Lui Théo

Să scrii înseamnă să fii purtat tocmai în locul pe care ai vrea să-l eviți.

Patrick Autréaux

După ce am rezistat luni îndelungate, după ce am ignorat zile în șir asalturile dezvoltatorilor care mă presau să le cedez proprietatea, am sfârșit prin a depune armele.

Astăzi am semnat pentru vânzarea casei.

Când zic casă, mă refer la cea pe care am cumpărat-o cu Claude acum 20 de ani și în care el n-a stat niciodată.

Din cauza accidentului. Din cauza acelei zile de iunie când a accelerat pe o motocicletă care nu era a lui, pe un bulevard din oraș. Inspirat de Lou Reed, poate, care scrisese: Să trăiești repede, să mori tânăr, chestii de-astea, în cartea pe care Claude o citea atunci și pe care am găsit-o pe parchet, la piciorul patului. Cartea pe care am început s-o răsfoiesc în noaptea ce a urmat. Să faci pe tipul cel rău. Să murdărești tot.

Mi-am vândut sufletul și, poate, și pe al lui.

Dezvoltatorul a cumpărat deja mai multe parcele — și pe cea a vecinului meu — unde plă­nuiește să construiască un imobil care va sufoca grădina, va pătrunde în intimitatea mea de la înălțimea celor patru etaje ale sale și va ascunde și soarele. S-a terminat cu liniștea și cu lumina. Natura care mă înconjoară se va schimba în beton și peisajul va dispărea. Pe partea cealaltă, se preconizează ca drumul să devină o șosea care o să-mi invadeze proprietatea pentru a favoriza accesul într-un cartier cu destinație rezidențială. Cântecul păsărilor va fi acoperit de zgomotul motoarelor. Iar buldozerele vor veni să șteargă de pe fața pământului orice mai e viu.

Când am cumpărat noi, Claude și cu mine, în acel an 1999 în care francul se convertea în euro și cel mai mărunt calcul ne obliga la aplicarea unei infantilizante reguli de trei simplă, planul de ocupare a solului (sau POS) indica faptul că ne aflăm în zona verde, cu alte cuvinte, sectorul nu era construibil. Proprietarul casei vecine ne spunea că e interzis să tai un arbore, în caz contrar trebuia să-l înlocuiești. Fiecare crâmpei de natură era sfânt. Tocmai de aceea locul ne-a și cucerit, puteam trăi aici ascunși, la marginea orașului. Existau un cireș în fața ferestrelor, un arțar pe care o furtună l-a dezrădăcinat în anul în care m-am întors în Algeria și un cedru-de-Atlas a cărui rășină — am aflat recent — era folosită la îmbălsămarea mumiilor.

Alți arbori au fost plantați de mine sau au crescut singuri, precum smochinul care a poftit să răsară lângă zidul din spate, și fiecare spune o poveste. Însă Claude n-a văzut nimic din toate astea. A apucat doar să viziteze proprietatea, să fluiere entuziasmat, să constate amploarea lucrărilor ce se impuneau și să descopere un loc unde putea să-și gareze motocicleta. A avut timp să măsoare suprafețele, să-și contureze silueta în spațiu, desenând câteva gesturi prin aer, să facă ironii în biroul de la Crédit Mutuel, în momentul în care asigurarea atașată creditului a fost împărțită procentual între noi doi. Locul avea mare potențial, cum se zice în jargon imobiliar. Chestia cu renovarea ne entuziasma. Puteam să ascultăm muzică dată la maximum fără să-l deranjăm pe vecinul care număra arborii și al cărui teren vast se întindea în spatele unui gard viu. Puteam să ne stabilim aici pentru tot restul vieții și să visăm cai verzi pe pereți în neștire.

M-am mutat singură cu fiul nostru, în toiul unei succesiuni de evenimente neașteptat de brutale. Semnarea actului de vânzare. Accident. Schimbarea locuinței. Înmormântare.

Cea mai nebună accelerare din viața mea. Senzația că mă aflu într-un roller-coaster uriaș, cu părul în vânt, cu vagonul căzând de pe șine.

Scriu din acest decor îndepărtat în care m-am trezit subit și de unde zăresc lumea ca pe un film încețoșat, turnat multă vreme fără mine.

Casa a devenit martorul vieții mele fără Claude. O carcasă în care a trebuit să învăț să locuiesc. Și în care am doborât pereții despăr­țitori cu lovituri zdravene de baros, pe măsura furiei mele. Era o casă cam șubredă, cu un teren ce trebuia defrișat, pe care noi speraserăm să-l transformăm în grădină. Dar, în loc de renovat, aveam senzația că dărâm, că vandalizez, că mă războiesc cu orice mi se împotrivește — ipsos, piatră, lemn, materiale pe care le puteam tortura fără să mă arunce nimeni în închisoare. Era modul meu mărunt de a mă răzbuna pe destin: să trag șuturi în tabla unei uși batante, să înfig foarfeca într-o pânză de sac jegoasă, să sparg geamuri și să țip.

Încercam, totodată, să păstrez un cocon în mijlocul haosului, pentru ca fiul nostru să doarmă la adăpost în el. O vizuină în culori vii, cu pilote și perne umplute cu pene, cu desene agățate deasupra patului și cu mochetă groasă, o pavăză contra fricii și a nălucilor nopții.

Cu trecerea anilor, am sfârșit prin a îmblânzi această casă pe care nu o suportam. După ce am trăit în ea ca o somnambulă, confundând noaptea cu ziua, am încetat să mă mai izbesc de ziduri și m-am apucat să le zugrăvesc. M-am oprit din masacrarea pereților despărțitori și nu am mai considerat fiecare metru pătrat drept o putere inamică. Mi-am potolit furia și am acceptat în cele din urmă să-mi pun costumul de persoană frecventabilă. Trebuia să revin pe piața celor vii. Dar atacam cu lansatorul de flăcări pe oricine spunea că sunt văduvă. Năucită de durere, da; văduvă, nu.

Mai trebuia să le vin de hac buruienilor care năpădeau curtea. Luni în șir am smuls tot ce-mi cădea în mână, cu gesturi repetitive și îngrijorătoare, am învățat numele pirului, al urzicii mici și al ierbii grase, pe care le-am ars în flăcări clandestine la căderea nopții (nu era voie să aprindem focul din cauza particulelor fine). Am stârpit plantele invazive, precum ambrozia sau iedera care se cățăra în umbră și, tot hăituind buruienile nedorite, am curățat parcela în același timp în care goneam umbrele ce mi se cuibăriseră sub țeastă.

Încetul cu încetul, am început să locuiesc burghez1, cum prevedea una dintre clauzele contractului de asigurare pe care îl semnaserăm ca să ne protejăm în caz de incendiu, de inundație sau de furt (o nenorocire nu împiedică niciodată alta, potrivit faimoasei legi a lui Murphy pe care n-o scăpasem din vedere). Mă înfuriam mai puțin și reușeam să conturez planurile pentru cele două niveluri ale clădirii, așa cum ni le imaginaserăm noi, Claude și cu mine. Știam exact ce i-ar fi plăcut, la ce materiale s-ar fi gândit, consultam paginile din catalogul Lapeyre pe care le îndoiserăm la colțuri. Am sfârșit prin a-mi veni în fire și a mă întâlni cu meșteri care urmau să toarne o placă de beton, să schimbe o grindă sau să pardosească un planșeu deteriorat. Care urmau să refacă baia sau să instaleze un sistem de încălzire. Poate că, într-o zi, mi-ar fi venit din nou chef să fac o baie.

Mi s-a întâmplat să simt plăcere alegând o culoare, asortând un tablou cu lemnul ușii. Mi s-a întâmplat să consider frumos felul în care lumina piezișă pătrundea în bucătărie, chiar înaintea mesei de seară.

Totuși nu înțelegeam cui îi era destinată această lumină. Preferam zilele cu ploaie, măcar nu pretindeau că mă distrag de la tristețea mea. Casa, hotărâsem eu, avea să mă lege din nou de Claude. Să ofere un spațiu noii vieți pe care eu și fiul nostru nu o aleseserăm. Încă era vorba despre fiul nostru, deși ar fi trebuit să învăț să spun fiul meu. La fel cum ar fi trebuit să ajung să spun eu, în loc de acest noi care mă călăuzise. Un eu care avea să mă schilodească, să dea nume acestei singurătăți pe care nu am vrut-o, acestei profanări a adevărului.

Am păstrat ideea de a amenaja un mic studio de înregistrări, după care Claude tânjise atâta vreme. O încăpere izolată fonic, în care sperase să se poată retrage ca să lucreze. Și unde și-ar fi ținut instrumentele: o chitară, o chitară bas și sintetizatorul proaspăt achiziționat (un Sequential Circuit Six-Track, scuze că-l menționez, dar are importanța lui), la care exersa cu căștile pe urechi.

Avansam cu răbdare, avea să-mi ia aproape 20 de ani s-o scot la capăt, cu toate camerele, cu toate suprafețele; ferestrele le-am înlocuit abia anul trecut. Tocmai am revopsit obloanele. Dacă aș fi știut... atâta trudă, pentru ca un dezvoltator să dărâme tot. N-am renovat niciodată fațada, care și-a păstrat aspectul vechi, ușor murdar. Costa prea mult. Nu am ridicat niciodată o terasă din lemn, cum plănuiserăm. Și bine-am făcut.

Pe mine mă interesa altceva. Nu eram obse­­dată decât de un lucru, pe care-l țineam secret ca să nu-mi sperii anturajul. Nu vorbeam despre asta — sau mai bine zis nu mai vorbeam —, fiindcă, după doi-trei ani, ar fi părut suspect că mă încăpățânez să înțeleg cum s-a produs accidentul. Un accident a cărui cauză nu a fost explicată niciodată, astfel că mintea mea nu a încetat nicio clipă să funcționeze la turație maximă.

Am avut nevoie de tot acest timp ca să aflu dacă un anumit cuvânt — destin —, pe care îl auzeam rostit ici și colo, are vreun sens. În momentul în care sunt obligată să părăsesc casa, pentru ca o șosea să fie construită în locul ei, trebuie să mai fac o ultimă evaluare, ca să pot finaliza ancheta. Culmea, mă învinge o șosea, după ce Claude a murit pe una. O șosea, în timp ce planeta geme de atâtea șosele care sporesc emisiile de dioxid de carbon. Clau­de ar fi râs de această ironie a sorții. Cartea criticului rock american Lester Bangs, pe care el o citea pe atunci și pe care o lăsase la piciorul patului, unde am găsit fraza lui Lou Reed — atribuită inițial lui James Dean — are ca titlu Psychotic Reactions and Carburetor Dung. O poveste cu carburatoare; e fără scăpare.

Pentru ultima oară parcurg faptele, așa cum dai roată unei case înainte de a închide ușa definitiv. Fiindcă ea, casa, se află în centrul a ceea ce a provocat accidentul.