Aprecieri pentru Dacă mă gândesc mai bine...

„Aceasta este opera definitivă despre sentimente amestecate: de ce le avem, cum să le schimbăm și când să le acceptăm. Dr. Miller este un deschizător de drumuri în psihologie — combină priceperea omului de știință cu empatia terapeutului, iar eu recomand această carte fără nicio ambivalență. Înțelepciunea lui va rămâne în mintea cititorului mult timp după ce va fi parcurs ultima pagină.“

— dr. Adam Grand, autor al Think Again

„Reflectând priceperea dr.-ului Miller și pasiunea sa pentru înțelegerea condiției umane, această carte pătrunde în profunzimea procesului omenesc de luare a deciziilor. Când alegerile noastre au multe implicații, ambivalența poate fi stresantă sau chiar paralizantă. Dar avem și de învățat din ea. Dr. Miller ne explică faptul că ambivalența este o virtute și ne invită să o conceptualizăm în modalități noi și productive.“

— dr. Molly Magill, LICSW, Brown University School of Public Health

„Îmi place modul în care dr. Miller se folosește de povești personale pentru a arăta că ambivalența nu este doar un fenomen abstract; este esențial pentru procesul de luare a deciziilor. Oricine citește această carte remarcabilă va începe rapid să-i aplice învățăturile în propria viață, de la momentele esențiale de răscruce din trecut la alegeri pe care trebuie să le facă astăzi.“

— Don Kuhl, MS, fondator al
The Change Companies

„Dr. Miller integrează cu măiestrie cunoașterea psihologică despre ambivalență cu exemple fermecătoare din literatură, teatru, istorie, afaceri și alte domenii. Această carte oferă instrumente dovedite științific pentru examinarea ambivalenței, indiferent dacă în raport cu noi înșine sau cu altcineva. Dr. Miller demistifică ambivalența pentru a ne ajuta să luăm decizii în conformitate cu valorile și interesele noastre și pentru a ne îndrepta spre schimbările pe care le dorim în viața noastră.“

— dr. Naomi B. Rothman, Department of Management, Lehigh University

În memoria profesorului Hal Arkowitz

Prefață

Ambivalența ne însoțește constant. Putem considera că este enervantă și ar fi mai bine să o evităm, însă este practic inevitabilă în contextul nenumăratelor alegeri din viața de zi cu zi. Cu cât am studiat-o mai mult și m-am gândit mai mult la ea, cu atât am ajuns să cred că ambivalența este o virtute.

Îmi dau seama, retrospectiv, că am studiat această temă mai bine de jumătate de secol, deși nu i-am dat mereu acest nume. În anii ’60 eram interesat de psihologia umorului, care adesea apelează la ambivalență. Teza de masterat pe care am făcut-o cu Hal Arkowits s-a concentrat asupra anxietății sociale, o experiență comună de dorință și teamă simultane față de interacțiunile sociale. Apoi, în 1973 am început să cercetez și să tratez dependențele, concentrându-mă mai întâi asupra consumului de alcool și apoi trecând la tulburările de consum de substanțe în general, precum și la dependențele comportamentale, cum ar fi dependența de jocuri de noroc. Am descris inițial, în 1983, interviul motivațional (IM) ca modalitate empatică de a discuta despre schimbare. Steve Rollnick, coautorul cărții, m-a ajutat să încadrez ambivalența ca aspect central abordat prin IM — faptul de a dori și în același timp de a nu dori ceva. S-a dovedit că ambivalența este esențială nu doar pentru tratarea dependențelor, ci și în numeroase alte sfere profesionale. IM a ajuns rapid să fie integrat în domeniul serviciilor medicale și al managementului problemelor medicale cronice, cum ar fi diabetul și hipertensiunea. Peste puțin timp a început să fie aplicat în psihoterapie, asistență socială, centre de corecție, servicii stomatologice, educație, sport și leadership. S-a răspândit în jurul lumii, iar acum este predat și aplicat în cel puțin 60 de limbi pe șase continente și este studiat în peste 1 600 de cercetări clinice.

M-am întrebat cum se explică acest nivel surprinzător de interes pentru IM. Pare că am atins ceva fundamental în privința naturii umane. Ambivalența este într-adevăr o experiență omenească universală. Dat fiind că suntem creaturi complexe într-o societate a informației, resimțim multe motivații, adesea conflictuale. Am citit fascinanta literatură de specialitate despre ambivalență și se dovedește că știm multe despre ea. Ambivalența este tot timpul alături de noi, iar alegerile majore și minore pe care le facem sub influența ei modelează identitatea noastră de indivizi și popoare. După cum spune înțelepciunea populară:

Fii atent la gândurile tale, pentru că devin cuvintele tale.

Fii atent la cuvintele tale, pentru că devin acțiunile tale.

Fii atent la acțiunile tale, pentru că devin obiceiurile tale.

Fii atent la obiceiurile tale, pentru că devin caracterul tău.

Fii atent la caracterul tău, pentru că devine destinul tău.

Ambivalența nu e ceva ce să fie evitat și nici nu poate fi evitată. Este inerent condiției umane faptul că experiența de zi cu zi presupune motivații conflictuale la nivel individual și colectiv și că ceea ce alegi să faci contează cu adevărat. Nu trebuie să fie întotdeauna rezolvată; uneori hotărâm să tolerăm și să echilibrăm aspecte care par opuse. Însă unele dintre cele mai importante alegeri de viață se iau în miezul ambivalenței, creuzetul în care se plăsmuiește caracterul. O mai mare conștientizare a propriei ambivalențe este calea către o mai bună autocunoaștere și către o mai clară intenționalitate în privința modului în care reacționăm la aceasta.

partea I

Natura ambivalenței

1

Vreau și nu vreau

Tom era al doilea dintre cei șase copii ai unei familii prospere de creștini devotați. A urmat o școală privată și apoi cursurile unei universități proeminente pentru a deveni avocat, călcând pe urmele tatălui său. S-a căsătorit cu Jane și au avut patru copii în decurs de șase ani, până la moartea ei prematură, după care Tom s-a recăsătorit la scurtă vreme, mult prea devreme, după părerea prietenilor săi.

A fost întotdeauna interesat de guvernare și și-a croit drum prin diferite roluri de consilier până să ajungă să dețină o funcție într-un departament legislativ. A intrat curând în grațiile conducătorului națiunii, devenindu-i prieten apropiat și consilier. Luau cina împreună și se bucurau unul de compania celuilalt, deși sub multe aspecte erau bărbați destul de diferiți. Conducătorul își declama credința, dar nu prea o punea în practică, în timp ce Tom era foarte credincios. Le-a fost fidel celor două soții ale sale și era scandalizat de infidelitățile evidente ale prietenului său, deși nu a spus niciodată asta. Pe lângă faptul că era un avocat dăruit, era recunoscut și ca fiind un om sincer, la locul lui, în timp ce conducătorul era egoist și răzbunător și nici nu încerca să pară altfel.

Tom a ajuns un diplomat priceput și a fost numit ministru al justiției. Conducătorul a făcut numirea întrucâtva impulsiv, fără ca ei să fi discutat ce anume se aștepta de la el în noul său rol. S-a dovedit că presupunerea conducătorului era că Tom îl va susține în inițiative discutabile din punct de vedere etic, dacă nu chiar ilegale. Tom s-a împotrivit. Era sfâșiat între loialitatea față de prietenul său și față de țară, de obligațiile funcției și de angajamentul față de preceptele credinței lui de o viață. Când conducătorul s-a recăsătorit, Tom nu a participat la ceremonie, iar relația lor s-a deteriorat. A rămas loial și tăcut, fără să vorbească vreodată împotriva prietenului său, dar refuzând sau împotrivindu-se acțiunilor pe care le găsea discutabile. Conducătorul a continuat să-l preseze fără încetare și a început să fie critic în public față de Tom, care în cele din urmă și-a dat demisia.

Dar nu a fost o pedeapsă suficientă. Denunțarea publică a continuat și Tom era prea deștept pentru a răspunde cu aceeași monedă. Reputația îi era distrusă, familia îndura privațiuni financiare și în cele din urmă el a fost arestat și închis pentru lipsă de loialitate. Și nici atunci nu a zis nimic rău despre conducător. I s-au adus diferite acuzații din partea instituției corupte a justiției și, după trei ani de încarcerare, sănătatea lui a început să șubrezească la vârsta de 57 de ani. Curtea lui Henry al VIII-lea a continuat să-l interogheze până când, în cele din urmă, pe baza unei mărturii false, Sir Thomas More a fost condamnat pentru trădare și i s-a tăiat capul la 6 iulie 1535.

***

Ambivalența este inerentă naturii umane, într-un mod care ne definește ca oameni. Zi de zi avem gânduri și sentimente inconsecvente. La fel ca muzica, viața poate ar fi mai simplă fără disonanță, dar ar fi mult mai puțin interesantă. O parte atrăgătoare a dramei este tensiunea care apare între personaje. Hamlet va decide să fie sau să nu fie, să acționeze sau să nu acționeze? Va reuși fantoma să îmblânzească inima de piatră a lui Ebenezer Scrooge? Drama ambivalenței este o parte normală a vieții. Va rămâne acest prieten într-o relație care pare dezastruoasă sau va pleca? Va pleca acest coleg sau această persoană la care ținem în alt oraș acum, când i s-a oferit o slujbă mai bună?

Conceptul, dacă nu experiența ambivalenței, este surprinzător de recent. Teoretic, nimeni nu era ambivalent până în 1910, când psihiatrul elvețian Eugen Bleuler a introdus termenul care ulterior a fost popularizat de Sigmund Freud. Înainte de al Doilea Război Mondial, conflictele interioare din operele de ficțiune erau adesea împărțite între personaje ca dr. Jekyll și dr. Hyde din cartea lui Robert Louis Stevenson sau ca William Wilson, personajul din povestirea omonimă a lui Edgar Allan Poe, ca și cum ambele aspecte nu ar fi putut fi prezente simultan în aceeași persoană.1 Însă, pe măsură ce conceptul de ambivalență a devenit din ce în ce mai popular, literatura a început să reflecte și chiar să se concentreze asupra zbuciumului interior al personajelor provocat de motivații coexistente și conflictuale.

Termenul de ambivalență combina latinescul ambi (care înseamnă „doi“ sau „amândoi“) și germanul valenz, cu conotații de putere: două motivații cu putere asemănătoare. Este diferit de indiferență (nepăsare, absență a interesului sau opiniei), ignoranță (faptul de a nu ști) și ambiguitate (faptul de a avea informații insuficiente).2 Persoana ambivalentă știe și este interesată și în același timp este atrasă în direcții diferite. O parte din tine vrea ceva și, în același timp, o altă parte vrea altceva. De fapt, se poate să fii atras în mai mult de două direcții: multivalență. Viața modernă ne oferă un supermarket de alegeri.

Esența ambivalenței este faptul de a resimți simultan motivații conflictuale. E posibil să vrem și să nu vrem ceva, să fim atrași și în același timp să dorim să evităm. O parte spune „Du-te“ și alta spune „Stai“. E posibil să avem o experiență intensă dulce-amăruie, să ne bucurăm și în același timp să ne pară rău, fără să fie nevoie să alegem. Aceasta este „durerea dulce“ pe care o simte Julieta când, anticipând viitorul, se desparte de Romeo. O altă experiență dulce-amăruie este nostalgia, pe vremuri considerată o boală.3 Adesea provocată de emoții negative, nostalgia amintește de experiențe și sentimente pozitive din trecut și poate oferi sens prezentului.4 În contextul tensiunii creative provocate de astfel de contradicții, putem alege conștient ce vom gândi, simți sau face, concentrându-ne mai degrabă pe aspectele pozitive sau negative.

Ambivalența seamănă întrucâtva cu bucătăria statului New Mexico, care amestecă tradițiile mexicanilor și amerindienilor folosindu-se din plin de planta nativă chili. Agentul său chimic, capsacina, este un iritant pentru mamifere și provoacă o senzație de usturime care poate varia de la moderată la intensă. Căldura dată de gustul picant este o parte din plăcerea de a mânca aceste feluri tradiționale. În New Mexico, durerea este o aromă.

Ambivalența poate fi un lucru bun. Zeul roman Janus, cel cu două fețe, care privea simultan înainte și înapoi, era zeul noilor începuturi, al pragurilor și al tranzițiilor. Tensiunea și descărcarea conflictului ambivalent este o sursă abundentă de umor („Mă simt atât de rău fără tine, aproape ca și cum ai fi aici“).5 Faptul de a recunoaște și de a ne asuma propria ambivalență, în loc de a proiecta unul dintre aspecte asupra celorlalți, a fost descris ca o reușită pe parcursul dezvoltării.6 Scriitorul F. Scott Fitzgerald a observat că „dovada unei inteligențe superioare este capacitatea de a avea în minte două idei opuse și, în același timp, de a putea funcționa“.7 Cercetările au descoperit că oamenii care resimt un nivel mai mare de ambivalență emoțională:

• Sunt mai bine informați8
• Interpretează mai acurat emoțiile celorlalți
• Sunt mai creativi și percep asociații și posibilități neobișnuite9
• Oferă evaluări corecte și echilibrate
• Fac judecăți mai precise10
• Sunt deschiși la noi informații și la perspective alternative
• Resimt o excitație și dorință sexuale mai intense11
• Au o tendință mai redusă de a lua decizii și de a face cheltuieli în mod impulsiv.

Se poate chiar ca ambivalența să implice o anumită noblețe, după cum ne arată povestea lui Thomas More de la începutul capitolului. Nu s-a dezis de preceptele religiei sale și în același timp a refuzat să-și denunțe prietenul și regele sau să ofere un pretext la îndemână pentru a fi martirizat. Când ne confruntăm cu contradicții, putem să ne păstrăm încrederea în cele mai importante valori ale noastre. Potențialul uman de creare sau distrugere, de iubire sau ură, de prietenie sau dușmănie este plăsmuit în creuzetul ambivalenței.

Conștienți sau nu de asta, probabil luăm în fiecare zi mai bine de o mie de decizii mărunte și resimțim în acest proces măcar o ambivalență trecătoare. Potențialele subiecte sunt nenumărate: mâncare și băutură, un job, un obicei, un eveniment, o oportunitate, o relație sau modul în care ne petrecem timpul sau cheltuim banii. Confortul sau plăcerea pe termen scurt poate intra în conflict și poate coexista cu preocupări pe termen lung, de exemplu în privința sănătății personale și a mediului. Măsurile de protejare a sănătății, cum ar fi exercițiile fizice, consumul de mai multe fructe și legume, mamografiile și colonoscopiile sunt teme frecvente ale ambivalenței. Adesea, alegerile sunt minore și trecătoare — ce să mâncăm, dacă să cumpărăm acest produs sau un altul. În cazul oamenilor cu tulburare obsesiv-compulsivă, până și alegerile minore pot fi paralizante. Uneori, deciziile pot avea consecințe care durează toată viață și o modelează: dacă să ne căsătorim, să avem copii, să intrăm în armată sau într-un ordin religios. Ispita, amânarea, dependența și schimbarea sunt printre numeroasele aspecte ale ambivalenței.

COMITETUL INTERIOR

Un semnal frecvent al ambivalenței este cuvântul dar.

Știu că e important, dar...

Aș vrea, dar...

Dar funcționează aproape ca o gumă de șters, anulând sau punând în umbră ce s-a spus anterior.

Performanța ta aici a fost foarte bună în acest an, dar...

Da, te iubesc, dar...

Tensiunea poate fi provocată de un conflict între gânduri, sentimente, atitudini, motivații, acțiuni sau valori de care suntem atașați profund. E ca și cum ar exista un comitet interior ai cărui membri susțin diverse aspecte care reprezintă diferite părți din noi. Unul dintre membri spune ceva și un altul îi răspunde „Da, dar...“ Un altul își exprimă dezacordul direct: „Nu, greșești“. Uneori dezbaterea poate deveni pasional de încinsă. Unul dintre membri este furios, altul înfricoșat, iar un altul este convins de propria dreptate. Poate fi interesantă identificarea vocilor din comitetul tău interior.12 Cine stă la masă? Ce argumente sunt aduse în discuție și ce sentimente aduc? Care voci sunt mai puternice și mai influente? Sună una dintre voci ca o anumită persoană pe care ai cunoscut-o?

Un motiv frecvent al ambivalenței comitetelor, indiferent dacă interioare sau reale, este dacă să fie urmat un anumit curs al acțiunii. Ambivalența devine o întrebare: ar trebui să...? În propria mea muncă de psiholog clinician, motivul era adesea ce anume (în cazul în care există ceva anume) ar trebui să facă oamenii în privința consumului lor de alcool, tutun sau alte droguri. Puțini dintre cei prinși în plasa dependenței nu sunt conștienți de riscul sau răul pe care îl provoacă comportamentul lor, iar vocile din comitetul interior pot fi multe:

• Dar chiar îmi place!
• Știu că e prostesc.
• Nu prea e o problemă.
• Nu-mi spune mie nimeni ce să fac!
• Pot să mă las oricând.
• N-aș putea să mă descurc fără asta.
• Face parte din cine sunt eu.

O experiență interioară comună de ambivalență este să ascultăm o vreme dezbaterea: ne gândim la un motiv pentru a face o schimbare, apoi ne gândim la un contraargument de tipul da-dar. După o rundă sau două de acest gen, nu ne mai gândim la asta pentru că e neplăcut, confuz sau supărător. Acest ciclu poate dura ani întregi. Speranțe și frici, furie și rușine, pasiune și logică, toate se lovesc ca niște pietre prețioase care în timp se tocesc unele pe altele.

VALORIZARE

Ce loc minunat! Avem tot ce ne trebuie ca să trăim și ne avem unul pe celălalt. Toată grădina e plină de lucruri bune de mâncat și putem alege orice vrem, oricând vrem. Adică aproape orice. E un pom în mijlocul grădinii cu fructe otrăvitoare, din care nu avem voie să mâncăm. Sau măcar așa ni s-a spus — că murim dacă doar îl atingem. De fapt, am auzit că nu-i adevărat. N-am muri. De fapt, dacă am mânca fructul ni s-ar deschide ochii și am deveni înțelepți. Poate că n-are nimic dacă doar îl ating. Fructul arată foarte bine. Ce-ar fi dacă...

— Eva

Ce se petrece aici? Ambivalența este de fapt un proces de evaluare, de comparare a aspectelor relativ pozitive și negative ale posibilelor alegeri. Conștientă sau nu, o astfel de evaluare se desfășoară permanent în fundalul vieții noastre. Este ceea ce determină deciziile și acțiunile noastre.

Evaluarea este un proces complex. Adesea, întrebările referitoare la valoare sunt formulate într-o modalitate de gândire binară, de tipul alb-sau-negru:

Vrei sau nu?

Ești liberal sau conservator?

Ce candidat politic susții?

Ești de acord sau te opui obligației ca motocicliștii să poarte cască?

Îți place sau nu înghețata cu aromă de lemn dulce?

Uneori, în chestionare există la mijloc opțiunea indiferenței — „nicio opinie“, „niciuna“ sau „nehotărât“ — dar ambivalența nu e nici ignoranță, nici indiferență. Cum răspundem la o întrebare binară dacă suntem ambivalenți? O alegere intermediară pentru persoanele ambivalente ar fi „ambele“ sau „am opinii contradictorii în această privință“, dar această opțiune apare rareori. În loc de o alegere de tipul fie/ori, ambivalența este: „Dacă am într-o mână ceva și într-o mână altceva...“ Caracatița e condamnată la multivalență.

Se poate să ne placă și să ne displacă ceva anume în același timp. Pentru a înțelege ambivalența trebuie să punem ambele întrebări:

Cât de mult sau în ce moduri îți place sau susții?

Cât de mult sau în ce moduri nu îți place sau te opui?13

Se poate ca oamenii să aibă simultan convingeri conflictuale sau sentimente amestecate de dragoste și ură. Mintea și inima se pot afla în conflict: să susțină fără să le placă sau să nu fie de acord, dar să iubească. Cercetătorii pot întreba: „Dacă te gândești doar la aspectele pozitive ale chestiunii X, cât de pozitive sunt? Și dacă te gândești doar la aspectele negative ale chestiunii X, cât de negative sunt?“ Surprinzător, se dovedește că aceste două modalități de evaluare nu sunt legate: dacă știm care e una dintre ele, asta nu ne spune mare lucru despre cealaltă.14

Ambivalența e complicată! Se poate să iubim și să urâm, să plecăm și să rămânem, să simțim deopotrivă bucurie și tristețe. Lumea interioară bogată a unei ființe umane este mult mai complexă decât fie/ori. Presiunile sociale ne pot convinge să fim părtinitori (vezi Capitolul 5), iar ambivalența poate fi inconfortabilă, dar e normală și ne însoțește în fiecare zi.

Deși povestea lui Thomas More, care a deschis acest capitol, s-a întâmplat în urmă cu cinci secole, temele sale ne sunt familiare și contemporane. Din cauza perioadei istorice și a circumstanțelor, mai multe valori importante au intrat în conflict: cariera lui, loialitatea față de prietenul său, sinceritatea, datoria față de țară, intensa credință religioasă și, în cele din urmă, propria lui viață. Să o fi pus pe primul plan pe oricare dintre acestea ar fi însemnat să le sacrifice pe celelalte. În loc de asta, a ales să le respecte pe toate, să le țină în echilibru cât timp va fi fost posibil. Dacă More s-ar fi supus pur și simplu dorințelor regelui, probabil ar fi fost o notă de subsol uitată a istoriei, nu imaginea respectată a nobleței. Povestea vieții și morții sale este o poveste a momentelor alegerilor esențiale în care și-a păstrat integritatea atât în privința prietenilor, cât și a principiilor sale, plătind pentru asta un preț personal enorm. Saga alianței care sfârșește în alienare și răzbunare reapare în știrile și în ficțiunile moderne. Insistența lui Henry de a primi o loialitate absolută este, de asemenea, o temă recurentă în tragedie și continuă să impună alegeri ambivalente în afaceri, în politică și în relații. Este o dramă care se joacă chiar și acum pe scena vieții private și publice.

În continuare, această carte pune laolaltă unele piese de puzzle. Care sunt consecințele (și pozitive, și negative, bineînțeles) ale faptului de a fi ambivalent? Care sunt diferențele dintre oameni în privința modului în care reacționează la ambivalență? Se poate să fim ambivalenți fără să ne dăm seama? Cum se rezolvă ambivalența și cum ar trebui rezolvată? Dacă ne simțim blocați? Cum influențează ceilalți motivațiile noastre conflictuale? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care ne așteaptă mai departe.