Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Ioana Petridean

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: ©Michael H /Getty Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Oana Apostolescu

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Family of Liars

Autor: E. Lockhart

Copyright © Text copyright © 2022 by E. Lockhart
All rights reserved including the right of reproduction in whole or in part in any form.
This edition published by arrangement with Random House Children’s Books, a division of Penguin Random House LLC

Copyright © Editura Trei, 2023
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1877-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1986-8

Pentru Hazel

Dragi cititori,

Această carte divulgă informații legate de romanul Mincinoșii.

Vă iubesc și am scris-o pentru voi — cu ambiție și cafea amară.

XO

E

1.

Fiul meu Johnny a murit.

Jonathan Sinclair Dennis, așa-l chema. A murit la vârsta de cincisprezece ani.

A fost un incendiu și-l iubesc și i-am greșit și mi-e dor de el. N-o să crească niciodată mai înalt, n-o să-și găsească niciodată o iubită, n-are să se mai antreneze niciodată pentru vreo nouă cursă, n-o să se ducă nicio­dată în Italia, așa cum voia, n-o să se urce niciodată într-un roller-coaster din acelea care te-ntorc cu susul în jos. Niciodată, niciodată, niciodată. Niciodată, nimic.

Totuși îmi vizitează destul de des bucătăria de pe Insula Beechwood.

Îl văd noaptea târziu, când nu pot să dorm și cobor să-mi iau un pahar cu whisky. Arată exact așa cum arăta la cincisprezece ani. Părul blond îi stă vâlvoi. Nasul îi e ars de soare. Are unghiile roase și poartă de obicei șorturi și un hanorac. Uneori poartă geaca impermeabilă în carouri albastre, când se face frig în casă.

Îi dau voie să bea whisky, fiindcă e mort oricum. Cum ar putea să-i dăuneze? Dar preferă adesea cacao caldă. Fantomei lui Johnny îi place să șadă pe blatul din bucătărie și să-și legene picioarele goale, lovindu-le de bufet. Își scoate plăcuțele de Scrabble și compune alene fraze pe blat, în timp ce stăm de vorbă. Nu mânca niciodată ceva mai mare ca fundul tău. Nu-l lua în brațe pe nu. Fii puțin mai amabil decât e nevoie. Chestii din astea.

Îmi cere de multe ori să-i spun povești despre familia noastră.

— Povestește-mi despre vremurile când erați adolescente, îmi spune în seara asta. Tu și mătușa Penny și mătușa Bess.

Nu-mi place să vorbesc despre vremurile alea.

— Ce vrei să știi?

— Orice. Ce puneați la cale. Chefuri. Aici, pe insulă.

— Era la fel ca acum. Scoteam bărcile-n larg. Înotam. Tenis, înghețată și cine gătite pe grătar.

— Vă înțelegeați toate bine pe atunci?

Se referă la mine și la surorile mele, Penny și Bess.

— Într-o oarecare măsură.

— Ai dat vreodată de belea?

— Nu, îi răspund. Da, spun pe urmă.

— Cum?

Scutur din cap.

— Spune-mi, insistă el. Care e cel mai rău lucru pe care l-ai făcut? Hai, zi pe șleau!

— Nu! îi răspund râzând.

— Ba da! Hai, te rog! Cel mai rău și mai rău lucru pe care l-ai făcut vreodată, în vremurile alea. Povestește-i bietului tău fiu mort toate amănuntele groaznice.

— Johnny!

— Ei, nu poate fi chiar așa de rău, zice el. Habar n-ai ce chestii am văzut la televizor. Mult mai rele decât orice ai fi putut face tu în anii ’80.

Cred că Johnny mă bântuie fiindcă nu se poate odihni în lipsa unor răspunsuri. Întreabă mereu despre familia noastră, familia Sinclair, fiindcă încearcă să înțeleagă insula asta, pe oamenii de aici și de ce facem ceea ce facem. Istoria noastră.

Vrea să afle de ce a murit.

Îi datorez povestea asta.

— Bine, zic. Am să-ți povestesc.

*

Numele meu întreg e Caroline Lennox Taft Sinclair, dar lumea îmi zice Carrie. M-am născut în 1970. Asta e povestea celei de-a șaptesprezecea veri a vieții mele.

A fost anul când toți băieții au venit pe insula Beechwood. Și anul când am văzut prima oară o fantomă.

Povestea asta anume n-am spus-o niciodată nimănui, dar cred că Johnny trebuie s-o afle.

Ai dat vreodată de belea? întreabă el. Spune-mi. Care e cel mai rău lucru pe care l-ai făcut? Hai, zi pe șleau… Cel mai rău și mai rău lucru pe care l-ai făcut în vremea aia.

Va fi dureros să spun povestea asta. De fapt, nu știu dacă o pot spune cinstit, dar am să încerc.

Știi, am fost toată viața o mincinoasă.

Nu e ceva neobișnuit în familia noastră.

2.

Copilăria mea e un amestec confuz de dimineți friguroase în Boston, când eu și surorile mele eram înfofolite în cizme și căciuli de lână care ne provocau mâncărimi. Zile de școală, în uniforme cu pu­lovere groase, de culoare bleumarin, și fuste plisate. După-amiezi în casa noastră înaltă de cărămidă, din oraș, când ne făceam lecțiile în fața șemineului. Dacă închid ochii pot să simt gustul dulce al pandișpanului cu vanilie pe degetele mele lipicioase. Viața însemna basmele dinainte de culcare, pijamalele de flanel și golden retrieverii.

Eram patru fete. Verile, ne duceam pe insula Beech­wood. Îmi amintesc cum înotam în valurile fioroase ale oceanului cu Penny și Bess, în timp ce mama și micuța Rosemary ședeau pe mal. Prindeam meduze și crabi și-i țineam într-o căldărușă albastră. Vânt și soare, mici certuri, jocuri de-a sirenele și colecții de pietre.

Mama noastră, Tipper, dădea petreceri minunate. O făcea fiindcă se simțea singură. La Beechwood, cel puțin. Aveam musafiri, iar timp de câțiva ani, au fost acolo cu noi fratele lui tata, Dean, și copiii lui, însă mamei mele îi priau cinele caritabile și prânzurile lungi cu prieteni dragi. Iubea oamenii și se pricepea să-i iubească. Fără multă lume pe insulă, își găsea propriile distracții, dând petreceri chiar și când n-aveam oaspeți.

Când noi patru eram mici, părinții ne duceau la Edgartown în fiecare an, pe 4 iulie, de Ziua Inde­pen­den­ței. Edgartown e un sat marinăresc de pe insula Martha’s Vineyard, tot numai garduri albe de uluci. Pri­meam midii prăjite cu sos tartar în vase de hârtie, pe urmă cumpăram limonadă de la un chioșc din fața bisericii Old Whaling. Ne întindeam șezlongurile, apoi mâncam, în așteptarea paradei. Companiile locale aveau care alegorice împodobite. Colecționarii de mașini de epocă claxonau cu mândrie. Pompierii de pe insulă își scoteau la paradă cele mai vechi mașini. O trupă de veterani interpreta marșuri compuse de Sousa, iar mama cânta mereu: „Fii blând cu prietenii tăi înaripați / Căci o rață poate fi mama cuiva“.

Nu rămâneam niciodată până la focurile de artificii. În schimb, ne întorceam la Beechwood și alergam de la docul familiei spre adevărata petrecere.

Veranda casei Clairmont era iluminată festiv, iar masa cea mare pentru picnic de pe peluză era aranjată în albastru și alb. Mâncam porumb pe știuleți, hamburgeri și pepeni verzi. Aveam un tort în forma steagului american, cu afine și zmeură deasupra. Mama îl decora singură. Același tort, în fiecare an.

După cină, ne dădea tuturor artificii. Defilam pe aleile de lemn ale insulei — cele care duceau de la o casă la alta — și cântam din toți rărunchii. „America cea frumoasă“, „Țara asta e țara ta“, „Fii blând cu prietenii tăi înaripați“.

La lăsarea întunericului, o porneam spre Plaja Mare. Paznicul plajei, care era Demetrios în vremurile alea, aprindea artificiile. Întreaga familie ședea pe pături de bumbac, iar adulții aveau în mâini pahare cu gheață zornăitoare.

În fine. E greu de crezut că am fost vreodată în așa hal de patrioată și că la fel au fost și părinții mei, care aveau o educație aleasă. Totuși amintirile nu s-au șters.

*

Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar fi fost ceva în neregulă cu integrarea mea în familie, până într-o după-amiază, pe când aveam paisprezece ani. Era în august, 1984.

Ne aflam pe insulă încă din iunie, locuiam la Clair­mont. Casa primise numele după școala la care învățase în copilărie Harris, tatăl nostru. Unchiul Dean și verii mei locuiau în casa Pevensie, după numele familiei din cărțile din seria Narnia. O bonă locuia vara în Goose Cottage. Clădirea personalului era amenajată pentru menajeră, paznic și alți angajați ocazionali, dar menajera era singura care dormea acolo tot timpul. Ceilalți locuiau pe continent.

Înotasem toată dimineața cu surorile mele și cu verișoara noastră, Yardley. Mâncaserăm sendvișuri cu ton și țelină din lada frigorifică așezată la picioarele mamei. Cum mă luase toropeala după masă și atâta mișcare, m-am culcat, îmbrățișând-o cu o mână pe Rosemary. Dormea lângă mine pe pătură; avea opt ani, brațele îi erau pline de ciupituri de țânțari, iar picioarele, acoperite de nisip. Rosemary era blondă, ca noi toți, cu bucle încâlcite. Obrajii ei catifelați aveau culoarea piersicii, iar membrele îi erau firave. Pistrui; o tendință de-a privi pieziș; un râs caraghios. Rosemary a noastră. Era dulceață de căpșuni, genunchi zdreliți și o mânuță mică în mâna mea.

Am ațipit un pic, în timp ce părinții mei stăteau de vorbă. Ședeau pe șezlonguri, sub o umbrelă albă, la oarecare distanță unul de celălalt. M-am trezit în clipa în care Rosemary s-a răsucit pe-o parte și am rămas întinsă, cu ochii închiși, simțindu-i răsuflarea sub braț.

— Nu merită, zicea mama. Chiar nu merită.

— N-ar trebui să-i fie greu, atâta vreme cât o putem rezolva, îi răspundea tata.

— Frumusețea e ceva — dar nu e totul. Vorbești de parcă ar fi totul.

— Nu vorbim despre frumusețe. Vorbim despre a ajuta o persoană care pare slabă. Arată penibil.

— De ce ești așa dur? Nu-i nevoie să spui asta.

— Sunt realist.

— Îți pasă de ce zice lumea. N-ar trebui să ne pese.

— E o operație banală. Doctorul are foarte multă experiență.

Am auzit-o pe mama aprinzându-și o țigară. Toată lumea fuma pe atunci.

— Nu te gândești la timpul petrecut în spital, a insistat Tipper. Regim lichid, inflamații, toate alea. Durerea pe care o va îndura.

Despre cine vorbeau?

Ce operație? Ce regim lichid?

— Nu mestecă normal, a zis Harris. Asta e realitatea. Nu există decât o singură cale de ieșire din asta.

— Nu mi-l cita acum pe Robert Frost.

— Trebuie să ne gândim la rezultatul final. Nu să ne facem griji pentru modul în care va ajunge acolo. Și nu i-ar prinde rău să arate și ea…

Tata a tăcut o clipă, iar Tipper a intervenit:

— Ai impresia că durerea e un fel de antrenament fizic. Că nu-i decât un efort. O luptă.

— Dacă pui la bătaie puțin efort câștigi ceva din asta.

Cineva trage din țigară. Mirosul ei de cenușă, amestecat cu aerul sărat.

— Nu orice durere merită îndurată, a spus Tipper. Unele dureri nu sunt decât dureri. S-o ungem pe Rosemary cu loțiune pentru soare? a reluat ea, după o scurtă pauză. S-a făcut rozalie.

— N-o trezi.

Iar tăcere. Pe urmă:

— Carrie e frumoasă așa cum e, a spus Tipper. Și trebuie să taie prin os, Harris. Să taie prin os.

Am înghețat.

Vorbeau despre mine.

Înainte să venim pe insulă, fusesem la ortodont și pe urmă, la un chirurg stomatolog. Nu-mi păsase. Aproape că nu dădusem atenție acestui lucru. Jumătate din copiii de la școală purtau aparate dentare.

— N-ar trebui să fie nedreptățită, a zis Harris. Fața asta a ei e o nedreptate. Merită să arate ca o Sinclair: puternică în exterior, fiindcă e puternică în interior. Iar dacă trebuie să facem asta pentru ea, o să facem asta pentru ea.

Am înțeles că aveau de gând să-mi rupă maxilarul.

3.

Când am discutat în sfârșit despre asta, le-am zis părinților că nu vreau. Am spus că pot să mestec foarte bine (deși chirurgul stomatolog n-a fost de acord). Am spus că sunt fericită cu felul în care arăt. Ar fi cazul să mă lase-n pace.

Harris m-a combătut. Puternic. Mi-a vorbit despre autoritatea chirurgilor, care știu cel mai bine ce e de făcut.

Tipper mi-a zis că sunt minunată, frumoasă, desă­vârșită. Mi-a spus că mă adoră. Era o fire binevoitoare, cam îngustă la minte, creativă, generoasă și veselă. Mereu le spunea fetelor ei că sunt frumoase. Cu toate astea, considera că ar trebui să iau în calcul operația. De ce nu puneam problema la dospit, până să luăm o hotărâre? Nu era nicio grabă.

Am refuzat din nou, dar în sinea mea începusem să simt că sunt defectă. Fața mea era defectă. Mandibula mea era malformată. Arătam penibil. Folosindu-se de o portiță a destinului biologic, oamenii aveau să facă presupuneri pe tema caracterului meu. Am început să observ asemenea atitudini tot mai des. În vocea lor exista acea notă de condescendență discretă. Mă prinsesem de glumă?

Am început să mestec încet, asigurându-mă că gura îmi era bine închisă. Mă simțeam nesigură pe propriii mei dinți, întrebându-mă dacă măcinau mâncarea la fel ca dinții altor oameni. A început să-mi pară ciudat felul în care se îmbinau.

Știam deja că băieții nu mă considerau drăguță. Deși eram îndrăgită — mergeam la petreceri și am fost chiar aleasă delegata bobocilor în consiliul elevilor —, mă număram întotdeauna printre ultimele fete invitate la dans. În vremurile alea, băieții le invitau pe fete.

Partenerii mei nu mă țineau niciodată de mână în timpul dansului. Nu mă sărutau, nici nu se lipeau de mine în bezna ringului de dans. Nu mă întrebau dacă ne mai putem întâlni, să mergem la cinema, așa cum făceau cu prietenele mele.

Mă uitam la felul în care sora mea Penny, căreia nu-i păsa de bărbia ei pătrată, își îndesa mâncarea în gură în timp ce vorbea. Râdea cu fălcile deschise larg, scotea limba și arăta lumii toți molarii ei sclipitori.

Mă uitam cum Bess, care avea o gură mai plină și mai dulce, și a cărei bărbie avea o curbă feminină viguroasă, se plângea de cele șase luni în care purtase aparat dentar fix și apoi mobil. Pocnea, oftând, capacul cutiei albastre de plastic în care era aparatul dentar, când Tipper îi amintea să și-l pună înapoi în gură după masă.

Și Rosemary. Fața ei pătrată semăna leit cu cea a lui Penny, doar că era pistruiată și nostimă.

Toate surorile mele aveau oase frumoase.

4.

Vara în care am împlinit șaisprezece ani am petrecut-o la Beechwood, ca întotdeauna. Caiace, porumb pe știulete, bărci cu pânze și snorkeling (deși nu vedeam mare lucru, cu excepția câte unui crab când și când). Am avut parte de obișnuita sărbătoare de Ziua Independenței, cu artificii și cântece. Ca în fiecare an, Seara Focului de Tabără, Vânătoarea de Lămâi, Petrecerea Înghețatei din Miezul Verii.

Doar că în anul acela — s-a înecat Rosemary.

Avea zece ani. Cea mai mică dintre noi patru.

S-a întâmplat la sfârșitul lui august. Rosemary înota în zona plajei de lângă Goose Cottage. Îi spunem Plaja Mică. Purta un costum de baie verde, cu mici buzunare aplicate, din material de blugi. Buzunare ridicole. Nu puteai pune nimic în ele. Era costumul ei preferat.

Nu eram de față. Nimeni din familie nu era. O însoțea bona pe care o aveam în anul acela, o femeie de douăzeci de ani din Polonia. Agata.

Rosemary voia mereu să înoate până târziu. Dacă i se permitea, înota multă vreme după ce noi ne clăteam cu toții pe picioare cu apă de la furtunul aflat lângă ușa vestibulului casei Clairmont. Nu era ceva neobișnuit ca ea să întârzie cu Agata pe o plajă sau alta.

Dar, în ziua aceea, cerul s-a înnorat.

În ziua aceea, Agata a intrat în casă, cu gândul să ia pulovere pentru ele două.

În ziua aceea, Rosemary, dintotdeauna o bună înotătoare, a fost probabil lovită de un val și prinsă într-un curent oceanic de adâncime.

Când s-a întors Agata, Rosemary era deja departe în larg, zbătându-se. Era dincolo de afurisitele de stânci negre care străjuiesc golful.

Agata nu era salvamar.

Nu știa să acorde primul ajutor.

Nu era nici măcar o înotătoare atât de rapidă, încât să ajungă la timp la Rosemary.

5.

După asta, ne-am întors la școala cu internat, Penny și cu mine. Iar Bess a început școala.

La doar două săptămâni după ce a murit Rosemary, ne-am despărțit de părinții noștri, ca să fim educate în campusul cel frumos al Academiei North Forest. Când ne-a lăsat acolo, mama ne-a strâns tare în brațe și ne-a sărutat pe obraji. Ne-a spus că ne iubește. Și dusă a fost.

Mie-mi revenea sarcina să am grijă de Bess. Eram atunci în anul al treilea de studii. Ea era boboacă. Am ajutat-o să-și decoreze camera, am prezentat-o cunos­cuților, îi aduceam ciocolată de la cantină, îi lăsam bilețele idioate, vesele, în cutia poștală.

Penny nu mă solicita prea mult. În cea de-a doua săptămână, avea deja prieteni și un nou iubit. Dar treceam pe la ea oricum. O vizitam în camera ei, ne întâlneam la cantină, mă așezam pe patul ei și-o ascultam în timp ce vorbea despre noua sa iubire.

Aveam grijă de surorile mele, dar ne confruntam singure cu durerea provocată de moartea lui Rosemary. Noi, cei din familia Sinclair, dăm dovadă de tărie. Noi facem față oricărei situații. Noi privim spre viitor. Astea sunt mottourile lui Harris și ale lui Tipper.

Noi, fetele, n-am fost niciodată învățate să jelim, să ne înfuriem, nici măcar să ne împărtășim gândurile. În schimb, am devenit experte în tăcere; în mici gesturi de blândețe; în navigație; în prepararea de sendvișuri. Vorbim cu înflăcărare despre literatură și îi facem pe toți musafirii să se simtă bineveniți. Nu pomenim niciodată despre probleme medicale. Nu ne arătăm iubirea prin sinceritate sau afecțiune, ci prin loialitate.

Fii mândria familiei tale. E unul dintre numeroasele mottouri pe care tata le repeta adesea la cină. Voia să zică Reprezintă-ne bine. Înregistrează succese nu pentru tine însăți, ci fiindcă reputația familiei Sinclair cere respect. Felul în care te vede lumea — e felul în care ne vede pe noi toți.

O spunea atât de des, încât a ajuns subiect de glumă pentru noi. Căpătaserăm obiceiul să ne-o spunem una alteia la North Forest. Când dădeam de Penny, lipită de câte un tip și sărutându-se pe holuri, spuneam, fără să-i întrerup: „Fii mândria familiei tale“.

Când Bess mă surprindea furișându-mă în camera de cămin cu câte o cutie de biscuiți — aceeași chestie.

Dacă Penny o vedea pe Bess cu sos de roșii pe bluză — aceeași chestie.

Dacă fierbeam apă pentru ceai: „Fii mândria familiei tale.“

Sau dacă ne duceam la baie: „Fii mândria familiei tale.“

Pe noi, vorba asta ne făcea să râdem, dar Harris o lua în serios. O spunea sincer, credea în ea, și chiar dacă pe noi ne amuza, tot o respectam.

Așa că n-am făcut caz de moartea lui Rosemary. Ne-am ținut tari. Munceam la școală și la activitățile sportive. Munceam la înfățișarea noastră și la îmbrăcăminte, având mereu grijă să nu se vadă strădania din spatele efortului pe care îl depuneam.

Pe cinci octombrie, când Rosemary ar-fi-împlinit unsprezece ani, s-a serbat la școală Carnavalul Toamnei. Curtea era plină de chioșcuri și jocuri tâmpite. Elevii se vopseau pe față. Fusese adus un aparat de făcut vată pe băț. Pictură rotativă. O imitație de grădină cu bostani. Câteva formații de elevi.

Stăteam sprijinită de clădirea internatului și beam o cană de cidru fierbinte. Tovarășii mei de softball se adunaseră la un chioșc unde puteai arunca săculețe umplute cu bile într-unul dintre profii de mate. Colega mea de cameră și iubitul ei se îngrămădeau peste o foaie plină de versuri, revizuind spectacolul trupei lor. Un tip pe care-l plăceam mă evita fără menajamente.

Pe vremea când stăteam acasă în zilele de cinci octombrie, mama făcea un tort, ciocolată cu glazură de vanilie. Ni-l servea după cină, ornat după dorința lui Rosemary. Într-un an, a fost acoperit cu mici lei și gheparzi de plastic. În alt an, cu violete din glazură. În altul, cu o imagine a lui Snoopy. La sfârșit de săptămână avea loc și o petrecere. Era populată cu micuțele prietene ale lui Rosemary, care purtau rochițe festive și pantofi stil Mary Jane, gătite pentru o zi de naștere așa cum nu mai face nimeni în zilele noastre.

Acum Rosemary era moartă și se părea că amândouă surorile mele o uitaseră cu totul.

Stăteam sprijinită de zidul internatului, departe de mulțime, cu cidrul în mână. Lacrimile îmi curgeau pe obraji.

Încercam să-mi spun că ea nu putea ști dacă noi ne aminteam sau nu de ziua ei.

Nu putea să-și dorească tort. Nu conta. Plecase.

Dar conta.

Am zărit-o pe Bess într-un grup de fete și băieți din anul întâi. Desenau cu toții mutre pe baloane portocalii. Ea zâmbea ca o regină la un concurs de fru­musețe.

Și uite-o pe Penny, cu părul blond acoperit de o beretă împletită, cum își trăgea iubitul de mână, în timp ce alerga spre prietena ei cea mai bună, Erin Riegert. Penny a smuls o bucată mare din vata de zahăr albastră a lui Erin și și-a îndesat-o în gură.

Apoi s-a uitat la mine. Și s-a oprit. A venit spre locul în care stăteam.

— Haide, mi-a zis. Nu te mai gândi la chestia aia.

Dar voiam să mă gândesc.

— Hai să-l vezi pe tipul ăla cum face vată de zahăr, m-a îndemnat Penny. E foarte dulce felul în care o rotește.

— Ar fi împlinit unsprezece ani, am răspuns. Ar fi primit un tort de ciocolată decorat cu ornamente. Dar nu știu din care.

— Carrie, nu poți să te lași copleșită de gândul ăsta. E deprimant și nu te ajută cu nimic. Vino să faci ceva amuzant și ai să te simți mai bine.

— Mi-a spus că avea în minte un tort cu Simple Minds, i-am răspuns — Simple Minds era o formație. Dar cred că Tipper ar fi descurajat-o. E prea greu. Și cumva, nu știu, de prost gust.

Bess ni s-a alăturat.

— Ești bine? m-a întrebat ea.

— Nu chiar.

— Îi propun vata de zahăr, a zis Penny. Trebuie să facă ceva normal.

Bess s-a uitat spre noii ei prieteni și spre ceilalți copii pe care nu-i cunoștea încă.

— Acum nu e momentul, a spus, de parcă i-aș fi cerut ceva, de parcă i-aș fi cerut să vină la mine. Mă așteaptă oamenii, a adăugat.

Surorile mele au iubit-o pe Rosemary. Știu că au iubit-o. Și sunt sigură că au jelit-o. Dar nu știam cum să le vorbesc despre asta. Când încercam, ca acum, schimbau subiectul.

Nu reușeau să înțeleagă cum mă simțeam.

Reușeau doar să-mi spună să nu mă mai simt așa.

*

Am plecat de la carnaval.

Am urcat până la ultimul nivel, în clădirea internatului, și am pornit-o pe pasarela ce mărginea acoperișul.

Am scos un marker din ghiozdan și am scris pe balustrada roasă de lemn:

ROSEMARY LEIGH TAFT SINCLAIR

Iubea

tortul de ciocolată și pe Snoopy,

chipsurile de cartofi și pisicile mari

și formația Simple Minds.

Iubea

costumul ei de baie verde și înotul în oceanul

afurisit.

Le iubea

pe surorile ei,

deși n-o meritau.

Azi ar fi împlinit unsprezece ani.

Și eu o iubeam.

La mulți ani, Rosemary, acum și întotdeauna.

*

Când ne-am dus acasă de Ziua Recunoștinței, Tipper a afișat o figură veselă. Ne-a ajutat să ne despachetăm valizele. A făcut plăcinte minunate la cuptor și a invitat rude la masa tradițională. Harris era glumeț și animat, voia să joace șah și să discute despre cărți și filme. Cea mai apropiată aluzie pe care au făcut-o părinții noștri la Rosemary a fost să spună că părea drăguț și vesel acasă acum, că eram noi acolo. Fusese o toamnă tăcută.

Știu că părinții mei au procedat cum au crezut că-i mai bine — atât pentru noi, cât și pentru ei. Amintirea pierderii noastre era dureroasă, așa că de ce să ne amintim?

6.

În vacanța de iarnă a aceluiași an, Harris a pus iar pe tapet subiectul operației, de data asta, și mai vehement. Insista că e necesară din punct de vedere medical. Era o pierdere de vreme să amânăm decizia, așa cum tot făceam de doi ani încoace. Trebuia să rezolvăm problemele atunci când se cereau rezolvate.

Am încercat să mă opun, însă el mi-a amintit că a nu accepta un refuz e una dintre filosofiile lui de viață.

Am fost forțată să mă conformez.

Acum, după ce am crescut, consider că a nu accepta un refuz e o lecție pe care le-o predăm băieților cărora le-ar prinde bine să învețe că nu înseamnă nu. Mai înțeleg și că tata își dorea mai mult să arăt ca el, decât să fiu drăguță. Dar atunci, o parte din mine s-a simțit ușurată. Harris era șeful, iar mie mi se spusese dintotdeauna că el știa cel mai bine ce și cum.

În februarie, am plecat de la școală pentru două săptămâni. Medicii mi-au desfăcut maxilarul și au inserat acolo un fragment de os. Au reconstruit osul, l-au împins în față și mi-au atașat din nou acea parte din schelet. Pe urmă mi-au legat dinții cu sârmă, ca să se vindece totul în poziția corectă.

Mi-au dat codeină, o doctorie împotriva durerii din categoria narcoticelor. Eram instruită s-o iau la început o dată la patru ore, apoi, doar la nevoie. Pastilele mi-au dat o senzație ciudată — nu eram amorțită, ci conștientă de durere, dar era ca și cum altcineva ar fi suportat-o în locul meu.

Maxilarul meu. Pierderea lui Rosemary.

Niciuna nu mă putea durea dacă luam doctoria aia o dată la patru ore.

Regimul lichid n-a fost chiar atât de rău. Tipper îmi aducea iaurt rece. Nu mai aveam bonă, dar menajera noastră, Luda, era extraordinar de binevoitoare. Era din Belarus, slabă ca un țâr, cu părul decolorat și un machiaj pe care mama îl considera vulgar. Luda îmi făcea creme moi, aproape lichide, ciocolată și caramel. „Ca să-ți iei porția de proteine. Așa de hrănitoare!“, spunea.

Câinii familiei căpătaseră obiceiul să doarmă în camera mea în timpul zilei. McCartney și Albert, ambii golden retrieveri, și Wharton, o setteriță irlandeză. Wharton avea o alură nobilă și era proastă. Pe ea o iubeam cel mai mult.

Infecția a apărut brusc, într-o noapte. Am simțit-o venind, prin ceața somnului meu burdușit cu doctorii. O pulsație insistentă, o minge roșie, vibrantă, de durere în falca dreaptă.

M-am trezit și am mai luat o pastilă de codeină.

Am umplut o pungă cu gheață. Mi-am apăsat-o pe obraz.

Asta se întâmpla cu cinci zile înainte să le cer părin­ților să mă ducă la medic. Harris era de părere că lamentările nu făceau parte din comportamentul unei persoane cu un caracter puternic.

— Nu e de folos pentru anturajul tău, spunea el adesea. „Nu te plânge, nu te justifica niciodată.“ A spus-o Benjamin Disraeli. Premierul Angliei.

Le-am pomenit Ludei și lui Tipper despre durere, fără să fac caz.

— A, am mici probleme pe partea asta, le-am spus. Poate ar trebui să mergem la un control.

Lui Harris nu i-am spus.

Când am ajuns la doctor, infecția se agravase.

Harris mi-a zis că am dat dovadă de prostie fiindcă am ignorat o problemă evidentă.

— Rezolvă problemele atunci când se cer rezolvate, mi-a amintit el. Nu aștepta. După vorbele astea să te ghidezi în viață.

Infecția s-a dezlănțuit în corpul meu timp de opt săptămâni. Antibiotice, alte antibiotice, un al doilea medic, un al treilea, o a doua operație, analgezice, și mai multe analgezice. Gheață. Prosoape. Budincă de caramel.

Apoi s-a terminat. Maxilarul meu se vindecase. Firele au fost scoase. Mi-a fost instalat un aparat dentar obișnuit. Inflamația se redusese.

Fața mea din oglindă îmi era străină. Eram mai palidă decât fusesem vreodată. Mai suptă decât era normal. Dar cea mai schimbată îmi era bărbia. Acum părea adusă în față, iar mandibula se profila puternic, până la urechi. Dinții mi se uneau în locuri neobișnuite, prea sensibili pentru nuci și castraveți, prea slabi să mestece un cotlet de porc, dar aliniați.

Mă uitam în oglindă din profil și-mi atingeam fața, întrebându-mă ce fel de viitor avea să-mi asigure acea bucățică de os artificial. Oare avea să-și dorească vreun băiat arătos să mă atingă? Să mă asculte? Să vrea să mă înțeleagă? Îmi doream cu nesaț să fiu privită ca fiind unică și prețioasă. O voiam cu disperarea cuiva care n-a primit niciodată un sărut —

dorință vagă, dar pasională,

învălmășită în fanteziile săruturilor pe care le văzusem în filme,

amestecată cu povești de-ale mamei, despre dansuri și corsaje și nenumăratele cereri în căsătorie ale tatei.

Tânjeam după dragoste

și mă gândeam foarte intens la sex,

dar voiam și să fiu văzută

și auzită

și recunoscută,

cu adevărat, de către altcineva.

Asta simțeam când l-am întâlnit pentru prima oară pe Pfeff. Cred că m-a citit.

*

M-am întors la școală în mai și am încheiat semestrul cât am putut de bine. Mi-am reluat locul în echipa de softball, în care fusesem dintotdeauna bună la loviturile puternice și mândria familiei. Am câștigat campionatul ligii noastre în sezonul acela. M-am reintegrat în grupul meu de prieteni. Am tras tare la algebră și la chimie, petrecând ore suplimentare la bibliotecă, să recuperez.

Dar nu mă simțeam bine. Mă trezeam gândindu-mă obsesiv la niște articole citite prin ziare — articole despre bărbați care mureau de SIDA, noua criză medicală. Și despre inundațiile din Brownsville, Texas; familii ale căror case fuseseră luate de ape. Fotografii din ziare: un bărbat scheletic într-un pat. Protestatari pe străzile pavate din New York. O familie cu doi câini într-o barcă gonflabilă. O femeie stând în bucătăria proprie, cu apa ajungându-i până la brâu.

Mă gândeam la imaginile astea —

oameni care mureau, un oraș care se îneca —

în loc să mă gândesc la Rosemary, murind, înecându-se.

Îmi permiteau să sufăr fără să-mi privesc propria viață. Dacă nu m-aș fi gândit la ele, n-aș fi încetat nicio­dată să mă gândesc la ea.

Codeina ajuta la estomparea acestor gânduri obsedante. Mi-o prescriseseră mai mulți medici, așa că exista o rezervă aparent infinită de sticluțe maro în sertarul meu. Asistenta medicală de la școală îmi dădea și mai multe, cu acordul părinților mei, când îi spuneam că mă dor dinții.

Noaptea, luam pastilele ca să dorm. Și uneori noaptea se lăsa devreme.

Cum ar fi, înainte de cină.

Cum ar fi, înainte de prânz.