Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design și ilustrație copertă:

FABER STUDIO (ADELINA BUTNARU)

Director producție:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Ofelia Coșman

Corectură:

Cristina Teodorescu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Fictional Clinical Narratives in Relational Psychoanalysis 1st edition

Autor: Christina Moutsou

Authorised translation from the English language edition published by Routledge, a member of the Taylor & Francis Group.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1876-2

ISBN (epub): 978-606-40-1993-6

Introducere

Scriind despre relația terapeutică, Carl Gustav Jung afirma:

Întâlnirea a două personalități este ca amestecul a două corpuri chimice diferite: dacă se formează o legătură, amândouă sunt modificate.

Jung, 1933/2021, p. 58

Observația lui Jung din 1933 este surprinzător de actuală, chiar dacă a fost scrisă cu mult timp înainte de existența mișcării relaționale din psihanaliză, pe vremea când psihanaliza însăși încerca să se poziționeze ca știință. Afirmația lui Jung amintește, de asemenea, de importanța „chimiei“, în sensul de reacție și mișcare în toate interacțiunile noastre individuale apropiate. La baza acestei colecții de 22 de povestiri se află dorința de a relaționa, de a ne atașa și de a ne deveni cunoscuți unul altuia. Deși toate întâlnirile din aceste povești, fie că sunt înăuntrul sau în afara cabinetului terapeutic, sunt inventate, ficțiunea este aici doar un mijloc de a surprinde cadrul obișnuit al dansului interpersonal al relațiilor.

Scrierea povestirilor din cabinetul terapeutic nu este o nouă metodă de explorare a muncii psihanalitice și de demistificare a ceea ce se petrece între terapeut și pacient, precum și a călătoriei transformatoare și creative pe care o implică procesul analitic. Poveștile de psihoterapie ale lui Irvin Yalom, așa cum le numește el, scot în evidență aspecte importante ale existenței umane și formele pe care acestea le iau în cadrul întâlnirii terapeutice, în special în raport cu mortalitatea, libertatea și alegerea (Yalom, 1999). La fel ca Yalom în poveștile sale, și Christopher Bollas a descris dileme și lupte similare în jurul confruntării terapeutului cu mortalitatea și complicațiile generate de aceasta, în romanul său plin de umor Dark at the end of the tunnel (Întuneric la capătul tunelului), unde personajul principal este psihanalistul. (Bollas, 2004). Pe de altă parte, poveștile de pe divan ale lui Kennedy reprezintă o descriere interesantă a complexității și suferinței umane, adoptând uneori un punct de vedere omniscient. Acesta nu se potrivește, probabil, cu o abordare mai relațională, ci amintește mai mult de modul tradițional de descriere a cazurilor (Kennedy, 2009).

Mai recent, în Marea Britanie, Stephen Grosz (2013), în cartea sa The examined life (Viața examinată), a înfățișat cu mare succes atât rutina, cât și natura profundă a relației terapeutice, într-o serie de scurte povestiri din cabinetul său. Din punctul meu de vedere, cartea a devenit un bestseller exact din acest motiv.

În 2016, Susie Orbach a participat la o serie de emisiuni la Radio 41, în care actorii improvizau studii de caz fictive, în timp ce ea îi primea pentru o scurtă ședință în cabinetul său. Seria a fost transcrisă într-un mic volum intitulat In therapy (2016). Din nou, poveștile lui Orbach descriu dilemele obișnuite și totuși complexe cu care oamenii vin la terapie, cât și provocările multiple pe care le aduc întâlnirii terapeutice. În centrul abordării sale se află o înțelegere relațională a terapiei, ceea ce a fost ușor de observat în seria de la Radio 4, de exemplu, prin felul în care s-a străduit să răspundă cu atenție și onestitate fiecărui pacient, creând în același timp spațiul necesar pentru a-l lăsa să-și prezinte problema.

Aș spune că povestirile din această carte, din punct de vedere al stilului și al înțelegerii întâlnirii terapeutice, se apropie mai mult de abordarea relațională și ficțională a lui Susie Orbach. Pe de altă parte, am încercat să însuflețesc personajele principale din fiecare povestire, atât a terapeutului, cât și a pacientului, prin acordarea unei atenții deosebite experienței subiective a terapeutului și, de asemenea, modului în care mediul în care se întâlnesc protagoniștii acționează ca un receptor și un simbol al fiecărei întâlniri.

La baza prezentei colecții de povestiri fictive din adolescență și din cabinetul terapeutic stau cinci elemente importante: (1) accentul pus pe aspectul relațional, respectiv recunoașterea, ca punct central al întâlnirii terapeutice, a încercării de a stabili o relație apropiată și a dorinței de a avea o asemenea relație; (2) contratransferul, în sensul concentrării asupra experienței subiective a terapeutului în cadrul fiecărei întâlniri terapeutice; (3) importanța narațiunii și a sensului, deoarece pe baza dezvăluirii poveștii pacientului se construiește relația terapeutică; (4) complexitatea și haosul, în opoziție cu cauzalitatea și cu încercarea de a avea o înțelegere obiectivă sau științifică a întâlnirii terapeutice; și în cele din urmă (5) prevalența literaturii, în sensul folosirii descrierii personajelor, a mediului și a dialogului intern, cu scopul de a prezenta complexitatea extrem de nuanțată a întâlnirii terapeutice. Mai jos, voi oferi ceva mai multe detalii despre fiecare element.

Aspectul relațional

Există o vastă literatură recentă care abordează așa-numita mișcare relațională în psihoterapie, dar nu există întotdeauna un consens asupra a ceea ce înseamnă „relațional“ în contextul psihanalizei. Perspectiva mea asupra psihoterapiei relaționale este apropiată de înțelegerea relaționării așa cum a fost ea definită de Loewenthal (2014). Aceasta este o înțelegere în sens mai larg, care pune accentul pe importanța întâlnirii terapeutice ca relație intersubiectivă și ca experiență de „a fi cu“ pacientul. De asemenea, scoate în evidență transformarea ce are loc în terapeut prin întâlnirea cu fiecare pacient în cabinet. Conform lui Loewenthal, o astfel de înțelegere a relaționării impune centralitatea relației terapeutice; terapia ca o „stradă cu dublu sens“; vulnerabilitatea atât a terapeutului, cât și a pacientului; importanța contratransferului ce stă la baza dialogului terapeutic; cât și co-construirea și multitudinea sensurilor (2014: 4). Loewenthal subliniază, de asemenea, trei aspecte distincte ale unei astfel de conexiuni, respectiv: intersubiectivitatea; relația dintre subiecți — în acest caz, terapeutul și pacientul — și mediu; și relația dintre subiect — în acest caz, terapeutul — și metodă — practic, păstrând o distanță critică față de aplicarea teoriei. Consider că toate cele de mai sus sunt elemente centrale în povestirile incluse în această colecție. Ficțiunea, în comparație cu scrierea studiilor de caz, se poate concentra asupra experienței subiective neprocesate a terapeutului și asupra procesului liber flotant al gândirii, în aici și acum, și poate acorda o atenție nemijlocită mediului, potențialului de utilizare defensivă a metodei, precum și co-construirii sensului, ca parte a dialogului terapeutic.

Contratransferul

O altă temă centrală atât în povestiri, cât și în psihanaliză este înțelegerea contratransferului. Repet, contratransferul are o istorie lungă, începând cu viziunea lui Freud conform căruia acesta reprezintă un obstacol în procesul psihanalitic și o indicație asupra faptului că terapeutul nu a fost suficient analizat (1910/2010). În paradigma relațională, contratransferul este plasat în câmpul intersubiectiv al realității psihice a ambilor participanți la diada terapeutică. Într-un volum recent despre istoria contratransferului, Stefana (2017) descrie traiectoria de la accepțiunea lui Freud asupra contratransferului ca obstacol la accentul pus pe identificarea proiectivă în teoria kleiniană și în școala de început a relațiilor de obiect și, apoi, la o a doua etapă a școlii relațiilor de obiect, influențată de contribuțiile lui Winnicott, și pentru care contratransferul reprezenta subiectivitatea terapeutului în relație cu pacientul. Mai exact, Stefana menționează contribuția lui Christopher Bollas și modul în care, potrivit acestuia, terapeutul are șansa de a-și forma o idee despre „sinele real“ prin răspunsul său subiectiv față de pacient în timp ce este cu el (Stefana, 2017: 116-117). Exact acesta este aspectul travaliului terapeutic evidențiat în povestiri prin concentrarea narațiunii pe un punct de vedere intim, la persoana întâi, al terapeutului. În multe dintre povestirile din acest volum, terapeutul intră într-o formă de reverie care, invariabil, intră în rezonanță cu experiențele profunde din istoria pacientului și cu narațiunea sa în desfășurare.

Narațiunea și sensul

Narațiunea sub forma povestirii și co-construirea sensului sunt părți centrale ale travaliului terapeutic. Lichtenberg (2017) atrage atenția asupra naturii multifațetate a narațiunii, dat fiind că povestirea întotdeauna are loc într-un context particular, adică o poveste este spusă într-un moment anume în cadrul terapiei și este adesea repetată, într-o continuă schimbare, deoarece anumite aspecte ale sale pot fi omise sau adăugate ulterior. Poate conține totodată un fir narativ central ce confirmă identitatea individului, cum ar fi, de exemplu, descoperirea identității sexuale într-un moment-cheie al adolescenței (2017: 27). Lichtenberg subliniază că o bună parte din narațiunea care are loc ca parte din dialogul terapeutic este nonverbală și folosește mediul și simțurile corporale pentru a construi sensul, deseori luând forma unei experiențe private trăite sau a reveriei.