David Lagercrantz

Prizonieră în pânza de păianjen

Millennium 4

Continuarea seriei

Millennium

de Stieg Larsson

Traducere din suedeză și note de

Raluca Lungu

TREI

2015

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Prolog

Dimineața devreme, în urmă cu un an

Această poveste începe cu un vis. Unul deloc special de data asta. Vedem doar un pumn care lovește ritmic și neîntrerupt salteaua patului din vechea cameră din Lundagatan.

Cu toate astea, visul o face pe Lisbeth Salander să se ridice din pat înainte să se lumineze de ziuă. Apoi se așază la calculator și începe urmărirea.

PARTEA ÎNTÂI

OCHIUL CARE VEGHEAZĂ

1–21 noiembrie

NSA, National Security Agency, este o agenție federală americană aflată în subordinea Ministerului Apărării. Sediul ei se află în Fort Meade, Maryland, lângă autostrada Patuxent.

Încă de la înființare, în 1952, NSA interceptează informații electronice — în ziua de azi, cea mai mare parte a activității vizează traficul de internet și convorbirile telefonice. Încetul cu încetul, autoritatea agenției a crescut, ajungând să monitorizeze douăzeci de miliarde de convorbiri și mesaje electronice zilnic.

1

Începutul lui noiembrie

Frans Balder se considerase dintotdeauna un tată deplorabil.

Deși August împlinise deja opt ani, nu încercase niciodată să-și asume responsabilitatea de părinte și nici nu putea spune că începuse să-i surâdă ideea între timp. Cu toate astea, așa cum înțelegea el lucrurile, era de datoria lui să acționeze. Băiatul n-o ducea deloc bine în casa fostei soții și a nenorocitului ei de logodnic, Lasse Westman.

Așadar, Frans Balder își dăduse demisia de la compania din Silicon Valley și zburase acasă, unde aștepta în stare de șoc un taxi pe aeroportul din Arlanda. Era o vreme mizerabilă. Ploaia și vijelia îi biciuiau obrajii și se întrebă pentru a suta oară dacă făcea într-adevăr ce trebuia.

Dintre toți tembelii egoiști din lume, tocmai el avea să devină tată cu normă întreagă. O nebunie, ce mai. La fel de bine-ar fi putut lucra la Zoo. Nu știa absolut nimic despre copii, mai nimic despre viață în general și, ceea ce era cu adevărat remarcabil, nimeni nu-l rugase să facă nimic. Nici mama băiatului, nici bunica maternă nu-l sunaseră să se roage de el și să-i spună să-și asume responsabilitatea.

Fusese alegerea lui, iar acum plănuia ca, în ciuda unei decizii vechi privind încredințarea custodiei și fără vreun avertisment, să dea buzna în viața fostei sale soții și să-și ia băiatul acasă. Sigur aveau să sară scântei. Și cu siguranță avea să și-o ia pe coajă de la afurisitul de Lasse Westman. Totuși, asta era situația, așa că Frans sări într-un taxi condus de o șoferiță care mesteca gumă cu frenezie și avea chef de taclale. Nu îl prinsese într-una dintre zilele lui bune. Lui Frans Balder nu-i prea ardea de vorbit.

Stătea rezemat pe bancheta din spate și se gândea la fiul său și la tot ce se întâmplase în ultimele câteva zile. August nu era singurul motiv pentru care plecase de la Solifon. Întreaga lui viață atârna de un fir de păr și se întrebă dacă era într-adevăr în stare s-o scoată la capăt. În drum spre Vasastan, simți cum îi îngheață brusc sângele în vine și își înăbuși impulsul de a lăsa totul baltă. Nu mai putea da înapoi.

Coborî din taxi pe Torsgatan și plăti, după care își lăsă bagajul în fața intrării și luă cu el pe scări doar geanta goală de voiaj imprimată cu harta colorată a lumii, pe care o cumpărase din Aeroportul Internațional San Francisco. Se opri apoi gâfâind în fața ușii, închise ochii și-și imagină toate scenele posibile, de la ceartă până la un scandal de proporții, gândindu-se că, de fapt, cine i-ar fi putut învinui pe cei doi? Nimeni nu apare din senin și smulge copilul din confortul căminului său, cu atât mai puțin un tată care până în acel moment nu făcuse decât să pună bani într-un cont bancar. Înțelegea însă că era o situație-limită, așa că trase aer în piept și sună la ușă, chiar dacă mai degrabă și-ar fi dorit să o ia la goană.

La început, nu răspunse nimeni. Apoi, ușa se deschise și Lasse Westman apăru în prag cu ochii lui de un albastru intens, pieptul masiv și labele imense, făcute parcă să aducă numai nenorocire, dar care-i aduceau în schimb nenumărate roluri de bad guy în filme, deși niciunul dintre ele — Frans Balder era convins de asta — nu era la fel de fioros ca acela pe care-l juca zi de zi.

— Măi, să fie! exclamă Lasse Westman. Nu-i rău. Geniul a venit în vizită.

— Am venit să-l iau pe August, spuse Frans.

— Ce?

— Vreau să-l iau la mine, Lars.

— Cred că glumești.

— Nu-mi arde deloc de glume, începu Frans tocmai când fosta lui soție, Hanna, apăru brusc dintr-o cameră de undeva din stânga.

Cu siguranță nu mai era la fel de frumoasă ca pe vremuri. Se întâmplaseră prea multe nenorociri și probabil fumase și băuse prea mult. Totuși simți un val neașteptat de afecțiune, mai ales când observă că avea o vânătaie pe gât și că părea să vrea să-l salute, în ciuda situației, deși nu îndrăznea să deschidă gura.

— Cum de te-a lovit interesul, așa, deodată? întrebă Lasse Westman.

— Pentru că s-a umplut paharul. August are nevoie de un cămin în care să se simtă protejat.

— Și-o să-i dai tu așa ceva, Roboțel? De unde și până unde te-ai lăsat de holbat la monitoare?

— M-am schimbat, spuse Frans, simțindu-se jalnic, și nu doar pentru că nu era convins deloc de asta.

Simți cum îl trece un fior atunci când Lasse Westman făcu un pas spre el, mare și furios. Era însă dureros de limpede că nu avea cum să-i facă față dementului, dacă urma să-l atace și că întregul plan era eronat de la cap la coadă. Însă, curios lucru, nu se ajunse nici la pumni, nici la vorbe grele, ci la un zâmbet grav și exclamația:

— Dar asta-i minunat!

— Ce vrei să spui?

— Că era și timpul. Nu-i așa, Hanna? În sfârșit se simte și domnul Cap-în-Nori responsabil. Bravo, bravo! continuă Lasse Westman și bătu teatral din palme.

Însă ceea ce-l îngrozi cel mai tare pe Frans Balder fu cât de repede i-l dădură pe băiat.

Fără să protesteze prea mult, îl lăsară să-l ia cu el pe puști. Probabil că August era doar o povară pentru ei. Nu era un gând ușor de acceptat. Hanna îi aruncă lui Frans câteva priviri în care nu se citea nimic. Îi tremurau mâinile și avea maxilarul încleștat, însă abia dacă-i puse vreo întrebare. Ar fi trebuit să-l chestioneze în cele mai mici detalii, să vină cu o grămadă de pretenții și să se îngrijoreze că băiatul avea să-și iasă din ritm. Femeia spuse doar:

— Ești sigur că asta vrei? O să te descurci?

— Sunt sigur, spuse el și intră în camera lui August, unde îl văzu pentru prima oară în anul care trecuse și se rușină.

Cum putuse să abandoneze așa un băiețel? Era atât de frumos și special, cu părul lui cârlionțat și des, corpul subțirel și privirea serioasă și albastră, concentrându-se să facă un puzzle uriaș. Întreaga lui făptură părea să spună „nu mă deranja“, așa că Frans se apropie încetișor de el, de parcă ar fi fost o creatură ciudată și imprevizibilă.

Reuși totuși să-i distragă atenția băiatului, să-l convingă să-l apuce de mână și să-l urmeze pe coridor. N-avea să uite niciodată acel moment. Oare ce gândea August? Ce credea? Nu se uita nici în sus, înspre tatăl lui, nici spre mamă și ignora, evident, toate gesturile și vorbele de bun-rămas. Frans dispăru cu el în lift. Mai simplu nici că se putea.

August suferea de autism. Probabil că avea și un handicap mintal sever, deși nu primiseră niciun răspuns definitiv în această privință și nici n-ai fi zis că are dacă îl vedeai de departe. Cu chipul lui angelic și privirea concentrată, avea un aer solemn de detașare sau cel puțin părea că nu găsește de cuviință să dea nici doi bani pe lumea din jur. Însă la o privire mai atentă, vedeai umbra din privirea lui. Băiatul nu scosese o vorbuliță în toată viața lui.

Așadar, înșelase așteptările tuturor încă de pe vremea când avea doi ani. Pe atunci, doctorii spuneau că August făcea probabil parte din acea minoritate a copiilor suferinzi de autism cărora nu le sunt afectate abilitățile intelectuale și că, dacă avea să facă terapie comportamentală în regim intensiv, avea șanse destul de bune să progreseze, în ciuda situației. Dar nimic nu se întâmplase așa cum își doreau și, ca să fie sincer, Frans Balder nu avea habar ce se alesese de toate acele programe de asistență și sprijin, și nici de educația băiatului. Frans trăia în lumea lui și plecase în Statele Unite, intrând în conflict cu toți și cu toate.

Fusese un idiot, dar acum urma să-și achite datoria având grijă de fiul lui și dându-i tot ce avea mai bun. Comandă jurnale medicale, sună specialiști și pedagogi, și încetul cu încetul își dădu seama că toți banii pe care îi trimisese de-a lungul timpului nu ajunseseră la August, ci fuseseră dați altcuiva, cel mai probabil lui Lasse Westman, ca să-i acopere cheltuielile nesăbuite și datoriile de la jocurile de noroc. Băiatul fusese lăsat să plutească în derivă, să devină închistat în tiparele sale comportamentale și probabil suferise lucruri și mai rele de-atât — acesta era încă unul dintre motivele pentru care Frans se întorsese acasă.

Un psiholog îl sunase și-și exprimase îngrijorarea cu privire la niște vânătăi misterioase de pe corpul băiatului, semne pe care le văzuse și Frans. Îi acopereau brațele, picioarele, pieptul și umerii. Din ce spunea Hanna, se datorau crizelor de care suferea băiatul, momente în care se balansa violent înainte și înapoi, și într-adevăr, cu o zi înainte, Frans fusese martorul unei crize care îl băgase în sperieți. Dar tot nu se potrivea cu vânătăile, își zicea el.

Exista suspiciunea de abuz, așa că bărbatul ceru ajutorul unui medic generalist și al unui detectiv particular și, chiar dacă aceștia nu-i putură confirma întru totul suspiciunile, se indignă din ce în ce mai tare și scrise o serie de scrisori și rapoarte. Frans aproape că uitase de prezența băiatului. Își dădu seama că era ușor să uite de el. August stătea cel mai adesea pe covor, în camera pe care Frans i-o aranjase în vila din Saltsjöbaden, cu ferestre ce dădeau spre lac, și făcea puzzle-uri imposibil de grele, cu sute de piese pe care le ordona ca un expert, doar ca să le împrăștie din nou și să o ia de la capăt.

La început, Frans îl privea fascinat. Era ca și cum ar fi urmărit un mare artist la lucru și uneori își făcea iluzii că băiatul avea oricând să ridice privirea înspre el și să-i spună ceva foarte matur pentru vârsta lui. Însă August nu zicea nimic, iar atunci când ridica privirea din puzzle, și-o rotea rapid către fereastră și către lumina soarelui care se reflecta în apa lacului. În cele din urmă, Frans îl lăsă în pace. August ajunse să stea mai mult singur. Frans nu-l scotea afară decât rareori, și atunci doar până în grădină.

Legal vorbind, nu avea permisiunea să-l ia în grijă pe băiat și nu voia să riște cu nimic înainte să vină hotărârea judecătorească, așa că o lăsa pe Lottie Rask, menajera, să se ocupe de cumpărături, gătit și curățenie. Frans Balder nu se pricepea deloc la așa ceva. Știa să programeze și cunoștea toți algoritmii, dar în rest nu știa mare lucru și cu cât trecea timpul, cu atât petrecea mai multă vreme în fața monitorului, în compania mesajelor către avocați, iar noaptea adormea la fel de nefericit cum fusese în Statele Unite.

Îl așteptau procese și atacuri, iar în fiecare seară bea câte o sticlă de vin roșu, de obicei Amarone, ceea ce nu-l ajuta prea mult pe termen lung. Începu să se simtă din ce în ce mai abătut și își tot închipuia, lăsând onoarea și credința deoparte, cum ar fi fost să dispară ca prin farmec, să-și piardă urma în vreun loc ostil omenirii. Însă într-o sâmbătă din noiembrie se întâmplă ceva. Era o seară vântoasă și rece, iar Frans și August se plimbau dârdâind de-a lungul străzii Ringvägen, înspre Söder1.

Luaseră prânzul la Farah Sharif, pe strada Zinkens, iar August ar fi trebuit să doarmă deja după prânz, însă se lungiseră cu masa, iar Frans Balder flecărise mult prea mult. Farah Sharif avea darul acesta. Îi făcea pe oameni să-și verse oful. Se cunoștea cu Frans de când studiaseră împreună programare la Imperial College din Londra, iar în prezent, Farah era printre puținele persoane din țară pe picior de egalitate cu el sau măcar una dintre puținele persoane la care se gândea cu plăcere. Era o eliberare să găsească pe cineva care îl înțelegea.

Se simțea atras de ea, însă, deși încercase în repetate rânduri, nu reușise s-o cucerească. Frans Balder nu se pricepea la femei. Dar de data aceea primi o îmbrățișare de la revedere care aproape că se transformase într-un sărut, ceva ce în ochii lui era un mare succes. Se gândea la asta în vreme ce treceau pe lângă arena sportivă Zinkensdamms.

Frans hotărâse ca pe viitor să cheme o bonă și atunci poate că… cine știe? În depărtare începu să latre un câine. O voce de femeie țipă — supărată sau fericită, era greu de spus, iar Frans se uită înspre Hornsgatan și intersecția de unde se gândea să urce într-un taxi sau să ia metroul în direcția Slussen.

Stătea să plouă, semaforul arăta culoarea roșie, iar pe partea cealaltă a străzii aștepta un bărbat zdrențăros pe la vreo patruzeci de ani, care îi părea vag cunoscut lui Frans. Chiar atunci îl apucă de mână pe August.

Voia să se asigure că băiatul rămâne pe trotuar, așa că simți pe dată schimbarea: mâna copilului se încordă, ca și cum ceva l-ar fi făcut să reacționeze. Chiar și privirea îi era intensă și limpede, de parcă vălul care îi atârna peste ochi s-ar fi ridicat ca prin farmec și, în loc să-și întoarcă atenția înspre interior, August descoperise ceva profund și extraordinar în legătură cu acea trecere de pietoni. Frans nici nu observă că între timp se făcuse verde.

Îl lăsă pe băiat să mai admire o vreme priveliștea și, fără să înțeleagă de ce, simți un val ciudat de afecțiune. Fusese doar o privire și nimic mai mult, o privire care nu era nici deosebit de luminoasă, nici fericită. Totuși, îi aminti lui Frans de ceva îndepărtat și aproape uitat, ce dormitase până în acel moment printre amintirile lui. Pentru prima dată după mult timp, se simți cuprins de speranță.

---