rucsac un măr și l-a feliat cu o mișcare precisă și hotărâtă. Aroma mărului s-a ridicat deasupra scaunelor pătate de călători și a podelelor mânjite cu noroi. Chiar și peste putoarea de motorină, șoferul i-a simțit parfumul pișcător și dulce. Băiatul s-a uitat o singură dată la ochii larg deschiși ai bărbatului și la chipul lui viclean și spălăcit, apoi a strâns lama și a pus cuțitul la loc, în buzunar.

Șoferul s-a relaxat și și-a îndreptat privirea spre drum, neîntrerupt, pentru câteva minute lungi. Și-a spus că băiatul i se părea cunoscut, dar apoi impresia a dispărut. Treizeci de ani. Și-a așezat mai bine trupul greoi în scaun.

Văzuse atât de mulți băieți!

Atât de mulți fugari.

* * *

Băiatul simțea de fiecare dată când era privit de șofer. Era un dar al lui, un talent. Chiar și în ciuda umbrelor întunecate care cădeau peste ochii șoferului și a arcuirii largi a oglinzii, băiatul tot își dădea seama că-l privea. Era a treia lui călătorie cu autobuzul, în tot atâtea săptămâni. Stătea pe locuri diferite și purta haine diferite, dar bănuia că, mai devreme sau mai târziu, cineva tot avea să-l întrebe ce face la 7 dimineața, într-o zi de școală, într-un autobuz care străbătea statul dintr-o parte în alta. Și-a închipuit că acea întrebare va veni de la șofer.

Dar încă nu se întâmplase.

Băiatul s-a întors cu fața spre fereastră și și-a orientat umerii în așa fel încât nimeni să nu mai încerce să-i vorbească. A privit reflexia celorlalți în geam, mișcările și chipurile. S-a gândit la copacii înalți până la cer și la penele cafenii cu zăpadă pe vârfuri.

Cuțitul forma o umflătură în buzunar.

Patruzeci de minute mai târziu, autobuzul s-a oprit zdruncinându-se într-una dintre stațiile aflate într-o benzinărie sărăcăcioasă, pierdută în brazda de pini, pe pământul fierbinte, nisipos și năpădit de tufișuri. Băiatul și-a croit drum pe culoarul îngust și a coborât prima treaptă înainte să apuce șoferul să spună că în parcare nu se afla decât o camionetă pentru tractare sau că nu se zărea niciun adult venit să-l preia pe băiatul de 13 ani, ce abia dacă părea de zece. Băiatul a rămas cu ceafa în soare, fără să întoarcă o clipă capul. Și-a săltat rucsacul în spate. Apoi autobuzul a slobozit un nor de motorină arsă, s-a smucit și a pornit spre sud.

În stația de benzină se găseau două pompe, o bancă lungă și un bărbat slăbănog în haine albastre, pătate de unsoare. A dat din cap din spatele geamului mânjit, însă nu a ieșit în arșiță. Automatul cu băuturi din umbra clădirii era atât de vechi, încât nu accepta decât 50 de cenți. Băiatul a scotocit în buzunar, a scos de acolo cinci monede subțiri de 10 cenți și a cumpărat un suc de struguri; sticla rece a căzut pe tobogan. A scos capacul, s-a întors în direcția din care venise autobuzul și a pornit înapoi pe șerpuirea neagră a drumului prăfuit.

După patru–cinci kilometri și două cotituri, drumul s-a îngustat, asfaltul s-a transformat în pietriș, apoi pietrișul a devenit tot mai mărunt. Indicatorul nu se schimbase de ultima dată când îl văzuse. Era vechi și deteriorat, iar cojile de vopsea se desprinseseră, lăsând la vedere lemnul de dedesubt: ALLIGATOR RIVER RAPTOR PRESERVE. Deasupra literelor era desenat un vultur stilizat înălțându-se spre cer, cu aripi de pe care se cojea vopseaua.

Băiatul a scuipat în palmă guma de mestecat și a lipit-o în trecere pe indicator.

I-a luat două ceasuri să găsească un cuib, două ceasuri de sudoare, ciulini și țânțari care i-au înroșit și pătat pielea. A găsit ghemul imens de crengi în ramurile de sus ale unui pin cu frunze lungi, crescut înalt și drept din pământul umed de pe malul râului. A înconjurat copacul de două ori, dar pe jos nu se vedea nicio pană. Razele soarelui străpungeau pădurea și cerul se făcuse atât de albastru și de strălucitor, încât îl usturau ochii. Cuibul era cât un grăunte.

S-a descotorosit de rucsac și a început să se cațăre, cu scoarța aspră și neregulată zgâriindu-i pielea arsă de soare. Precaut și temător, urca uitându-se încontinuu în jur, după vultur. În muzeul din Raleigh se găsea un exemplar împăiat, așezat pe un piedestal, și își amintea bine cât de aprig era. Avea ochi de sticlă, dar aripile măsurau un metru și jumătate de la un vârf la altul și ghearele erau cât degetul lui mijlociu. Ar fi putut smulge urechile unui adult folosindu-și doar ciocul.

Nu voia decât o pană. I-ar fi plăcut mult o pană albă, curată, din coadă, sau una dintre penele uriașe, cafenii, din aripă; dar, la urma urmelor, ar fi putut să fie cea mai micuță, din zonele fine ale penajului, un fulg poate, sau una din partea pufoasă și delicată din spatele aripii.

Chiar nu conta.

Magia era magie.

Cu cât ajungea mai sus, cu atât ramurile se îndoiau mai tare. Vântul înclina copacul, cu tot cu băiatul cățărat în el. Când a venit o pală mai puternică peste ei, și-a îndesat obrazul în scoarța tare, cu inima bătând și cu degetele albite de la strânsoare. Pinul acesta era regele copacilor, atât de înalt, încât până și râul se făcuse mic sub el.

S-a apropiat de vârf. De la distanța asta, cuibul era cât tăblia unei mese și cântărea probabil aproape 100 de kilograme. Era vechi de zeci de ani și duhnea a putreziciune, găinaț și rămășițe de iepure. Băiatul a inhalat miasma, absorbindu-i puterea. A schimbat priza și a pus talpa pe o cracă albită de vreme, cu scoarța cojită. Dedesubt, pădurea de pini se îndrepta hotărât spre dealurile din depărtare. Râul se încolăcea negru și întunecat, lucios ca un cărbune.