Pentru mama mea, care a crezut
întotdeauna în mine...

1

Miturile poporului meu spun că doar o adevărată mireasă a Zeului Mării poate pune capăt mâniei sale de neoprit. Când o furtună ca din alte lumi se ridică din Marea de Est, fulgerele brăzdând cerul şi apele rupând malurile, este aleasă o mireasă și dăruită Zeului Mării.

Sau sacrificată, perspectiva depinde de credința fiecăruia.

În fiecare an încep furtunile și în fiecare an o fată este adusă la mare. Nu pot să nu mă întreb dacă Shim Cheong crede în mitul acesta despre mireasa Zeului Mării. Dacă se va simţi împăcată în sinea ei, înainte de sfârşit.

Sau poate vede asta ca pe un început. Există multe căi ale destinului pe care le poţi urma.

De exemplu, există calea mea — drumul propriu-zis din faţa mea, care se îngustează ca o fâșie printre câmpurile de orez acoperite de apă. Dacă urmez această cale, în cele din urmă ea mă va duce la plajă. Dacă mă întorc, mă va purta înapoi spre sat. Care este destinul meu? Ce destin voi prinde cu ambele mâini?

Chiar dacă aş avea posibilitatea să aleg, nu eu aș face cu adevărat alegerea. Căci, deși o mare parte din mine tânjește după siguranța de acasă, chemarea inimii mele este infinit mai puternică. Mă trage spre marea deschisă și spre singura persoană pe care o iubesc, dincolo de orice destin.

Fratele meu, Joon.

Fulgerele scânteiază printre norii de furtună, spintecând cerul înnegrit. O jumătate de secundă mai târziu, peste câmpurile de orez bubuie un tunet.

Poteca se termină acolo unde pământul se întâlnește cu nisipul. Îmi dau jos sandalele ude și le arunc pe umăr. Prin torenții de ploaie, zăresc barca, învârtindu-se şi zbuciumându-se pe valuri. Este o barcă mică, goală, cu un singur catarg, menită să transporte vreo opt bărbați — și pe mireasa Zeului Mării. Deja este la distanță de țărm și se îndepărtează în continuare.

Ridicându-mi fusta îmbibată de ploaie, alerg spre marea furioasă.

Aud un strigăt din barcă în clipa în care mă izbeşte primul val. Imediat sunt trasă dedesubt. Apa rece ca gheața îmi taie respirația. Mă rostogolesc sub apă, învârtită violent la stânga, apoi la dreapta. Mă lupt să-mi ridic gura deasupra apei, dar valurile se revarsă în și peste mine.

Nu sunt o înotătoare slabă, dar nu sunt nici una puternică și, deși mă lupt să înot, să ajung la barcă și să trăiesc, este foarte greu. S-ar putea să nu fie suficient. Mi-aș dori să nu mă fi lovit atât de tare — valurile, sarea, marea.

— Mina!

Mâinile puternice îmi apucă brațele, trăgându-mă afară din apă. Sunt așezată, ferm, pe puntea care se leagănă. Fratele meu stă în fața mea, cu chipul lui familiar schimonosit de o privire cruntă.

— Ce-a fost în mintea ta? strigă Joon peste urletul vântului. Puteai să te îneci!

Un val masiv se lovește de barcă și îmi pierd echilibrul. Joon mă apucă de încheietura mâinii ca să nu mă prăbușesc peste bord.

— Am venit după tine! strig, la fel de tare. N-ar trebui să fii aici. Războinicii n-ar trebui s-o însoțească pe mireasa Zeului Mării.

Privind expresia sfidătoare de pe faţa biciuită de ploaie a fratelui meu, sunt gata să izbucnesc în lacrimi. Vreau să-l trag spre țărm și să nu privească niciodată înapoi. Cum îşi poate risca viața în felul ăsta?

— Dacă zeul va afla de prezența ta, vei fi ucis!

Joon tresare, îndreptându-și ochii spre prora bărcii, unde o siluetă zveltă stă în picioare, cu părul șerpuindu-i în bătaia vântului.

Shim Cheong.

— Nu înțelegi, spune Joon. N-am putut... N-am putut s-o las să înfrunte singură soarta asta.

Vocea lui frântă îmi confirmă tot ce bănuisem de-a lungul timpului, tot ce speram să nu fie adevărat. Mormăi un blestem, dar Joon nu observă. Toată ființa lui este concentrată asupra ei.

Bătrânii spun că Shim Cheong a fost plămădită de Zeița Creației ca să fie ultima mireasă a Zeului Mării, cea care să-i aline toate durerile și să inaugureze o nouă eră de pace în regat. Pielea ei e făcută din cele mai pure perle. Are părul brodat din cea mai adâncă noapte şi buzele colorate de sângele bărbaților.

Poate că în acest ultim detaliu este mai multă amărăciune decât adevăr.

Îmi amintesc prima dată când am văzut-o pe Shim Cheong. Stăteam cu Joon lângă râu. Era noaptea Festivalului Bărcilor de Hârtie, acum patru veri, când eu aveam doisprezece ani, iar Joon paisprezece.

Este o tradiție în satele de pe litoral să scrii dorințe pe petice de hârtie, apoi să le împăturești cu grijă în formă de bărci și să le eliberezi pe râu. Există credinţa că bărcile de hârtie vor duce dorințele noastre strămoșilor morți, în Tărâmul Spiritelor, unde aceştia se pot târgui cu zeii mai mici pentru a ne împlini visurile.

— Shim Cheong este poate cea mai frumoasă fată din sat, dar chipul ei este un blestem.

La auzul vocii lui Joon, m-am uitat în sus, urmărindu-i privirea până la podul care traversa râul și în centrul căruia stătea o fată.

Cu fața luminată de lună, Shim Cheong părea mai mult o zeiță decât o pământeană. Ţinea în mână o barcă de hârtie. Aceasta a căzut pe apă, din palma ei deschisă. În timp ce o priveam plutind în jos pe râu, m-am întrebat ce și-ar putea dori o fată atât de frumoasă.

Nu știam atunci că Shim Cheong era deja destinată să fie mireasa Zeului Mării.

Acum, stând pe barcă în ploaia torenţială, cu tunetele care fac să-mi vibreze oasele, observ felul în care bărbații se țin departe de ea. Parcă a fost deja sacrificată, frumusețea ei din altă lume despărțind-o de noi, ceilalți. Ea aparține Zeului Mării. Este ceea ce satul a știut întotdeauna, de când a împlinit vârsta majoratului.

Mă întreb dacă se întâmplă ca, într-o singură zi, să ţi se schimbe soarta. Sau dacă durează mai mult să îți fie furată viața.

Mă întreb dacă Joon a simțit singurătatea ei. Pentru că, încă de când Shim Cheong avea doisprezece ani, ea aparținea Zeului Mării și, în timp ce toată lumea o vedea ca pe cineva care va pleca într-o zi, el era singurul care voia ca ea să rămână.

— Mina, îmi spune Joon, trăgându-mă de braț. Trebuie să te ascunzi.

Privesc cum Joon caută, agitat, pe puntea descoperită, un loc în care să mă ascund. S-ar putea să nu-i pese că a încălcat una dintre cele trei reguli ale Zeului Mării, dar își face griji pentru mine.

Regulile sunt simple: fără războinici. Fără femei, în afară de mireasa Zeului Mării. Fără arme. Joon a încălcat prima regulă venind în seara asta. Eu — pe cea de-a doua.

Și pe a treia. Mâna mea pipăie cuțitul ascuns sub jacheta mea scurtă, o lamă care a aparținut cândva stră-străbunicii mele.

Barca trebuie să fi ajuns în ochiul furtunii, pentru că vântul își contenește urletul, valurile încetează să se prăbușească peste punte și chiar și ploaia își domolește ropotul necruțător.

Este întuneric peste tot, norii ascunzând lumina lunii. Mă apropii de marginea bărcii și mă uit peste bord. În lumina fulgerului pot să-l văd. Pescarii îl văd şi ei, țipetele lor fiind înghițite de noapte.

Sub barcă se mișcă un dragon albastru-argintiu, masiv.

Corpul său asemănător unui șarpe înconjoară barca, iar crestele acoperite cu solzi ale spatelui sparg oglinda apei.

Lumina fulgerului se risipește. Întunericul cade încă o dată și tot ce se mai aude este rostogolirea nesfârșită a valurilor. Tremur, imaginându-mi destinele îngrozitoare care ne pot aştepta, fie prin înecare, fie sfârșind devoraţi de slujitorul Zeului Mării.

Barca geme în timp ce dragonul alunecă direct pe lângă carenă.

Care este rostul acestor întâmplări? Ce gândeşte Zeul Mării, când îl trimite pe servitorul său înspăimântător? Testează curajul miresei?

Clipesc, dându-mi seama că furia mi-a risipit cea mai mare parte a fricii. Mătur ambarcațiunea cu privirea. Shim Cheong încă stă la provă, dar nu mai este singură.

— Joon! strig, cu inima oprită.

El întoarce capul în direcția mea, eliberând brusc mâna lui Shim Cheong.

În spatele lor, dragonul se ridică tăcut din apă, gâtul lui lung întinzându-se spre cer. Apa de mare picură de pe solzii lui albastru-închis, căzând ca niște bănuţi pe puntea bărcii.

Ochii săi negri, insondabili, sunt aţintiţi asupra lui Shim Cheong.

Acesta este momentul.

Nu știu ce ar trebui să se întâmple, dar acesta este momentul pe care l-am așteptat cu toții, clipa pe care Shim Cheong a așteptat-o din ziua în care a aflat că este prea frumoasă pentru a trăi. Acesta este momentul în care ea pierde totul. Mai ales, devastator, pe tânărul pe care-l iubește.

Și, în acest moment, Shim Cheong ezită.

Își întoarce chipul dinspre dragon şi ochii ei îi găsesc pe cei ai lui Joon. Ea îi aruncă o privire pe care n-am mai văzut-o până acum — una de agonie, frică și dor atât de disperat, încât îmi frânge inima. Joon scoate un sunet sufocat, face un pas spre ea, apoi altul, până când ajunge în fața ei, cu braţele goale deschise larg, parcă pentru a o proteja.

Și numai și cu atât și-a pecetluit soarta. Dragonul nu-l va lăsa niciodată să plece, nu după acest act de sfidare. Ca pentru a dovedi temerile mele, fiara scoate un răget asurzitor, făcându-i pe toți să cadă în genunchi.

Cu excepția lui Joon. Nebunul, fiorosul și încă­pățânatul meu frate, care stă, de parcă ar putea, de unul singur, să-şi protejeze dragostea de mânia Zeului Mării.

O furie insuportabilă izbucnește în mine, ridicându-se din stomac și strângându-şi gheara pentru a mă sufoca. Zeii au ales să nu îndeplinească dorințele noastre — dorinţele de la Festivalul Bărcilor de Hârtie, şi nici micile urări pe care ni le facem în fiecare zi. De pace, de rodnicie, de dragoste. Zeii ne-au abandonat. Zeul zeilor, Zeul Mării, vrea tot timpul să ia de la oamenii care-l iubesc — să ia, să ia și să nu dea niciodată.

S-ar putea ca zeii să nu ne îndeplinească dorințele.