Lui Guillaume şi Simon-Aderaw, viaţa mea.

Noi socotim că va fi depăşit după un anumit timp şi considerăm că ar fi inoportun şi chiar dăunător
să-l perturbăm.

(Sigmund Freud, despre doliu,
„Doliu şi Melancolie“, în Metapsihologie)

Unu

— Mami, te rog!

— Clara, am spus nu.

— Hai, Diane. Las-o să vină cu mine.

— Colin, nu încerca să mă păcăleşti. Dacă vine Clara cu tine, o să întârziaţi şi o să plecăm în vacanţă cu trei zile mai târziu.

— Vino cu noi să ne supraveghezi!

— În niciun caz. Ai văzut câte mai sunt de făcut?

— Un motiv în plus să vină şi Clara cu mine, tu îţi vei vedea liniştită de treabă.

— Mami!

— Foarte bine, fie. Ştergeţi-o! Hai! Nu vreau să vă mai văd.

Au plecat şuşotind pe scară.

Am aflat că încă făceau pe bufonii în maşină în momentul în care camionul i-a lovit. Mi-am spus că au murit râzând. Mi-am spus că aş fi vrut să fiu cu ei.

Şi după un an, îmi repetam în fiecare zi că aş fi preferat să mor cu ei. Dar inima mea se încăpăţâna să bată. Şi mă ţinea în viaţă. Spre marea mea nenorocire.

Întinsă pe canapea, fixam cu privirea rotocoalele de fum de ţigară, când uşa de la intrare s-a deschis. Félix nu mai aştepta să-l poftesc ca să vină la mine. Îşi făcea apariţia pur şi simplu, fără să anunţe sau cam aşa ceva. Venea zilnic. Ce fusese în mintea mea de-i lăsasem o dublură a cheii?

Intrarea lui m-a făcut să tresar şi scrumul mi-a căzut pe pijama. Cu un suflu, l-am scuturat pe jos. Ca să nu-l văd făcând menajul cotidian, am plecat la bucătărie să-mi iau încă o doză de cofeină.

Când m-am întors, nimic nu-şi schimbase locul. Scrumierele erau tot pline, ceştile goale, cutiile de mâncare comandată şi sticlele erau risipite pe măsuţa joasă. Félix stătea aşezat, picior peste picior, şi mă fixa cu privirea. Să-l văd cu aerul acela serios m-a nedumerit o fracţiune de secundă, dar ce m-a surprins cel mai mult a fost ţinuta lui. De ce era în costum? Ce se întâmplase cu veşnicii blugi rupţi şi cu tricourile mulate?

— Unde te duci îmbrăcat aşa? La o nuntă sau la o înmormântare?

— Cât e ceasul?

— Nu ăsta-i răspunsul la întrebarea mea. Puţin îmi pasă cât e ceasul. Te-ai deghizat ca să agăţi vreun golden boy?

— Aş fi vrut eu. Este două după-amiaza şi tu trebuie să te duci să te speli şi să te îmbraci. Nu poţi să mergi în halul ăsta.

— Unde vrei să merg?

— Grăbeşte-te. Părinţii tăi şi cei ai lui Colin o să ne aştepte. Trebuie să fim acolo într-o oră.

Trupul mi-a fost străbătut de un fior, mâinile au început să-mi tremure, am simțit un gust amar în gură.

— Nici nu se pune problema, n-am să merg la cimitir. Înţelegi?

— Pentru ei, mi-a spus el blând. Vino să le aduci un omagiu, astăzi trebuie să vii, se împlineşte un an, toată lumea te va susţine.

— Nu vreau susţinerea nimănui. Refuz să merg la această stupidă ceremonie comemorativă. Credeţi că vreau să celebrez moartea lor?

Vocea mi-a tremurat şi primele lacrimi ale zilei au început să curgă. Ca prin ceaţă l-am văzut pe Félix ridicându-se şi apropiindu-se de mine. Braţele lui m-au cuprins şi m-au strâns la piept.

— Diane, vino pentru ei, te rog.

L-am respins cu violenţă.

— Ţi-am spus că nu, eşti tâmpit? Ieşi afară din casa mea! am urlat văzând că schiţează un pas către mine.

Am alergat în dormitor. În pofida tremurului mâinilor, am reuşit să încui de două ori. M-am prăbuşit cu spatele lipit de uşă şi mi-am îndoit genunchii la piept. Tăcerea care a cuprins apartamentul a fost întreruptă de oftatul lui Félix.

— Am să mai trec diseară.

— Nu vreau să te mai văd.

— Fă măcar efortul să te speli, dacă nu, te bag chiar eu sub duş.

Paşii lui s-au îndepărtat şi zgomotul uşii mi-a dat de înţeles că plecase, în sfârşit.

Am rămas nemişcată, cu capul între genunchi, minute lungi, înainte să-mi cadă privirea pe pat. În patru labe, am mers cu greu spre el. M-am ridicat şi m-am înfăşurat în plapumă. Ca de fiecare dată când mă refugiam acolo, nasul meu a pornit în căutarea mirosului lui Colin. Dispăruse în cele din urmă, şi totuşi eu nu schimbasem deloc cearşafurile. Voiam să-l simt încă. Voiam să uit mirosul de spital, de moarte, care i se impregnase în piele ultima dată când mi-am ghemuit capul pe gâtul lui.

Voiam să dorm, somnul avea să mă facă să uit.

Cu un an înainte, când am ajuns la urgenţe împreună cu Félix, m-au anunţat că era prea târziu, fiica mea murise în ambulanţă. Medicii nu mi-au lăsat timp decât să vomit înainte să mă informeze că şi în privinţa lui Colin nu era decât o chestiune de minute, poate cel mult de ore. Dacă voiam să-mi iau adio, nu trebuia să pierd timpul. Aş fi vrut să urlu, să le spun că mă mint, dar nu eram în stare. Nimerisem în plin coşmar, voiam să cred că mă voi trezi. Dar o infirmieră ne-a condus spre locul în care se afla Colin. Fiecare cuvânt, fiecare gest din momentul în care am intrat în încăperea aceea au rămas întipărite în memoria mea. Colin stătea acolo întins pe un pat, conectat la o mulţime de aparate zgomotoase, care clipeau. Corpul lui abia se mişca, faţa îi era acoperită de vânătăi. Am rămas paralizată mai multe minute în faţa acelei privelişti. Félix m-a urmat şi prezenţa lui m-a împiedicat să mă prăbuşesc. Capul lui Colin s-a întors uşor spre mine, privirea lui s-a agăţat de a mea. A găsit puterea să schiţeze un zâmbet. Zâmbet care mi-a permis să mă apropii de el. I-am luat mâna, el a strâns-o pe-a mea.

— Ar trebui să fii cu Clara, mi-a spus cu greutate.

— Colin, Clara e…

— E în sala de operaţie, m-a întrerupt Félix.

Am ridicat capul spre el. I-a zâmbit lui Colin, evitându-mi privirea. Ceva îmi bâzâia în urechi, fiecare părticică din corpul meu a început să tremure, vederea mi s-a înceţoşat. Am simţit mâna lui Colin strângând-o mai tare pe a mea. Îl priveam în timp ce îl asculta pe Félix dându-i veşti despre Clara şi spunându-i că ea va scăpa. Această minciună m-a adus brusc la realitate. Cu o voce frântă, Colin mi-a spus că nu văzuse camionul, căci el şi Clara cântau în momentul acela. Nu mai eram în stare să vorbesc. M-am aplecat asupra lui, i-am trecut mâna prin păr, peste frunte. A întors din nou faţa spre mine. Lacrimile mele îi făceau trăsăturile neclare, începuse deja să dispară. Mă sufocam. A ridicat mâna ca s-o pună pe obrazul meu.

— Ssst, iubita mea, mi-a spus el. Linişteşte-te, l-ai auzit pe Félix, Clara va avea nevoie de tine.

N-am găsit nimic ca să scap de privirea lui plină de speranţă pentru fiica noastră.

— Dar tu? am reuşit să articulez.

— Ea este cea care contează, mi-a spus, ştergându-mi o lacrimă de pe obraz.

Hohotele mele s-au înteţit, mi-am rezemat faţa de palma lui caldă încă. Era tot acolo. Încă. M-am agăţat de acest încă.

— Colin, nu vreau să te pierd, i-am şoptit.

— Nu eşti cu totul singură, o ai pe Clara, iar Félix va avea grijă de voi.

Am dat din cap fără să îndrăznesc să-l privesc.

— Iubirea mea, totul va fi bine, ai să fii curajoasă pentru fiica noastră…

Vocea i s-a stins brusc, m-am speriat şi am ridicat capul. Părea atât de obosit. Îşi folosise ultimele puteri pentru mine, ca întotdeauna. M-am lipit de el ca să-l îmbrăţişez, a răspuns cu puţina viaţă care-i mai rămăsese. Atunci m-am lungit lângă el şi l-am ajutat să-şi aşeze capul pe mine. Cât timp era în braţele mele, nu putea să mă părăsească. Pentru ultima oară, Colin mi-a şoptit că mă iubeşte, abia am avut timp să-i răspund înainte să adoarmă liniştit. Am rămas aşa mai multe ore, l-am ţinut lângă mine, l-am legănat, l-am îmbrăţişat, am respirat pentru el. Părinţii mei au încercat să mă facă să plec, am urlat. Cei ai lui Colin veniseră să-şi vadă fiul, nu i-am lăsat să-l atingă. Era doar al meu. Răbdarea lui Félix m-a făcut până la urmă să cedez. Şi-a luat răgazul să mă liniştească înainte să-mi aducă aminte că trebuia să-mi iau rămas-bun şi de la Clara. Fiica mea fusese întotdeauna singura fiinţă din lume care ar fi putut să mă despartă de Colin. Moartea nu schimbase nimic. Mâinile mi s-au relaxat şi am dat drumul trupului său. Mi-am lipit buzele o ultimă oară de ale lui şi am plecat.

Pe drumul spre Clara m-a învăluit ceaţa. Am reacţionat doar în faţa uşii.

— Nu, i-am spus lui Félix. Nu pot.

— Diane, trebuie să te duci s-o vezi.

Fără să-mi iau ochii de la uşă, am făcut câţiva paşi înapoi şi după aceea am luat-o la fugă pe holurile spitalului. Am refuzat să-mi văd fiica moartă. Nu voiam să-mi amintesc decât zâmbetul ei, buclele blonde încurcate care i se învolburau în jurul feţei, ochii sclipind maliţios chiar în dimineaţa în care a plecat cu tatăl ei.

Astăzi, ca în tot anul care a trecut, tăcerea stăpânea în apartamentul nostru. Fără muzică, fără râsete, fără conversaţii nesfârşite.

Paşii m-au dus în mod automat spre camera Clarei. Acolo totul era roz. Din clipa în care am ştiut că vom avea o fată, am hotărât că tot decorul va fi integral de această culoare. Colin folosise un număr fenomenal de subterfugii ca să mă facă să mă răzgândesc. N-am cedat.

Nu mă atinsesem de nimic; nici de plapuma făcută sul, nici de jucăriile împrăştiate în toate colţurile, nici de cămaşa de noapte căzută jos, nici de mica valiză pe role în care îşi pusese păpuşile pentru vacanţă. Două jucării de pluş nu mai erau acolo, cea cu care plecase şi cea cu care dormeam eu.

După ce am închis în tăcere uşa, m-am îndreptat spre dressingul lui Colin. Am luat o altă cămaşă.

Tocmai mă închisesem în baie ca să fac un duş, când l-am auzit pe Félix întorcându-se. În baie, un cearşaf mare acoperea oglinda, toate rafturile erau goale, cu excepţia sticlelor de parfum ale lui Colin.