Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Design și ilustrație copertă:

Alexe Popescu

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Histoire de la folie à l'âge classique

Autor: Michel Foucault

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1454-2

ISBN (epub): 978-606-40-2022-2

Prefață

Ar trebui să scriu o prefață nouă pentru această carte deja veche1*. Mărturisesc că lucrul acesta îmi repugnă. Căci aș face-o în zadar: n-aș rata ocazia de a voi s-o justific pentru ceea ce era și s-o reînscriu, atât cât se poate, în ceea ce se întâmplă astăzi. Posibil sau nu, abil sau nu, un asemenea act n-ar fi cinstit. În special n-ar fi în conformitate cu ceea ce trebuie să fie, față de o carte, rezerva celui care a scris-o. Apare o carte, eveniment mărunt, mic obiect ușor de mânuit. E prinsă numaidecât într-un joc neîncetat de repetiții; dublurile sale, în jurul ei și totuși la distanță, încep să freamăte; fiecare lectură îi conferă, pentru o clipă, un corp impalpabil și unic; fragmente din ea circulă și trec drept ea, dau impresia că o conțin aproape în întregime și în final cartea ajunge să-și găsească refugiul în ele; este dublată de comentarii, alte discursuri în care trebuie să apară ea însăși, să mărturisească ceea ce a refuzat să spună, să se elibereze de ceea ce, zgomotos, se prefăcea că este. Reeditarea într-un alt moment, într-un alt loc este tot o asemenea dedublare: nici amăgire, dar nici identitate.

Cel care scrie cartea e foarte tentat să pună ordine în această încurcătură de simulacre, să le prescrie o formă, să le înzestreze cu o identitate, să le impună o marcă ce le-ar da tuturor o anume valoare constantă. „Eu sunt autorul: priviți-mi fața sau profilul; iată cu ce ar trebui să semene toate aceste figuri repetate care vor circula sub numele meu; cele care se îndepărtează de el nu vor valora nimic; iar după gradul lor de asemănare veți putea judeca valoarea celorlalte. Eu sunt numele, legea, sufletul, secretul, balanța tuturor acestor dubluri.“ Astfel se scrie Prefața, act întemeietor prin care începe să se stabilească monarhia autorului, declarație de tiranie: intenția mea trebuie să vă fie precept; vă veți supune lectura, analizele, criticile la ceea ce am vrut eu să fac. Îmi înțelegeți modestia: când vorbesc de limitele întreprinderii mele, înțeleg să vă limitez libertatea; iar dacă îmi exprim sentimentul că am fost inegal în sarcina mea este pentru că nu vreau să vă las privilegiul de a-i obiecta cărții mele fantasma alteia, foarte apropiată, dar mai frumoasă decât ea. Sunt monarhul lucrurilor pe care le-am spus și păstrez asupra lor o suveranitate de excepție: aceea a intenției mele și a sensului pe care am vrut să li-l dau.

Aș vrea ca o carte, cel puțin din punctul de vedere al celui care a scris-o, să nu fie nimic altceva decât frazele din care e făcută; să nu se dedubleze în acest prim simulacru al ei înseși care este o prefață și care are pretenția să-și impună legea în fața tuturor celorlalte care se vor putea forma în viitor pornind de la el. Aș vrea ca acest obiect-eveniment, aproape imperceptibil printre atâtea altele, să se recopieze, să se fragmenteze, să se repete, să se simuleze, să se dedubleze, să dispară în final fără ca acela căruia i s-a întâmplat să-l producă să poată revendica vreodată dreptul de a-i fi stăpân, de a impune ceea ce voia să spună sau de a spune ceea ce trebuia să fie. Pe scurt, aș vrea ca o carte să nu-și dea ea însăși statutul de text la care pedagogia sau critica vor putea să o reducă; ci să aibă dezinvoltura de a se prezenta ca discurs: în același timp bătălie și armă, strategie și șoc, luptă și trofeu sau rană, conjuncturi și vestigii, întâlnire întâmplătoare și scenă repetabilă.

De aceea, la cererea care mi s-a adresat de a scrie pentru această carte reeditată o nouă prefață n-am putut răspunde decât un lucru: s-o suprimăm deci pe cea veche. Așa va fi cinstit. Să nu încercăm nici să justificăm această carte veche, nici s-o reînmatriculăm astăzi; seria de evenimente cărora le aparține și care sunt adevărata sa lege este departe de a fi încheiată. Cât despre noutate, să nu ne prefacem că o descoperim în ea, ca o rezervă secretă, ca o bogăție până atunci necunoscută: ea n-a fost făcută decât din lucrurile care s-au spus despre ea și din evenimentele în care a fost prinsă.

— Dar tocmai ați făcut o prefață.

— Bine măcar că e scurtă.

MICHEL FOUCAULT

1* Prima ediție din Histoire de la folie à l’âge classique a apărut în 1961 la editura Plon, Paris, în colecția „Civilisations d’hier et d’aujord’hui“. (N.t.)

Capitolul I

Stultifera navis

La sfârșitul Evului Mediu, lepra dispare din lumea occidentală. În apropierea comunităților, la porțile orașelor, se deschid un fel de mari plaje pe care răul a încetat să le bântuie, dar pe care le-a lăsat sterile și pentru mult timp nelocuibile. Veacuri de-a rândul, aceste întinderi vor aparține inumanului. Din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea, vor aștepta și vor chema prin stranii incantații o nouă încarnare a răului, o altă grimasă a fricii, reînnoite vrăji de purificare și de excludere.

Începând din Evul Mediu timpuriu și până la sfârșitul cruciadelor, leprozeriile își înmulțiseră, pe toată suprafața Europei, cetățile lor blestemate. După Mathew Paris, ar fi existat în jur de 19 000 în spațiul întregii creștinătăți.2 În orice caz, către 1266, în vremea când Ludovic al VIII-lea stabilește, pentru Franța, regulamentul leprozeriilor, sunt înregistrate peste 2 000. Existau vreo 43 numai în dioceza Parisului: erau incluse aici cele de la Bourg-la-Reine, Corbeil, Saint-Valère și sinistrul Champ-Pourri; tot aici figura și cea de la Charenton. Cele mai mari se găseau în imediata apropiere a Parisului — Saint-Germain și Saint-Lazare3: le vom regăsi numele în istoria altei boli. Dar începând cu secolul al XV-lea, toate rămân goale; Saint-Germain devine din secolul următor o casă de corecție pentru tineri; iar înainte de sfântul Vincent nu mai există la Saint-Lazare decât un singur lepros, „seniorul Langlois, practician la curte laic“. Leprozeria de la Nancy, care se număra printre cele mai mari din Europa, păstrează numai patru bolnavi sub regența Mariei de Medicis. După Memoriile lui Catel, existau 29 de spitale la Toulouse către sfârșitul epocii medievale: șapte erau leprozerii; dar la începutul secolului al XVII-lea mai găsim menționate doar trei: Saint-Cyprien, Arnaud-Bernard și Saint-Michel.4 Oamenii celebrează dispariția leprei: în 1635, locuitorii din Reims fac o procesiune solemnă pentru a mulțumi lui Dumnezeu că le-a eliberat orașul de acest flagel.5

De un secol, puterea regală efectuase deja controlul și reorganizarea imensei averi pe care o reprezentau bunurile funciare ale leprozeriilor; prin ordonanța din 19 decembrie 1543, Francisc I pusese să li se facă recensământul și inventarul „pentru a repara marea dezordine care domnea atunci în leprozerii“; la rândul său, Henric al IV-lea prescrie într-un edict din 1606 o revizie a conturilor și „banii care ar reveni din această verificare întreținerii bieților gentilomi și soldați mutilați“. Aceeași cerere de control la 24 octombrie 1612, dar cu intenția de a folosi acum veniturile abuzive pentru hrănirea săracilor.6

De fapt, chestiunea leprozeriilor n-a fost reglată în Franța înainte de sfârșitul secolului al XVII-lea; iar importanța economică a problemei provoacă nu o dată conflicte. Oare nu existau, în anul 1677, încă 44 de leprozerii numai în provincia Dauphiné?7 La 20 februarie 1672, Ludovic al XIV-lea atribuie ordinelor Saint-Lazare și Mont-Carmel bunurile tuturor ordinelor ospitaliere și militare; acestea sunt însărcinate cu administrarea leprozeriilor regatului.8 Aproximativ douăzeci de ani mai târziu, edictul din 1672 va fi revocat și, printr-o serie de măsuri eșalonate, între martie 1693 și iulie 1695, bunurile leprozeriilor vor trebui să fie de acum destinate celorlalte spitale și așezămintelor de asistență. Cei câțiva leproși dispersați la întâmplare în cele 1 200 de case care mai există vor fi grupați la Saint-Mesmin, lângă Orléans.9 Aceste prescripții sunt aplicate mai întâi la Paris, unde Parlamentul transferă veniturile în chestiune așezămintelor de la Spitalul general; exemplul este imitat de jurisdicțiile provinciale; Toulouse afectează bunurile leprozeriilor sale Spitalului Incurabililor (1696); cele din Beaulieu, în Normandia, trec la Hôtel-Dieu din Caen; cele din Voley sunt atribuite spitalului Sainte-Foy.10 Împreună cu Saint-Mesmin, locul îngrădit de la Ganets de lângă Bordeaux va rămâne drept mărturie.

La un milion și jumătate de locuitori în secolul al XII-lea, Anglia și Scoția deschiseseră numai ele 220 de leprozerii. Dar în secolul al XIV-lea încep deja să se golească; atunci când Richard al III-lea ordonă o anchetă asupra spitalului de la Ripon — era în 1342 — nu mai sunt leproși, așa că atribuie săracilor bunurile așezământului. Arhiepiscopul Puisel înființase la sfârșitul secolului al XII-lea un spital în care în 1434 doar două locuri erau rezervate leproșilor, și doar pentru cazul în care ar mai fi existat.11 În 1348, marea leprozerie de la Saint-Alban nu mai are decât trei bolnavi; spitalul de la Romenall, în Kent, este abandonat douăzeci și patru de ani mai târziu din lipsă de leproși. La Chatham, leprozeria Sfântul Bartolomeu înființată în 1078 fusese una dintre cele mai importante din Anglia; în timpul Elisabetei nu mai sunt întreținute aici decât două persoane; până la urmă, leprozeria e desființată în 1627.12

Aceeași regresie a leprei în Germania, poate ceva mai lentă; de asemenea, aceeași conversiune a leprozeriilor, grăbită, ca și în Anglia, de Reformă, care încredințează administrației orașelor operele de binefacere și așezămintele spitalicești; așa se întâmplă la Leipzig, la München, la Hamburg. În 1542, bunurile leprozeriilor din Schleswig-Holstein sunt transferate spitalelor.