Liniștea acelei dimineți a fost brusc spartă de vocile ce veneau dinspre camera fiicei sale; a tresărit puternic și a sperat să nu fie ceva ce ar fi dat peste cap ziua de sâmbătă, care începuse perfect, cu ritualul matinal al cafelei. În clipele în care Gloria privea pe fereastră la spectacolul copacilor încărcați de culoarea toamnei, nu se aștepta să simtă vibrațiile atât de puternic, ca un fulger care a străpuns-o din creștet până în tălpi. Și-a cuprins capul în mâini și a închis ochii, încercând să-și alunge gândurile. „Șase tineri și-au pierdut viața în această dimineață, în urma coliziunii violente dintre un autocar și un camion, ceilalți pasageri și șoferul se află în stare critică la spital…“, se auzea vocea lipsită de empatie a prezentatorului. Șase tineri erau copiii cuiva și însemnau șase familii în lacrimi, zeci de rude, sute de prieteni și câteva mii de cunoscuți de pe rețelele sociale. „Accidentul a avut loc pe banda estică a autostrăzii principale, când tinerii se întorceau acasă cu autocarul de la festivalul de muzică și povești de pe malul mării, unul dintre cele mai importante evenimente holografice ale…“, relata în continuare crainicul. Computerul, lăsat deschis de Luana, care se afla la baie, căutase singur știri și se oprise la cea despre copiii morți în accidentul rutier.

Aștepta un weekend aproape perfect, cu scris, un vernisaj și gătit ceva bun pentru Luana. Tot ce își dorise era să scrie, să-și aștearnă gândurile, voia să le păstreze, părea că se estompau și nu voia să le uite. Știa că nu se poate ascunde de lumea reală pentru totdeauna — viața îi adusese deja aminte de asta în trecut și era doar o chestiune de timp până când va fi nevoită să se confrunte din nou cu ea. Iar acel timp părea că venise. Simțea cum capul avea să-i explodeze de la vibrațiile tot mai intense pe care le putea percepe acum ca pe zumzetul unui roi de albine. În orașul adormit, mintea Gloriei era trează, asaltată de imagini și sunete pe care doar ea le putea vedea și auzi. Blestemul acelui simț, care făcuse din ea un investigator căutat, dar și o prizonieră a lui. Extensia — cum îi plăcea să o numească — nu a avertizat-o în niciun fel în acea dimineață de sâmbătă că va începe o cursă împotriva morții. Poate simțise pentru câteva secunde, în timp ce sorbea din cafea, o îngrijorare. Dar senzația fusese atât de vagă, încât părea mai mult că vine dintr-o amintire. Apoi s-a făcut brusc liniște.

Luana a apărut în ușa bucătăriei îmbrăcată și machiată, iar Gloria s-a dezmeticit și a privit-o cu drag. Fata ei era cea mai mare realizare din viață, îi creștea inima doar când îi simțea respirația în preajmă.

S-a auzit un mieunat, iar motanul Enzo și-a făcut apariția între ele, somnoros și ciufulit, ivit dintr-unul din cotloanele în care îi plăcea să doarmă. Luana l-a luat în brațe și l-a pupat pe creștet, iar Gloria i-a pus carne dintr-un plic în bolul din colțul lui de bucătărie. Enzo s-a cerut ferm jos din brațe și a fugit cu codița tremurând de emoție către mâncare. Gloria îl privea cu duioșie, pentru că acest animal îi schimbase mult perspectiva asupra lumii.

— Hai că plec, am două seminare azi, apoi mă văd cu Victor. Mai ieși și tu, nu sta în casă ca o cucuvea! Să scoți cheia din ușă, că vin târziu!

— Distracție plăcută! a zis Gloria, evitând să adauge și „Aveți grijă!“, Luana se supăra, spunea că atrage negativul cu asta.

S-au sărutat pe obraji, iar fata a ieșit pe ușă lăsând în urma ei o adiere de aer proaspăt de tinerețe amestecat cu parfum.

În timp ce se îndrepta spre camera ei, a auzit din nou voci venind dinspre dormitorul Luanei. Computerul nu fusese oprit, făcuse doar o scurtă pauză și repornise singur. Gloria a intrat și a rămas cu ochii lipiți de ecran. Javier, cântărețul celebru din tinerețile generației milenialilor, venise cu un buchet de flori la locul tragicului accident. Chipul său îndurerat se afla în prim-plan, atât de aproape, încât Gloria îi vedea ridurile de sub ochi udate de lacrimi, ca niște șanțuri de pe fundul unei ape. Vibrațiile i-au traversat din nou corpul ca un curent electric și în mintea ei s-a derulat filmul, altul decât cel de la știri: una dintre victime era iubita lui, despre care nu se știa nimic public.

Cântărețul avea o nevastă, o familie, un stil de viață puritan, o imagine de apărat. Apoi Gloria a fost șocată —pentru a câta oară? —, dându-și seama că citise despre acel cântăreț într-un articol de pe internet, chiar cu puțin timp înainte de producerea accidentului. Nu era prima dată, dar nu mai voia așa ceva. A închis computerul repede, iar filmul din mintea ei s-a întrerupt. L-a văzut pe Enzo cum își spală blana și a respirat adânc. Vibrațiile s-au îndepărtat. Era timpul să se pregătească pentru vernisaj, dar i-a sunat mobilul. Știa că va suna.

— Bună, ești acasă? a întrebat-o David.

— Da, știu, am văzut, a răspuns ea cu voce stinsă.

Vizita la expoziție va fi anulată. Va trebui să meargă la birou. Nu avea importanță dacă era weekend sau sărbătoare. Pe David îl știa de mult, de când ea lucra în mass-media, între ei era o relație de prietenie, nu doar de colaborare profesională. Își vorbeau puțin despre viețile lor, nu ieșiseră niciodată în oraș la o cafea, dar discutau des, mai ales pe WhatsApp, iar el o vizitase acasă, în fugă. Își pierduse soția în urma unui cancer, nu avea copii, Gloria nu știa dacă era într-o relație sau era singur. Își făceau urări de sărbători și de aniversări și mai discutau despre câte o carte citită. Dar erau legați de fire nevăzute, știau amândoi, însă nu doreau să discute despre acest lucru, amestecul cu sentimentele ar fi stricat relația lor confortabilă.

S-a îmbrăcat încet, s-a pieptănat și și-a dat cu puțin ruj. Nu făcea mai mult de jumătate de oră până la sediul Biroului pentru Cazuri Speciale, BCS, cum era cunoscut de cei care trebuiau să știe. Doar denumirea era clasică și funcționărească, în realitate era un departament din cadrul unei agenții despre care nu se știa nimic oficial și care funcționa într-o casă ca multe altele din oraș.

***

David o aștepta în curtea din spatele clădirii, o vilă în stil baroc, modernizată, situată pe o stradă mică, foarte puțin circulată. Pe gardul de metal era trecut numele unei firme de consultanță în alegerea ochelarilor VR, cum erau multe în Marele Oraș. Gloria a trecut un card prin fața unui aparat de acces, apoi a lipit degetul mare pentru recunoaștere, iar poarta s-a deschis. În mod aleatoriu, cerea și recunoașterea irisului, ceea ce-i crea nervozitate. David fuma în curte, iar Gloria s-a oprit la câțiva pași de el și și-a aprins și ea o țigară, fără să scoată un cuvânt. Fumau fără să se privească, David ținând gâtul întins și capul ușor dat pe spate, captivat de ceva ce se afla în copacul secular din curtea vecină, o firmă care comercializa diamante, unde nu erau decât camere de supraveghere și periodic venea o mașină care nu rămânea mai mult de o oră, însă bănuiau că era doar o vecinătate de siguranță. Gloria se uita la el cu coada ochiului și aștepta răbdătoare. Începuse să se însereze, dar aerul răcoros era plăcut. Rotocoalele de fum pe care le scoteau păreau să se întâlnească. După câteva minute de tăcere, el i-a spus:

— Situația s-a complicat, se pare că accidentul nu a fost întâmplător.

— Mda, am simțit ceva legat de asta, încă nu sunt sigură, a răspuns Gloria în timp ce stingea țigara într-o cutie de metal umplută pe sfert cu apă, pe post de scrumieră, așezată pe un butuc ce servea și ca masă, la nevoie.

Ea știa că, deși pentru public era un caz rezolvat, catalogat ca accident, pentru ei devenea un ghem care urma să se desfășoare până dădeau de capătul lui. Gloria lucrase cu BCS la multe cazuri declarate oficial închise, tocmai pentru ca ei să poată merge mai departe în liniște și să descâlcească ițele. David a privit-o atent; avea încredere în ea, dar știa că nu putea să grăbească lucrurile. Era vorba de ceva ce nu depindea de niciunul dintre ei.

***

Prima oară se văzuseră când ea se afla pe teren ca să scrie despre o crimă. O femeie tânără fusese găsită moartă într-un râu, medicii legiști au constatat că fusese torturată și violată și că făcea parte din rândul prostituatelor. O răfuială între clanuri, cel mai probabil, dar Gloria urma să meargă la morgă pentru prima oară în viața ei și avea stomacul ghem. Era împreună cu un coleg ziarist și încerca să-și mascheze emoțiile. Un medic i-a condus în subsolul clădirii și a izbit-o un miros dulceag amestecat cu cel de formol, mirosul morții cosmetizate. Un culoar îmbrăcat în faianță, luminat de neon, unde se aflau și birourile medicilor. Prin ușa deschisă a unei încăperi, a văzut un bărbat îmbrăcat în halat, care mânca dintr-un sandvici și se uita într-un dosar. La câțiva metri mai încolo se afla sala de autopsii.

— Ești nouă, așa-i? Sigur n-o să leșini? Nu că ai fi prima…, a spus medicul însoțitor pe un ton sarcastic.

Gloria a dat din cap că nu, încerca să se țină tare și respira dozat, ca să nu lase acel miros să-i intre în plămâni. Colegul ei era mai în vârstă, se obișnuise și i-a pus o mână pe umăr, încurajator. Au intrat în sala plină cu mese de piatră, pe câteva se aflau corpuri umane, unele tăiate, altele cu pieptul cusut. Cusătura, realizată brutal, părea un model cubist. Corpurile fuseseră spălate cu un furtun de apă atârnat de una dintre mese, iar picuri roz se prelingeau pe pardoseala din gresie. Gloria a simțit pentru o clipă că o ia amețeala, dar și-a revenit rapid, nu se putea face de râs, ce fel de jurnalist era dacă nu putea să facă față unei asemenea realități, până la urmă? Punea rar întrebări medicului, care nu știa mare lucru în afară de rezultatul autopsiei. După câteva minute, teama se risipise și au ieșit din clădire. A simțit cum cineva o apucă de braț, era un bărbat cu fața mușcată de vărsat de vânt, lucra ca brancardier.

— Știți că au fost două fete de fapt, pe asta v-au arătat-o vouă. Erau ciuruite, numai în urechi și în nas nu au fost violate, i-a zis el în șoaptă, apoi a râs prostește.

Gloria a încercat să afle mai multe despre cealaltă femeie, dar brancardierul a spus că nu mai scoate o vorbă, dând de înțeles că vrea bani la schimb. Gloriei nu i se părea corect să plătească, nici nu avea bani de dat. Îi provoca repulsie brancardierul, cu propunerea lui și detaliile despre femeile moarte. Colegul ei a strigat-o spunându-i că se grăbesc, iar ea a coborât treptele fără să mai zică nimic. S-a dus la redacție și a început să scrie articolul, dar se tot gândea la cealaltă victimă și dacă ar fi fost firesc să spună acest lucru fără menționarea sursei. Din păcate, era o singură sursă, nu avea cum să verifice, iar medicii sigur nu i-ar mai fi spus nimic, și așa intraseră printr-o stratagemă la morgă, în mod normal nu aveau ce să caute acolo. Dar asta făcea parte din tertipurile corecte politic ale meseriei, ținea de abilitatea de a-ți face relații. Colegul ei nu auzise convorbirea cu brancardierul, așa că nu avea nici martori. Tocmai când se îndrepta spre biroul șefului redacției ca să-i ceară părerea, cineva i-a spus că îi suna telefonul. Gloria s-a întors la birou, unde își lăsase mobilul, l-a luat și a răspuns. O voce de bărbat i-a zis că o caută în legătură cu cazul crimei despre care scria și a rugat-o să coboare câteva minute în stradă, să discute cu ea. Gloria s-a temut, auzise că erau amestecați oameni periculoși, dar vocea, simțindu-i ezitarea, a asigurat-o că lucrează în poliție.

A coborât pe scări cele trei etaje. Pe trotuar se afla un bărbat în jur de treizeci și ceva de ani, cu părul bogat și ușor creț, slab și cu ochii negri, sfredelitori. Era îmbrăcat cu un sacou și cu blugi.

— David, s-a prezentat el întinzându-i mâna.

— Gloria, a răspuns ea și a stat în cumpănă o fracțiune de secundă dacă să răspundă gestului, după care și-a întins și ea mâna, într-o strânsoare scurtă și fermă.

— Știu că ai fost azi la morgă în legătură cu cazul ăla. Ce ți-a spus brancardierul? a întrebat-o direct, după ce i-a lăsat palma din mână, ca într-o mișcare cu încetinitorul, cu grijă, în timp ce o țintuia cu privirea.

Gloria a rămas uimită.

— Mă urmăriți? Presa e liberă să-și facă treaba! a ripostat revoltată.

— Nu te urmărește nimeni, merg acolo destul de des, ține de meseria mea. Am văzut scena întâmplător, a încercat el să o liniștească.

Gloria l-a privit și ea direct în ochi:

— Vreau să văd legitimația!

— Îmi cer scuze! a spus David și a scos de la piept un fel de card pe care erau trecute numele și niște inițiale.

— E adevărat că au fost două femei?

— Da, nu doar două, a fost un lanț de asasinate, este o reglare de conturi între bande de proxeneți. Lucrăm la asta de ceva vreme.

— De ce m-ați căutat?

— Voiam să te rog ceva. Știu că-ți faci meseria, și eu fac același lucru, dar aș vrea să nu spui nimic despre cea de-a doua victimă.

Gloria a simțit cum se ridică în ea un val de furie.

— Dar e cenzură asta! a protestat revoltată.

— Ar fi cenzură dacă ai ști toată povestea, deții doar unu la sută din informație, și mai e și fără cap și coadă. Crede-mă, nu-ți cer acest lucru pentru mine, e vorba de ancheta la care lucrăm, situația e mult mai complicată și vizează acțiuni transfrontaliere, ne-ar încurca mult să fie publică și existența celei de-a doua victime.

David vorbea calm, iar Gloria se mira de limbajul lui ales.

— Sigur ești polițist? l-a întrebat ea pe un ton malițios.

— Nu suntem toți chiar așa cum se spune, a răspuns el zâmbind.

Gloria a stat câteva clipe să se gândească, în sinea ei se frământa, era un ziarist corect, nu scria nimic fără să verifice și nu se lăsa influențată. Acum ar fi fost pentru prima oară, dar, e adevărat, nu deținea toate datele. David o privea și părea că-i înțelege zbuciumul interior. Însă nu spunea nimic. I-a întins pachetul de țigări, din care s-a servit și el, Gloria a luat o țigară, iar el i-a aprins-o cu bricheta. Flacăra s-a reflectat pentru câteva momente în ochii ei căprui. Și-a dat la o parte părul blond cu șuvițe castanii care-i venise peste față și a suflat fumul pe gură. David aștepta răbdător, asta făcea parte din meseria lui.

— În regulă, a zis ea într-un final.

— Mulțumesc mult, i-a spus David cu recunoștință și răsuflând cumva ușurat sau, cel puțin, așa i s-a părut ei.

Și-au urat succes, în fumul țigărilor aproape terminate, apoi ea a urcat în redacție să încheie articolul, fără să-i mai spună nimic șefului ei.

Noaptea a visat urât — cadavre cusute cu sârmă pe piept, care o amenințau și-i cereau să lase morții în pace —, s-a trezit speriată și o vreme a dormit cu lumina aprinsă.

După doi ani, a alergat la locul unde se prăbușise un avion. Câmpul, plin de rămășițe umane și de bucăți de metal, încă fumega.

— Au apucat să curețe, nu văd niciun cadavru, l-a auzit pe un ziarist de la o televiziune vorbind cu operatorul lui.

Avea dreptate, nu se vedeau decât obiecte și bucăți de degete. Era imună după câte văzuse în munca ei, nu mai era fata timorată că trebuia să facă un interviu într-o morgă, important pentru ea era acum să culeagă date din zona în care se prăbușise avionul. S-a uitat în jur și a văzut o casă în depărtare. S-a dus spre ea cu gândul să afle alte lucruri de la localnici, era imposibil să nu fi auzit sau văzut ceva înainte de prăbușire. Orice detaliu putea duce la o nouă poveste. Încerca să fie cât mai discretă,ca nu cumva să se țină după ea vreun coleg ziarist. Era concurență între ei și fiecare ținea la informațiile pe care le obținea. A mimat că merge în altă direcție și a ajuns în spatele casei. S-a uitat ușor peste gard, dar curtea era goală. I-a sărit inima din piept când a auzit o voce în spatele ei:

— Nu e frumos să priviți în curțile oamenilor.

Când s-a întors, a scos un strigăt de surpriză: era David, în alt sacou și probabil alți blugi, cu același păr creț și același zâmbet.

— Ia te uită, domnișoara Gloria! Ce plăcere să te reîntâlnesc! Noroc că au trecut doi ani, că iar ziceai că te urmăresc, i-a spus el amuzat.

— De data asta ce mă mai rogi să nu scriu? Că am văzut bucăți de degete pe câmp? s-a interesat ea pe un ton ironic.

— Nu, doar să-ți spun că aici nu găsești pe nimeni, oamenii au fost evacuați, i-a răspuns el serios.

— De ce? a întrebat mirată.

— Exista pericolul să explodeze kerosenul, nu erau destule informații, oamenii își riscau viața nevinovați.

— Și tu ai rămas să păzești casa de hoți? a continuat Gloria pe același ton zeflemitor.

— Nu, de fraieri, i-a zis el cu un zâmbet.

Gloria s-a enervat, o jignise, dar, da, era o fraieră că-și pierdea vremea cu el.

— Îți recomand ca altădată să nu-i mai rogi pe fraieri să nu-și facă treaba în numele nobilei tale meserii, i-a strecurat printre dinți.

Și a dat să plece.

— Ai făcut o treabă grozavă atunci, nici nu știi cât m-ai ajutat! l-a auzit spunând.

S-a întors spre el și l-a privit, apoi a întrebat:

— Ați reușit să aflați ce s-a întâmplat cu fetele alea?

— Da, dar pot să-ți spun peste mulți ani, când se clasează cazul.

De data asta David părea serios, iar ea n-a mai știut ce să spună.

— Vrei să te duc cu mașina în oraș? a întrebat-o.

Avionul căzuse pe câmp, lângă o comună, șoferul redacției o adusese și plecase grăbit spre alte drumuri, știa că se va descurca la întoarcere. Gloria a acceptat, ar fi avut varianta să roage un coleg de la „concurență“ să o ducă în oraș, dar n-avea chef să fie luată la întrebări.

David conducea atent și părea că se gândește la ceva.

— Îți place ce faci?

— Da, foarte mult, am plecat de-acasă fără să le spun părinților că vin în oraș ca să mă fac ziarist, n-ar fi fost de acord, a răspuns Gloria însuflețită.

David a privit-o cumva cu duioșie și a schițat un zâmbet în colțul gurii. Se vedea pe el, cu ani în urmă.

— Dar ție îți place? i-a întors ea întrebarea.

— Îmi place, deși nu pentru asta m-am pregătit.

— Adică?

— Sunt fizician, am făcut stagiatura la un institut renumit. Într-o zi a dispărut din laborator o substanță care nu se găsește pe piață, o foloseam pentru experimente. A fost anunțată poliția, procuratura, am fost luați la întrebări, trei zile nu am avut voie să ieșim de-acolo. Dormeam în birouri și mâncam la cantină. Eram trei în echipa de lucru, plus un asistent. Niciunul dintre noi nu aveam idee ce s-a întâmplat. În timp ce eram interogat, mi-am amintit detalii pe care nu le băgasem în seamă, cum ar fi faptul că un coleg rămânea uneori peste program. Și asta timp de mai bine de o săptămână. Era un tip foarte bun profesional, serios și liniștit. Ne înțelegeam bine, nu-mi venea să cred că ar fi putut sustrage acea substanță. Mă gândeam dacă să le povestesc anchetatorilor, dar aflaseră deja, pentru că m-au întrebat ei. Le-am confirmat, dar le-am spus și despre calitățile colegului meu și mi-am exprimat îndoiala că ar fi putut comite așa ceva. Ancheta bătea pasul pe loc, iar noi nu puteam să întrerupem mult timp ce aveam de făcut. Am reintrat în programul normal, după o baie zdravănă acasă. La serviciu era încordare, ne priveam bănuitori și totul mergea mult mai greu. Într-o zi, m-a căutat un procuror, spunea că mă roagă să particip la un flagrant, din laborator continua să dispară aceeași substanță. Am constatat și eu când îmi venea rândul să fac inventarul. Uneori eram ultimul care încuia ușa, deci cu atât mai inexplicabil. Mă gândeam că totul se petrecea poate noaptea, dar procurorul m-a asigurat că e fix sub nasul nostru. Și, ca să scurtez povestea, era vorba despre asistentul cel mai tânăr și nou dintre noi, scotea miligrame în săculețe pe care le îngropa în ghivece de flori, mereu aducea flori în laborator și avea grijă de ele, apoi le dăruia colegelor la diverse ocazii, se oferea să le ajute după ce ieșeau pe poarta firmei, apoi le înlocuia sau scotea săculețul prin tot felul de tertipuri. Am fost supravegheați cu camere de luat vederi, știam asta; asistentul prins asupra faptului a început să plângă. Cineva din străinătate îi promisese că-l plătește gras, el voia să-i ia mamei lui o casă, că stătea într-o cocioabă, la țară. Substanța putea fi folosită în prepararea unui explozibil puternic și putea fi acuzat de complicitate la terorism. Dar prin el s-a ajuns la o rețea întreagă care a fost destructurată. A acceptat să colaboreze și a scăpat, apoi a plecat. Șeful echipei care a anchetat cazul mi-a propus să mă angajez la ei, aveau nevoie de tineri cu creierul aerisit, cum s-a exprimat el. După o lună am plecat. Dar atunci am învățat că oameni nevinovați pot plăti cu viața pentru alții.

— De-asta mi-ai zis atunci să nu scriu despre femeie? l-a întrebat Gloria, impresionată de ce auzise.

David a dat din cap afirmativ.

— Așa-i că nu a fost accident aviatic acum?

— Asta de unde mai știi? a întrebat David amuzat.

— Altfel nu erai tu aici, i-a răspuns ea râzând.

Pe lângă asta, mai era ceva. Atunci a fost prima oară când a simțit puternic vibrațiile, în timp ce se afla pe câmpul fumegând și plin de rămășițe, a auzit ca un fel de murmur de voci, care păreau să ceară îndurare. Era sigură, fără să știe de ce, că erau ultimele clipe din viața pasagerilor din avion și că fuseseră amenințați, terorizați. Nu putea să-i spună lui David, știa că era imposibil să o creadă. Mașina a ajuns în fața redacției, ea i-a mulțumit și a coborât. Peste câțiva ani, avea să devină public faptul că avionul intrase pe mâinile a doi teroriști sinucigași, erau vizați doi diplomați care dețineau documente despre proiectul unei baze de cercetare a deșertificării planetei.

S-au mai întâlnit de-a lungul anilor pe la diverse cazuri, deja Gloria, când afla de unul, se gândea să nu dea peste David, care să-i spună unde să oprească ancheta jurnalistică. Apoi nu s-au mai întâlnit, ea lucra pe alt domeniu, vremurile se schimbaseră, ca și conținutul media, nu mai era loc de reportaje și de anchete încâlcite. Gloria a decis să se retragă definitiv din această meserie pe care a iubit-o prin toți porii, redacția fusese a doua ei casă.

Între timp o născuse pe Luana, dintr-o relație cu un ziarist care a dat bir cu fugiții când a aflat că urma să devină tată. Gloriei nu i-a fost ușor, dar avea o fire călită de munca pe care o avea în spate. Se angajase profesoară la o școală, preda Abilități de Comunicare, cu jumătate de normă, cu alte cuvinte se întorsese la pregătirea ei inițială, la ceea ce visaseră părinții ei să fie înainte să plece de-acasă. A încercat să lege tot felul de relații, dar Luana era pe primul plan și era greu să-i găsească un tată. Și nici nu dorea așa ceva. După multe eșecuri, a decis că soarta ei era să stea singură cu fata, apoi a apărut și motanul Enzo în peisaj. Un fost coleg din presă i-a propus să predea niște module de jurnalism de investigație la facultate, câștiga foarte puțin, dar mergea cu plăcere. Acolo l-a reîntâlnit pe David, mai slab și cu păr mai puțin. El făcuse un program de masterat și mergea să-și ia diploma. S-a mirat de revedere și s-a bucurat. Trecuseră mai bine de optsprezece ani. Au stat de vorbă la o țigară, el i-a povestit că soția lui era bolnavă de cancer, că făcea tratamente, dar nu dădeau rezultate. Ea i-a spus de Luana, de faptul că a plecat de mult din presă.

— Nu vrei să lucrezi la noi, Gloria? a întrebat-o el brusc.

— Ce să fac eu acolo? a întrebat mirată.

— Ce făceai ca ziarist, doar că în varianta necenzurată, i-a răspuns David zâmbind cu subînțeles.

— Nu știu, nu m-aș băga, am fugit de asta, a spus ea încet.

Simțise vibrațiile la fiecare caz la care lucrase, simțea și când interlocutorii mint, iar ea trebuia să scrie ce spuneau ei. Simțea durerile oamenilor, alea nespuse, și sufletul i se sfâșia. Nu putea spune nimănui, iar după ce a plecat din presă, vibrațiile s-au reactivat când urmărea știrile. S-a apucat să scrie, ca să aibă mintea ocupată.

În timp ce vorbeau, a simțit presiunea care o anunța că cineva nu e așa cum vrea să pară. David a scos telefonul și i-a arătat un articol, cazul la care lucra. O profesoară universitară a fost găsită moartă în locuința ei, oficial se sinucisese. Gloria a citit înghițind în sec și buzele au început să-i tremure.

— Ce este? O cunoști? a întrebat-o David.

— Nu, dar nu s-a sinucis, sigur nu, a răspuns cu voce tremurată.

— Așa se pare. De unde știi? a întrebat-o el uimit.

Ea a tăcut câteva clipe, apoi s-a decis să-i povestească:

— Simt chestiile astea, vin către mine, dacă mă concentrez, pot să văd ca un film. N-am spus nimănui până acum, să nu mă crezi nebună!

David a privit-o cu atenție.

— Nici vorbă de nebunie. Ți-ai dezvoltat o latură pentru a ajunge mai repede la lucruri. E de la meseria pe care ai avut-o, îți doreai să fii prima care află, ți-ai creat un fel de extensie, care în timp s-a dezvoltat, a spus el. Am mai auzit de cazuri din astea și în alte meserii.

— Credeam că dispare odată ce voi pleca, a șoptit ea.

El a părut că se gândește, apoi a continuat:

— Poți doar să colaborezi cu noi, nu e cine știe ce, dar s-ar putea să-ți placă. Extensia nu dispare tocmai pentru că n-ai ieșit niciodată din pielea de anchetator.

Gloria a zâmbit, iar el i-a răspuns la fel. Într-adevăr, profesoara moartă făcea parte dintr-un fel de sectă care propovăduia mântuirea prin sinucidere, grupare aflată în colimatorul poliției din mai multe state.

A acceptat propunerea lui, iar trei luni a fost prezentă la un fel de instruire, în care a învățat câte ceva despre tehnologie, psihologie, comunicare și etică. Așa a aflat de BCS, despre care nu auzise cât era ziarist, iar ea considera că atunci descoperise multe.

După un timp, soția lui David a pierdut lupta cu cancerul, iar el s-a retras și mai mult în muncă. Gloria mergea foarte rar la birou, doar când era chemată. Se întâmpla să treacă și câteva luni până să fie căutată să se ocupe de un caz. Lucra cu David, iar rolul ei era activ până într-un anumit punct. Vibrațiile îi dădeau indicii, iar uneori vedea filmul evenimentelor, ca niște flashbackuri. De cele mai multe ori, fără legătură între ele. Le simțea când se afla între mai mulți oameni, știa că există în preajma ei cineva care emana unde de tristețe. Încerca să le ignore, nu putea să se amestece în viața nimănui, ar fi însemnat să se uzeze. Și nu ar fi fost nici etic.

***

În încăpere erau două birouri, unul al lui David. La celălalt nu stătea nimeni niciodată. Gloria s-a așezat pe scaunul din fața lui David și aștepta. Știa că e în legătură cu accidentul de autocar; mai știa și că era implicat și cântărețul Javier. De obicei, David nu-i dădea detalii despre punctul în care se aflau cercetările, nu voia să-i inducă datele. O vreme, el a lucrat pe computerul cuantic, iar ea a vorbit cu Luana pe WhatsApp, era la petrecere și se simțea bine. Afară se întuneca, ziua era mai scurtă. A ieșit pe hol ca să ia apă de la aparat; întreg imobilul era în întuneric. În timp ce bea din pahar, Gloria a auzit cum scârțâie parchetul de la etajul de deasupra. A intrat în birou și l-a întrebat pe David cine mai era la ora aceea în clădire.

— Nimeni, din câte știu, a răspuns el.

— Am auzit pași la etaj.

El a privit-o surprins și s-a ridicat de pe scaun. Era greu pentru un hoț să intre, casa era înconjurată de un gard foarte înalt de metal, iar accesul pe poartă era pe bază de cod. Greu, dar nu imposibil. David și-a pipăit arma de la spate, de sub sacou. Gloriei i se ridica părul pe ceafă de câte ori o vedea. De la sunetul împușcăturilor dintr-o răfuială între bande, unde se nimerise când făcea un reportaj, rămăsese cu o spaimă de arme. Nu știa dacă David a folosit-o vreodată, nici nu voia să-l întrebe. Dar înțelegea de ce o purta mereu cu el, poate-i dădea siguranță. Cu toate că nu-l văzuse niciodată speriat, se gândea că era totuși om. S-au îndreptat încet spre scara care ducea la etaj. David, în fața ei, urca precaut fiecare treaptă, iar Gloria îl urma aproape lipită de el, încercând să nu facă zgomot. Noroc că nu purta tocuri. Au ajuns la etaj, pe un hol la fel cum era cel de la parter, doar că în capătul lui se vedea o încăpere mare. Era luminată de lămpile din stradă, iar Gloria a putut distinge un pendul pe perete. Ciudat era că nu venea către ea niciun fel de vibrație, simțea doar o teamă, ca atunci când era copil și se uita la filme de groază, deși știa că erau doar filme. David s-a oprit câteva clipe, apoi a apăsat pe un întrerupător și s-a inundat totul cu lumină. Gloria a clipit de câteva ori și s-a ținut după David, care înainta cu pași repezi spre camera din capătul etajului. Parchetul vechi trosnea sub picioarele lor, iar în încăpere nu se afla nimeni în afară de ei doi. Camera era circulară și nu avea decât o masă mare cu scaune și o policioară. David a verificat ferestrele: erau închise. A privit spre Gloria și a ridicat din umeri. A stins lumina și au coborât pe scară. Când au ajuns în biroul lor, s-a auzit apa de la toaletă, o ușă trântită și din nou pași. Gloria se uita înmărmurită la David, când i-a remarcat o privire ciudată. În ușa biroului stătea un tânăr într-o uniformă de pază.

— Tu cine ești? l-a luat David la rost.

— Să trăiți! Sunt de la firma nouă de pază! a spus el regulamentar ducând mâna la tâmplă în semn de salut.

David nu era militar, nu purta uniformă, tocmai pentru că îndeletnicirea lui era să fie printre oameni.

— Și ce cauți în clădire?

— M-am stricat la burtă, să trăiți! a spus aproape răcnind paznicul.

Gloria a pufnit în râs, iar David a dat din mână că e totul în regulă, iar omul a ieșit stânjenit. David s-a așezat pe scaun oftând.

— Mă lasă nervii, am o vârstă! Nu mi-a zis șeful nimic de firma asta, adevărul e că n-am mai fost de mult pe aici.

Gloria nu și-a putut masca un zâmbet; trecuse alături de el prin câteva episoade destul de grele, îi admira calmul și se simțea în siguranță în preajma lui. Își amintea când fusese cu el ca să dea de urma unui copil răpit de oameni plătiți chiar de tatăl lui, pentru a se răzbuna pe fosta soție. Primeau tot felul de informații false privind locul în care se afla copilul și au mers ba în ferme părăsite, ba pe sub poduri sau în subsoluri de case în construcție. Gloria îi spunea lui David că băiatul se află într-un apartament curat și mobilat modern, vibrațiile i-au adus imaginea unui băiețel jucându-se cu o mașină, nicio undă de tristețe. În spatele lui strălucea un glob, nu știa ce poate fi, până când a văzut într-o zi în metrou un afiș cu o cupă sportivă, l-a sunat repede pe David și i-a spus. Așa au ajuns la apartamentul unui prieten de-ai tatălui, fost campion sportiv, care a recunoscut tot. Dar sentimentele bizare pe care le trăia când îl însoțea în spații sordide nu le putea uita. David nu o lua cu el la fiecare caz, ci doar pentru a-i confirma sau infirma câte un indiciu. Gloria nu putea să-și explice ce fel de extensie i se dezvoltase, sigur nu era medium și nici vreun clarvăzător. Avea în schimb un simț al mirosului foarte dezvoltat. Uneori îi era teamă să nu greșească, pentru că nu știa cât era rodul imaginației ei și cât simțea. De aceea se concentra rar și îi relata lui David doar primele senzații pe care le avea odată cu primele imagini. Gloria citea cu atenție povestea fiecărui caz, se oprea mai ales asupra relatărilor privind anturajul și felul de a fi al victimei; și-ar fi dorit să aibă puterea să afle dinainte și să nu mai fie victime. E adevărat, erau situații emoționante, precum cea a băiatului răpit de tată, pe care l-au găsit teafăr și i l-au redat mamei, care l-a strâns imediat la piept, în hohote de plâns. Atunci Gloria simțea că i se adună lacrimile în gât și plângea doar când ajungea acasă și era singură. Luana nu știa nimic despre colaborarea ei cu BCS, nici despre acea extensie, cum îi spusese David, care se dezvoltase. Se mira câteodată de intuiția mamei ei privind unii colegi de școală, când descria aspecte din viața acestora pe care Luana nici nu le bănuia. Inclusiv relația dintre părinții lor.

— De unde știi toate astea? a întrebat-o odată Luana.

— Poți să vezi pe chipul unui om povestea lui, iar copiii sunt oglinda părinților, e suficient să afli câte ceva despre comportamentul lor.

— Uau! Tu trebuia să te faci psiholog, i-a zis Luana admirativ.

— Nu eram bună de psiholog, mă băgam în viețile lor și nu era bine, i-a răspuns Gloria râzând.

Doar după ce avea un profil conturat în mare despre subiectul cazului, simțea vibrațiile tot mai puternic. Le spunea vibrații, pentru că fusese prima impresie care reda ce simțea.

David era cu ochii la computer și a întrebat-o dacă vrea o cafea.

— Sper că n-ai de gând să stăm aici toată noaptea.

— N-ar fi nicio problemă, avem pază, a răspuns David.

Au pufnit amândoi în râs. David a redevenit serios.

— Despre autocarul răsturnat am aflat că a fost agățat de un camion care venea din sens opus.

Gloria asculta, dar știa că nu va primi nicio informație în plus. David i le dădea cu picătura, apoi aștepta de la ea indiciile sau confirmările.

— Ai fotografii? l-a întrebat.

— Da, dar unele nu sunt de privit, a avertizat-o.

— Trebuie să le văd, dă-mi și ce se știe despre asta. Pot să-ți spun că e implicat cumva Javier.

— Cântărețul?

— Da. L-am văzut azi la știri, când a depus flori la locul accidentului. Fața lui, nu știu cum să-ți spun, exprima o durere din aia de bărbat care și-a pierdut dragostea.

— Interesant, a comentat David.

Gestul lui Javier nu era ceva ieșit din comun, adesea apărea să sprijine diverse cauze umanitare, nu pierdea ocazia să-și arate empatia. La fel a fost privită și scena cu florile la locul în care se răsturnase autocarul. Acolo muriseră tineri, era o dramă națională, jurnalele de știri doar despre asta vorbeau.

David a ieșit să fumeze o țigară în curte, iar Gloria a început să citească din raportul sintetizat de computerul cuantic și să înregistreze vocal pe telefon observațiile importante care deveneau text, apoi a copiat fotografiile pe un stick. David revenise în încăpere, iar ea s-a ridicat de la birou. El nu a întrebat-o nimic, lucrau de ani împreună, știa care e ritualul.

— Te duc acasă, i-a spus el.

Orașul era pustiu la ora aceea, trecuse de miezul nopții. Era deja duminică, o zi plictisitoare pentru Gloria. I-a scris Luanei ca să o întrebe dacă a ajuns acasă, fata i-a răspuns că era pe drum. Deși avea o fiică aproape adult, aveau o înțelegere dintotdeauna, și anume să știe una despre cealaltă. Mai puțin partea cu BCS. Gloria i-a spus că a ieșit cu niște foști colegi în oraș și că mergea spre casă. „Superrr!“, a venit răspunsul Luanei. Gloria a zâmbit, era fermecată de energia emanată de tineri. Oare și ea fusese așa la vârsta Luanei? Când era cu un an mai mare decât ea, rămăsese însărcinată. Muncise până aproape de naștere. Nu prea s-a bucurat de tinerețe, energia se dusese pe reportaje, delegații și nopți nedormite ca să scrie articole. Nu știa dacă ar mai face același lucru, în cazul în care s-ar fi putut întoarce în timp. Acum i se părea că trăiește cea mai bună perioadă a vieții, când fata era mare, iar ea se simțea mai bine ca în tinerețe. Era mai femeie, cu formele rotunjite, chiar și sânii îi crescuseră, iar părul blond-închis și-l tunsese până la umeri. Nu se machia decât foarte discret. Nu ieșea din casă până nu se ruja, asta era sfânt. Nu simțea nevoia unui bărbat, era într-o perioadă de liniște și îi era bine așa. Câteodată se simțea singură, ar fi vrut să aibă cu cine să discute, să se sfătuiască, erau subiecte cu care nu o putea împovăra pe Luana. Câteodată tânjea după o îmbrățișare de bărbat, să fie protejată, să aibă cu cine să bea cafeaua de dimineață. Uneori se gândea ce va face după ce va pleca Luana la casa ei, cum va decurge viața, dar alunga acest tablou. Dorea să se bucure de prezent, așa cum era el, învăluit încă de trecut, afectat de acesta, cu extensiile pe care le trăia și din care câștiga o pâine, era o pâine nevăzută, cea văzută era din serviciul de profesoară. Nu era împlinită, îi plăcea să scrie, încerca să colaboreze cu niște reviste, dar nu-și făcuse destul curaj. Viața ei era așa cum era, și-o asuma. La David se gândea cu drag, dar ca la un camarad. I-a fost alături la moartea soției, era cumva pregătit, însă destul de lovit. Stăteau de vorbă mult la telefon, el îi povestea cum a cunoscut-o și ce clipe frumoase au petrecut, că-și dorea un copil și ea nu rămânea însărcinată. Iar la setul de analize a venit și vestea ca un trăsnet. De atunci, în casa lor nu se mai vorbea de copil, ci de citostatice. Gloria îl asculta, știa că era suficient, încerca să nu preia asupra ei încărcătura poveștii. După câteva luni, telefoanele de la David s-au rărit, apoi au revenit la ritmul inițial, de sărbători și de serviciu. Gloria s-a gândit că probabil și-a găsit pe cineva și nu și-a mai bătut capul. Se vedeau doar în interes profesional, apoi fiecare revenea la viața lui.

Noaptea s-a trezit strigând în somn, avusese un vis, nu-și amintea ce anume. Luana a venit la ea în cameră îngrijorată și a întrebat-o dacă e bine. Gloria a izbucnit în plâns, fără să spună nimic, iar fata a luat-o în brațe. Au adormit îmbrățișate. A doua zi, Luana nu a ieșit nicăieri și o întreba întruna dacă se simte bine. Se simțea bine, știa că fusese o descărcare, avusese nevoie de ea. Astfel s-a curățat de ceea ce acumulase, dăduse jos balastul energetic. După-amiază, a studiat pe tableta de serviciu pozele tinerilor pieriți în accidentul de autocar. Erau patru fete și doi băieți. Una dintre fete și un băiat erau minori, șaisprezece și șaptesprezece ani. Ceilalți aveau optsprezece. Gloria s-a uitat și la fotografiile făcute imediat după accident, în care trupurile erau aruncate peste tot, ca niște popice. Cel mai departe fusese proiectat cel al fetei de șaptesprezece ani; în raport scria că fusese târât. Rezultatele autopsiilor au indicat drept cauze ale morții multiple traumatisme provocate de impactul autocarului cu camionul. Singurul mister era cel legat de distanța la care se afla fata față de autocar și faptul că toate aparențele sugerau că ar fi târât-o cineva. Din acest motiv, dosarul a ajuns la BCS; iar varianta oficială era un accident, ceea ce era adevărat.

Gloria simțea vibrațiile, îl vedea în mintea ei pe Javier plângând în hohote, cineva îl trăgea de braț, însă el se împotrivea. Lipsea o verigă. Sau poate mai multe.

***

Venea de la școală, se simțea sleită, nu fusese o zi mai încărcată ca altele, dar era vlăguită de gândurile care nu o duceau unde dorea. David nu o mai sunase, ceea ce însemna că nu avea noutăți. Dacă un caz se rezolva, era prima pe care o anunța. Și-a călcat pe inimă și a urmărit știrile pe internet. Nimic despre autocar, era deja de domeniul trecutului, știa că așa ar fi considerat și ea cu datele pe care le primise, dacă ar fi continuat să lucreze ca ziarist. Nici Javier nu a mai apărut, pregătea un concert de Crăciun, asta era tot ce se vehicula. Poate că extensia a dispărut și poate era mai bine așa. Trăia mai liniștită. Trebuia să accepte că poate a venit și acest moment.

Afară se lăsase răcoare, iar în casă era bine. Gloria își făcuse un ceai și o aștepta pe Luana de la cursuri. Îl mângâia pe Enzo, care i se așezase în poală și torcea. Erau momente pe care nu le-ar fi dat pe nimic. Răsfoia pe internet ziarele și i-a apărut o notificare cu o știre despre un grup de copii rătăciți într-o pădure din munți, găsiți după aproape trei zile. Figurile din fotografiile de când fuseseră găsiți erau hăituite, poate desfigurate de spaimă, iar Gloria a simțit venind către ea un fel de durere care nu-și dădea voie să se manifeste. Dar a auzit un strigăt de bărbat și a văzut iar imaginea lui Javier plângând în hohote. Nu mai înțelegea nimic. Și în acel moment l-a sunat pe David.

— Ai văzut știrea cu copiii rătăciți în pădure?

— Azi am primit cazul, sunt date că au fost duși acolo intenționat.

Vorbeau de varianta neoficială, cea de care se ocupa acum BCS.

— Are legătură și asta cu Javier, l-a anunțat Gloria.

Vorbeau direct, fără să se explice. După atâta vreme de când colaborau, nu mai era nevoie să spună de unde știa și ce mecanisme intrau în funcțiune.

— Chiar nu am nicio informație despre asta. La fel cum nu am nici în cazul accidentului de autocar, i-a spus David.

Gloria era un pic supărată, simțea că „darul“ ei, acea extensie, lucra aiurea. Nu mai era utilă. După câteva clipe, a adăugat:

— Nu știu să-ți spun mai mult. E singura imagine care se repetă.

— Poate te gândești prea mult la cei din autocar, i-a sugerat David.

— Nu. Nu e vorba despre asta. Între copiii din autocar și cei din pădure există o legătură, însă nu-mi dau seama ce.

— Dar care e treaba cu Javier?

— Asta încă nu știu, a răspuns Gloria oftând.

David i-a spus că o să mai vorbească zilele următoare, iar ea și-a băut ceaiul fără să se mai uite la știri. Luana a ajuns acasă și i-a povestit despre un seminar. Au cinat amândouă, iar Gloria s-a uitat la un film. Nu se putea concentra, rememora imaginile provocate de extensie și și-a amintit de strigătul de bărbat strecurat printre fotogramele imaginilor. Durere, strigăt de bărbat, Javier plângând, pădure. În cazul accidentului de autocar, Gloria nu simțea durere, probabil că au murit pe loc, iar fata, mai departe de autocar, când, poate, era deja inconștientă. Cei care au supraviețuit nu puteau da nicio informație, se aflau încă în stare de șoc. Gloria privea fețele tuturor pasagerilor, se oprea în dreptul fiecărei poze și aștepta să-i spună ceva. Se simțea obosită și s-a dus să se culce. Avea sentimentul că acel strigăt de bărbat din pădure era un element nou care avea să ducă undeva. David îi spusese că grupul de copii a fost dus intenționat în pădure și lăsat acolo. De către cine? Poate ar fi fost bine să meargă la sediu și să vadă ce informații se știau până la acea oră. Probabil că interogatoriile erau în desfășurare, dar raportul va fi trimis la BCS. Cu gândurile acestea, a adormit rapid. Nu mai voia să se trezească plângând.

***

Avea o zi liberă de la școală și în drum spre birou a trecut prin cartierul ei favorit din Orașul vechi, cu străduțe care aveau un parfum din alte vremuri. Administrația Marelui Oraș reușise să restaureze zona și să redea clădirilor fațadele originale de-acum cel puțin trei–patru secole. Restaurarea se realizase cu ajutorul inteligenței artificiale, în baza fotografiilor și a tuturor consemnărilor istorice, sociologice, monografice și literare, și durase câțiva ani. Fusese un proiect grandios și se încheiase cu succes, zona devenind o insulă de recreere și de atracție pentru cei care vizitau orașul. Dintre toate străzile pe care se înșirau restaurante cu meniuri din toată lumea, magazine retro, audioteci și teatre, Gloria avea un loc unde-i plăcea să meargă atunci când avea timp. Era chiar un loc al timpului, de care dăduse întâmplător când se plimba într-o zi prin zonă, înainte de restaurare. De fiecare dată când ajungea acolo, i se părea că se deschide un portal către o altă lume, o lume a poveștilor uitate și conservate în obiecte care duceau timpul mai departe. S-a abătut puțin de la drumul spre BCS și a ajuns pe strada Lavandei, inclusiv numele îi dădea un aer anume. Privea vitrina în care mereu era alt model de ceas vechi. Acum spațiul era ocupat de un orologiu care avea și un cadran cu date astronomice, colorat în albastru, verde și galben, iar acest ansamblu ca o bijuterie mare atrăgea trecătorii. A intrat cu inima strânsă, ca în așteptarea unei surprize, și a văzut chipul care o întâmpina de fiecare dată.

— Doamna Gloria, o încântare și o onoare să-mi treceți pragul! Sigur ziua mea va fi bună azi! i-a spus bătrânul ceasornicar cu o voce caldă.

S-a oprit din meșterit, veșnic repara ceva, și a privit-o cu bucurie. Poate nu era atât de bătrân, însă postura lui adusă de spate îl făcea să pară îmbătrânit. Era îmbrăcat mereu cu haine ponosite, tocite și lucioase de atâta purtat, dar totul avea farmec în acel decor din altă lume și din alt timp. De fiecare dată o primea pe Gloria cu texte parcă desprinse din cărțile clasice, politicos și răbdător. Era fericit să-i arate colecția de ceasuri și să-i spună povestea fiecăruia, dar fără să iasă de după tejgheaua cu geamul separator. Gloria simțea ceva nedefinit când stătea mai aproape de el, ceva care nu o lăsa să-l descopere. Nimeni nu știa de unde venea, parcă fusese acolo odată cu clădirile, nu știa nimeni dacă avea familie sau vreo rudă, părea un singuratic destul de popular printre ceasurile lui, pe care le ștergea zilnic și le privea cu dragoste. Circula povestea că odată fusese căsătorit, avusese și copil, dar îi pierduse pe toți în urma unui accident de tren. Nu se știa cât e de adevărat, dar nici nu se gândise nimeni să verifice. De ce ai scotoci prin durerea cuiva? Se zvonea că mai are o cameră unde ține ceasurile de preț, dar n-o putea vedea nimeni. În ciuda aspectelor retro, toate imobilele aveau sisteme de alarmă foarte moderne și greu de păcălit. Atelierul ceasornicarului era dotat și cu raze infraroșii pe care le activa când lipsea mai mult, pentru că nu avea un program fix. Se întâmplase ca Gloria să treacă pe la atelier și să-l găsească încuiat.

La început a fost mirată când i-a auzit numele rostit ceremonios: Fred A. George. Care se putea pronunța și latin, și britanic. El se prezentase britanic și sunase chiar regal. De câte ori îl vizita, el rămânea dincolo de tejghea, motivând că e bătrân și că poartă un virus permanent de gripă. Cel mai des stătea cu masca pe nas și pe gură și o privea pe Gloria cu ochi întunecați, uneori goliți de expresie. Ea o punea pe seama tristeții pe care o ducea cu sine. El îi spusese că în vremuri imemoriale, acolo se cultiva lavandă, unele dintre atelierele de atunci existau și acum și printre ele era și cel al unui producător de uleiuri de plante. Un urmaș de-ai lui ținea atelierul de ierburi uscate, care se afla lipit de ceasornicărie. Gloria intra și acolo, să inspire mirosul de plante și să citească etichetele de pe sertarele așezate în ordine alfabetică. Sau deschidea unul la întâmplare și se delecta cu amestecurile însoțite de instrucțiuni. Găsea acolo leac pentru orice boală. Urmașul cultivatorului de lavandă nu era vorbăreț, stătea întotdeauna pe un scaun și citea cărți. Ridica ușor capul când suna clopoțelul de la intrare și se cufunda înapoi în lectură. Răspundea molcom întrebărilor și nu dorea să convingă pe nimeni să cumpere ceva. Când s-a întâmplat să găsească atelierul ceasornicarului închis, Gloria l-a întrebat dacă nu cumva Fred A. George era bolnav, dar el a răspuns că nici vorbă, așa făceau toți cei care țineau ateliere de tot felul, fiind în vârstă, veneau când puteau sau aveau chef. Gloria și-a dat seama însă că cei doi nu erau prieteni, ci doar buni vecini, și că de fapt acolo nimeni nu era prieten cu nimeni și toată lumea era mulțumită de situația asta.

În acea zi de toamnă târzie, Gloria intrase la ceasornicar cu gândul să studieze ceasurile de mână, foarte potrivite pentru cadou, cine știe când se va ivi vreo ocazie? Prețurile erau destul de ridicate, dar Fred A. George accepta și acțiuni la bursă sau puncte în diverse investiții. Ca de obicei, ceasornicarul nu s-a clintit de lângă tejghea, iar Gloria a admirat fără un cuvânt ceasurile din vitrina montată pe peretele din dreapta al micului atelier. Știa de la bătrân că moștenise colecția de la o mătușă, aceasta o cumpărase aproape pe nimic de la nepotul unui industriaș care pierduse o parte din avere la jocuri de noroc. Gloria era sedusă de aceste povești, însă în timpul ultimelor vizite, ceasornicarul nu mai fusese așa de binedispus. „Poate e bolnav, o fi având vreo problemă, are și el o vârstă“, s-a gândit Gloria și nu a întrebat nimic. L-a salutat la ieșire, iar acesta i-a răspuns foarte politicos:

— La bună vedere, doamna Gloria! Iertată să-mi fie indispoziția, dar gripa asta mă necăjește.

Ea i-a urat sănătate și a ieșit în stradă, apoi pe un bulevard unde a aterizat în lumea reală. Își amintea de un vis avut după a doua vizită la atelier, cu ceasornicarul care se afla pe o biserică, repara ceasul de pe turlă și era gata să cadă. Apoi l-a dat uitării, pentru că nu știa dacă fusese vis sau nu, și nu avea să-i dea voie blestematului simț să intre în viața unui bătrân care colecționa ceasuri și care-și pierduse familia atât de tragic. Bucuria pe care o trăia când vedea ceasurile era un motiv suficient ca să-i fie recunoscătoare lui Fred A. George, așa cum îi spunea toată lumea, de parcă ar fi fost un singur cuvânt. Vizitele pe strada Lavandei erau ca opririle într-o cofetărie sau ciocolaterie, mici plăceri pentru sine. Îi povestise lui David despre lumea din Orașul vechi, pe care o vizitase și el ca orice localnic sau turist venit de oriunde, îl știa și pe ceasornicar, o figură aproape emblematică, dar care nu dorea să se expună mai mult. David și Gloria și-au propus să meargă împreună să guste clătitele care se găteau direct în stradă în Orașul vechi, însă nu apucaseră să o facă.

Încă purta în minte atmosfera din ceasornicărie, o liniște în ciuda ticăitului pe mai multe voci al ceasurilor, și s-a îndreptat către agenție pentru a citi mai atent rapoartele celor două incidente în care era vorba despre copii. Computerul redactase contextul, preluând descrieri din cazuri asemănătoare, găsise câteva conexiuni și actualizase informațiile, apoi formulase câteva concluzii. În urma accidentului, au fost nouă supraviețuitori, toți în stare gravă la spital, inclusiv șoferul aflat în comă. Gloria a înregistrat vocal pe telefon numele fiecăruia și spitalul unde erau internați. Șase pasageri muriseră pe loc. Deci în total au fost paisprezece pasageri. În afară de fișele lor, orele și pozițiile în care au fost găsiți, detalii despre viteză și impact, nu era nimic care să-i sugereze vreo posibilă cauză. Nu plouase, deci carosabilul era uscat.

În cazul grupului rătăcit în pădure, a citit declarațiile copiilor, destul de stângace, redactate mai mult în urma interogatoriilor. Păreau foarte asemănătoare una cu alta, de parcă le spusese cineva dinainte ce să scrie. Și destul de vagi. După forma conținutului, păreau să fi fost realizate cu ajutorul unui asistent virtual, folosit când echipajele de poliție și psihologi erau prea aglomerate și nu se puteau deplasa fizic la locul faptei. Ideea era că plecaseră într-o expediție pe cont propriu și se rătăciseră. Nu reieșea de nicăieri a cui a fost inițiativa. „Ciudat, nu găsesc nimic despre liderul lor, orice expediție are un șef“, și-a spus Gloria. Să meargă paisprezece copii de capul lor într-o expediție necesită totuși o organizare. Au avut la ei apă și mâncare, dar spuneau că le-a fost frică de animale și că noaptea se auzeau tot felul de zgomote ciudate. Posibil ca pentru unii să fi fost prima ieșire într-o pădure, pentru că toți proveneau din mediul urban.

David a ajuns și el; părea obosit. Știa că o va găsi acolo pe Gloria.

— Noutăți? a întrebat-o el.

— Am citit notele și declarațiile. Sunt cam sărace.

— Și în afară de asta?

— M-am axat pe partea tehnică.

Vorbeau de vibrații, dar Gloria se concentrase cât putuse pe colectarea datelor, fără să lase să vină spre ea vreo undă de altă natură. A constatat că putea să facă acest lucru și după câțiva ani, ceea ce nu era tocmai rău. David avusese dreptate când numise „extensie“ acel mod al ei de a intui lucrurile.

— Am două nelămuriri. Cine i-a organizat pe copii în expediție și când poate fi audiat șoferul? a întrebat Gloria.

— Ai citit și tu acolo, copiii spun același lucru. Au stat de vorbă cu ei psihologi cu experiență. Copiii erau atât de marcați, că nu se putea purta un dialog coerent cu ei. Ca și cum ar fi văzut ceva îngrozitor. Apoi părinții lor au cerut să fie lăsați în pace, să nu le facă rău, erau bucuroși că s-au întors teferi acasă. Despre șofer, nu știu. Așteptăm să vedem ce spun medicii.

— Aș vrea să merg la spitalele unde sunt internați, a zis Gloria.

— În ce calitate?

— De vizitator.

— Știi că nu ai cum să faci asta decât dacă mergi însoțită de un angajat oficial.

— Știu, dar ca simplu cetățean pot merge.

— Să-i iei la întrebări pe oameni, așa, din senin, că treci pe acolo?

— Poate aflu ceva de la asistente sau de la vecinii de salon, orice, un amănunt. Știi cât contează.

— Nu se poate, știi bine! a rămas David ferm pe poziții.

— Dar tu poți să mergi, așa că te voi însoți.

David a oftat, pentru că o cunoștea, îi știa tenacitatea. Adevărul era că fusese la spital imediat după accident, asistase la luarea celui de-al doilea rând de declarații, dar starea pacienților nu permitea mai mult. Trecuseră deja câteva săptămâni, își planificase să meargă încă o dată. Nu voia să o expună pe Gloria, o lua rar cu el pe teren și doar când era convins că e un mediu sigur, dar în același timp știa că nu o va scoate la capăt cu ea.

— Merg peste două zile, poți să vii, s-a lăsat el înduplecat.

Gloria a zâmbit. Era sigură că va afla mai multe, se impunea și o documentare în mod clasic, nu se putea baza doar pe extensie. Și parcă nici nu-și dorea acest lucru.

***

David o aștepta afară, după ce validase datele la intrare pentru a-i permite Gloriei accesul în pavilionul spitalului. Ieșise să fumeze o țigară, era deja la a șaptea. Numărase și câți pași sunt de la alee până la intrarea în pavilionul spitalului. Dar știa că nu avea ce să facă, Gloria avea practicile ei și nu putea să meargă să o oprească. Îi făcuse doar intrarea, iar mai departe o lăsase să-și vadă de treabă. Nu a întrebat-o niciodată ce metode folosea pentru a culege datele, pentru că avea încredere că nu ar fi făcut nimic care să creeze vreo complicație. Îl interesau rezultatele, care erau mereu surprinzătoare. Tocmai ezita să-și aprindă a opta țigară, îi era sete și simțea o jenă în gât; în plus, avea repulsie de spitale de când cu boala care îi răpise soția. Pierduse numărul orelor, al zilelor în care privea cum picăturile incolore din pungile în care-și puseseră atâta speranță intrau în corpul ei. Îi vedea chinul, de care soția lui nu s-a plâns niciodată, dar el îl simțea. Cei care se iubesc își simt și durerile, și bucuriile. David încerca să uite, dar știa că nu va putea. Avusese și cu Gloria discuții pe tema asta, însă nu voia să o transforme în psihoterapeut. Prietenia ei era prea prețioasă ca să o dilueze într-o relație bazată doar pe nevoia de a se agăța de un colac de salvare. Prezența Gloriei îl liniștea, chiar și fără să spună nimic. A băgat țigara la loc în pachet când a văzut-o ieșind din pavilion. Gloria cobora scările cu privirea în pământ, David vedea cuta care i se forma pe frunte și știa cauza. Cuta aceea purta încărcătura din sufletul ei. Ea și-a ridicat ochii, l-a văzut și și-a aranjat părul după urechea stângă. Atunci a remarcat David cum îi străluceau șuvițele blonde în lumina zilei. Gloria era o femeie frumoasă, greutățile nu-i estompaseră feminitatea și delicatețea. David îi știa povestea, se mira că e singură, dar nu dezvoltase subiectul în conversațiile lor. Ca și cum s-ar fi temut că ea va lua brusc o decizie care lui nu-i va plăcea. S-a oprit în fața lui și l-a privit fără un cuvânt. El știa aceste tăceri, care de fapt spuneau multe. A luat-o de braț și, în tăcere, așa, ea s-a lăsat purtată de el. Au ajuns în fața unei tonete din curtea spitalului, iar David a comandat doi hotdogi și două pahare cu pepsi. S-au așezat pe o bancă din apropiere și au mâncat cu poftă. Gloria și-a aprins o țigară și, după câteva înghițituri din pahar, i-a spus brusc:

— Știai de copiii ăia, nu?

David i-a susținut privirea câteva secunde, și-a aprins o țigară și, după ce a tras un fum și l-a expirat lung, i-a răspuns ferm:

— Da.

Nu voia să o mintă, de fapt niciodată n-o făcuse. Colaborarea lor se baza în primul rând pe sinceritate și pe încredere. Nu se temea în niciun fel de ea, dar așa era el construit. Iar în meseria în care singur a vrut să se bage nu se putea altfel. Orice greșeală se putea întoarce împotriva lui. Știa în ce stare au fost găsiți copiii în pădure, participase la câteva declarații.

— Au fost atât de drogați, încât au rămas într-o stare de somnolență zile întregi, a spus Gloria privind fumul țigării care se deșira în aer, în fața ei. Puteau să moară dacă ar fi continuat sau dacă doza era mare.

— Din fericire, ca să spun așa, sunt nevătămați.

— Mda. Dar nu știu cum va fi cu „unitatea centrală“, a răspuns gânditoare, referindu-se la creierii victimelor. Nu știu, David, pare că s-a jucat cineva cu mințile lor.

David o asculta cu răbdare, așteptând. Știa că va veni și momentul în care va afla ceea ce îi interesa pe amândoi. Știa că „extensia“ ei a funcționat. O simțea. Când era agitată după fiecare documentare, știa ce va urma. Fără să-și explice de ce, i-a venit să o mângâie pe obrazul care stătea aproape de fața lui, pentru că ea se tot apropia de el în timp ce vorbea. Mai bine zis, când se frământa. David și-a oprit la timp zvâcnitura mâinii pe care o ținea în buzunar și a strâns bricheta în pumn.

— Chiar s-a jucat cineva cu mințile lor, i-a spus el pe un ton blând.

— Și nu doar cu ale lor, a răspuns ea șoptit.

Extensia funcționase. Gloria reușise să ajungă dincolo de cazul copiilor găsiți în pădure și internați în spital. David a schițat un zâmbet pe care ea l-a observat imediat și i-a răspuns tot zâmbind.

— Să mergem, a îndemnat-o el ridicându-se de pe bancă și întinzând către ea o mână ca să o ridice.

Gloria i-a cuprins palma fără niciun fel de ezitare și i-a strâns-o. Era una din clipele în care simțea lipsa unei prezențe masculine în viața ei. Nu, ea nu a ales singurătatea, ci așa a crezut că e bine. Poate din cauza vârstei, poate pentru că Luana își lua încet zborul din cuib, poate pentru că renunțase la meseria stresantă de jurnalist și avea mai mult timp, poate pentru toate aceste motive simțea tot mai des că în decorul ei există un decupaj gol. Din peisajul ei lipsea un bărbat. Uitase cum e să iubești și să fii iubită, dar nu renunțase la ideea aceasta niciodată, doar o amânase. David a strâns-o și el ușor de mână și au mers așa până la mașina parcată în fața spitalului. În timp ce-și puneau centurile de siguranță, el a spus pe un ton vesel:

— Sunt cam necioplit, te-am ținut în curtea unui spital pe o bancă și te-am tratat cu un hotdog de doi lei. Accepți să mă revanșez printr-o cină în oraș?

Gloria l-a privit puțin surprinsă și a fost amuzată de luminițele pe care i le-a văzut în ochi. A râs ușor.

— Nici nu mi-am dat seama, adevărul e că mi-era foame și a picat la fix tratația ta. Da, accept, de ce să refuz?

David a apreciat pentru a nu știa a câta oară delicatețea răspunsului ei, deși știa că e sincer, nu de complezență. De aici și feminitatea care-l fascina, din modul delicat în care știa mereu să puncteze lucrurile, fără nimic preparat, ambalat. Gloria era autentică.

— Atunci te rog să nu-ți faci program sâmbătă după ora 7 seara, i-a spus el binedispus.

— OK, s-a făcut! a răspuns ea pe un ton complice.

Când a parcat în fața blocului ei, David a devenit serios.

— Gloria, te rog să nu te încarci prea mult cu cazurile astea. Știu că o faci din suflet, dar știu și cât te consumă. Noi nu putem schimba nimic, suntem niște arheologi, săpăm după adevăr.

— Știu, a răspuns ea oftând. Dar nu am cum să nu mă gândesc la ce puteau păți copiii ăia și la câți alții au pățit-o deja.

— Gândește-te doar că ar fi fost posibil să nu aflăm niciodată, a adăugat el încet.

— Ai tu darul ăsta să vezi ceva bun în orice rău.

De data asta ea zâmbea, iar lui i-a plăcut că o lăsa acasă relaxată. A stat până a văzut-o că intră în gangul unde se afla intrarea în bloc și a demarat.

Gloria avea o stare de bine și știa care era cauza. Ca niciodată, prezența lui David a tulburat-o în mod plăcut și nu de prezența lui în calitate de coleg era vorba. Aproape că a râs singură când a văzut, în timp ce scotea cartela de la intrare, inscripția de pe zidul blocului: Cineva în orașul ăsta te iubește. Însă nu făcuse totul, nu reușise să ajungă în secția unde era internat șoferul aflat în comă.

***

Luana se afla în bucătărie și amesteca într-o oală. În casă mirosea a ceva bun.

— M-am gândit să gătesc ceva pentru cină, fac paste cu ton, a anunțat-o fata încântată. Am vrut să fie gata până vii, dar numai cel de sus știe ce program ai tu. Ție nu poate omul să-ți facă nicio surpriză, a spus făcând pe bosumflata, în glumă.

Gloria a luat-o în brațe și a sărutat-o pe tâmplă. Simțea cum i se topește pur și simplu inima și doar pentru aceste senzații se gândea că au meritat toate lacrimile și zbaterile ei. Nu a fost ușor cu Luana, ca orice copil crescut fără autoritatea masculină în casă, a avut tendințe rebele, mai ales în liceu. Dar pe măsură ce anii treceau, comunicarea între ele era tot mai bună. Gloria a lucrat greu la îmblânzirea aceasta, Luana mai avea câteodată ieșiri vulcanice, însă se replia repede. Începuse să se maturizeze, iar Gloria a învățat să o iubească așa cum voia fata ei. Discutau despre băieții care o curtau, dintre care a rămas unul singur, pe care și Gloria îl plăcea, cel puțin i se părea că o completează pe fiica ei. Victor era răbdător și bine-crescut, calm și generos. Și, mai ales, o iubea pe Luana așa cum era, cu calitățile și capriciile ei. Avea un job foarte bun într-o companie de IT, iar programul lui ocupat și modul în care se dedica meseriei au constituit o vreme motive de conflicte între cei doi tineri. Pe parcurs, când Luana s-a angajat și ea într-o firmă de marketing, au început să se comporte mai responsabil. Aveau un program împreună, el rămânea rar în casa lor, îi respecta Gloriei intimitatea, un aspect care l-a făcut să crească și mai mult în ochii ei. Se gândea uneori cu nostalgie că generația de bărbați din liga ei de vârstă avea foarte puțin din Victor, ca și femeile de altfel, care nu se asemănau cu Luana, așa cum nici ea nu semăna cu femeile din generația mamei ei. Trebuia să accepte că există o evoluție în orice, iar vremurile se schimbă.

S-a dus în camera ei să-și lase lucrurile, apoi în baie, să se spele pe mâini. Se privea în oglindă, trebuia să aibă mai multă grijă de ea, părul era încă des și frumos, iar fața neridată. În bucătărie, Luana așezase masa cu tacâmuri, farfurii și șervețele. În mijloc trona oala aburindă din care s-a servit.

— Mmm, e grozavă mâncarea!

— Chiar îți place?

— Foarte mult, a răspuns Gloria printre înghițituri.

În timpul mesei, Luana i-a spus câte ceva despre lucrarea de licență, era în ultimul an și voia să facă și masteratul. Nu era decisă asupra specializării, dar Gloria a asigurat-o că după scrierea licenței va găsi direcția pe care să meargă.

— Lasă, spăl eu vasele! i-a spus fata în timp ce strângea farfuriile.

Gloria și-a aprins o țigară și își făcea de lucru cu bricheta.

— Ai avut o zi grea? Te văd cam agitată, a întrebat-o Luana pe un ton ridicat, ca să acopere zgomotul făcut de apa de la robinet.

— Nu mai grea ca altădată, a asigurat-o Gloria. Auzi, ai aflat cumva de vreun joc din ăsta social prin care tinerii sunt racolați într-un fel de grup și determinați în cele din urmă să se rupă de familii, de prieteni și să facă doar ce li se zice acolo?

— Oh, sunt multe din astea! i-a răspuns Luana stând cu spatele la ea. Victor mi-a povestit odată de un coleg de-ai lui din liceu care intrase într-o grupare din asta. Totul era doar în social media, ajunsese din om neom, s-a izolat, părea că ia ceva droguri. Noroc cu părinții lui care aveau bani și l-au dus pe la psihologi. Apoi au plecat cu toții în străinătate. Prietenii familiei au aflat că a vrut să-și violeze sora pentru că așa i s-a ordonat din grupare. Am înțeles că au plecat de rușine. Dar nu poate fi dovedit nimic, poate că tipul era pur și simplu un dezaxat și a inventat povestea cu gruparea sau poate părinții lui. Dar de ce mă întrebi?

Gloria s-a scuturat ca prinsă de un frison. Făcuse ceva nepermis și care nu trebuia să se repete. Își folosise fiica pe post de furnizor de date. Regreta că a întrebat-o.

— A, întrebam așa, o colegă de la școală vorbea că a citit nu știu ce articole și mie nu-mi venea să cred, a răspuns repede.

— Păi, unele articole sunt fake, de-aia nu se știe care e chestia, a continuat fata în timp ce aranja farfuriile pe scurgătorul de pe chiuvetă. Iar tu, cum nu citești articole și nu urmărești știri, trăiești pe altă planetă. Nu lua de bun tot ce scrie pe rețelele de socializare!

Gloria a zâmbit; fata ei vorbea ca un om mare. Zâmbea și pentru paradoxul situației, Luana nu știa de activitatea de la BCS, de David știa vag, că e un prieten vechi. De aceea avea remușcări că a încercat să o folosească acum. S-a ridicat de pe scaunul din bucătărie și și-a cuprins fiica în brațe.

— Mulțumesc mult pentru cină! N-aș da-o pentru nicio cină din cel mai luxos restaurant, i-a spus ea cu duioșie. Mă duc la mine în cameră să citesc ceva. Cred că mă culc devreme.

Luana s-a lăsat îmbrățișată, ținându-și mâinile ude în lateral.

— Și eu merg să mai lucrez la rahatul ăla de licență, a anunțat plictisită.

Motanul Enzo și-a crănțănit boabele din castron, apoi a urmat-o pe Gloria până în cameră, unde i s-a așezat la picioare, în pat. Dar ea și-a deschis tableta unde transferase tot ce înregistrase la BCS. A stat mai bine de două ore să răsfoiască fotografiile și notițele vocale și să rememoreze vizita la spital. Nu și-a dat seama când a ațipit, dar o lumină ca un fulger și un țipăt cu ecou au făcut-o să sară ca arsă din pat. Nu era nici miezul nopții când s-a uitat la ceas. Enzo dormea încolăcit la picioarele ei și a răsuflat ușurată. Îi era teamă că a strigat și că a speriat-o pe Luana. S-a ridicat încet din pat și a ieșit din dormitor; ușa de la camera fetei era închisă, iar pe dușumea se reflecta o dâră de lumină, semn că Luana era trează și probabil scria la lucrarea de licență. Gloria a deschis dulapul din hol și a scos un prosop de baie. Simțea nevoia să facă un duș.

— Ai nevoie la baie în următoarea jumătate de oră? a întrebat-o pe Luana prin ușă.

— Nu, nu, stai cât vrei, eu m-am spălat, sunt în pijama deja, i-a răspuns fata.

S-a dezbrăcat cu mișcări lente, parcă se simțea supravegheată, se gândea la lumina ca un fulger și la țipătul plin de durere. Nu-și dădea seama dacă era voce de femeie sau de bărbat. Dar fusese sfâșietor. A pășit precaută în cada de duș și a lăsat apa să curgă ca să se încălzească, privind pierdută la robinet. A simțit doar cum o frige la tălpi și a sărit din cadă ca să dea drumul și la apă rece. S-a băgat sub șuvoi și a început să se frece cu gel pe tot corpul. Când se clătea de spumă, s-a oprit ca electrocutată. A închis robinetul și s-a șters repede cu prosopul, apoi s-a îmbrăcat în halatul pufos. S-a dus grăbită în camera ei și a căutat în telefon numărul lui David. În timp ce-l apela, s-a gândit că poate era prea târziu, dar el a și răspuns.

— Iartă-mă că te deranjez, dar au fost paisprezece peste tot, i-a spus ea cu voce joasă, să nu o audă Luana.

— Nu înțeleg, ești în regulă? a întrebat-o David mirat.

— Da, au fost paisprezece persoane în ambele cazuri, și în autocar, și în pădure, în data de 14, dacă verificăm ora, s-ar putea să fie tot 14, a continuat ea precipitată.

David tăcea, procesa ce auzise, apoi a vorbit:

— Am înțeles. Îmi explici când ne vedem. Dar nu la cină, te rog!

Gloria a râs, iar în liniștea încăperii râsul ei i s-a părut ciudat.

— Hai, odihnește-te și promite-mi că visezi ceva frumos, un peisaj verde cu un lac sau o plajă însorită.

— OK, promit! Noapte bună! a spus ea și a închis.

Când a ieșit din cameră a dat nas în nas cu Luana, care o privea mirată.

— Mama, ai un iubit? a întrebat-o fata pe un ton șăgalnic.

— Nu, am vorbit cu David, a răspuns Gloria simțind cum îi iau foc obrajii.

Spera să fie destul de întuneric pe hol și fata să nu observe.

— Bine, a zis Luana cu un ton ce părea să spună „Nu te cred, dar fie cum zici tu“.

Gloria a îmbrățișat-o și i-a spus cu duioșie:

— Culcă-te și tu, te așteaptă o perioadă grea!

— Mă spăl pe dinți și gata!

Gloria știa că o auzise vorbind la telefon cu cineva, de aceea nici nu a complicat discuția. S-a întins în pat și a stins lumina. Dintr-odată a simțit un curent de aer rece și s-a scuturat ca de un frison. A aprins veioza și s-a ridicat în șezut; Enzo stătea pe hol, în fața ușii, dar nu a dat semn că vrea să intre. A coborât din pat și a ciocănit încet în ușa Luanei.

— Da?

A intrat și a întrebat-o cu sfială:

— Pot să dorm cu tine?

Luana și-a ridicat capul de pe pernă și a privit-o mirată.

— Sigur că da!

A dat la o parte pilota din dreapta ei și i-a făcut loc să se cuibărească în pat. Gloria s-a întins rușinoasă alături de fiica ei. Luana s-a întors pe o parte, cu fața la ea, și a privit-o, zâmbind ușor, cu un amestec de îngrijorare.

— Am mai văzut profesori stresați, dar așa ca tine, niciunul.

Gloria își aranja pilota pe piept și nu știa ce să răspundă.

— Cred că ai nevoie de o vacanță undeva, departe, a continuat Luana.

— Da, n-am mai fost de mult plecată nicăieri, ar trebui să mai ies din oraș, a răspuns Gloria încet.

Luana a privit-o câteva secunde, apoi s-a răsucit să stingă veioza, după care s-a trântit pe spate atât de tare, încât salteaua s-a zgâlțâit cu amândouă. Fata a pufnit în râs și a început să râdă și Gloria, mai mult ca o descărcare nervoasă. După ce s-au potolit, au urmat câteva clipe de tăcere. Amândouă stăteau cu fața în sus și se gândeau la câte ceva. Motanul Enzo, după câteva momente de ezitare, a decis să se așeze între ele.

— Mai ții minte ce-ți plăcea să dormim împreună când erai mică? a întrebat Gloria.

— Da! Când mă trezeam dimineața, mai ales la sfârșit de săptămână, mă bucuram să te văd lângă mine, a răspuns Luana cu încântare.

Gloria și-o amintea mică, în pijama albastră cu maci, cu ochișorii mari ca de peruzea; când se trezea, își întindea mânuțele după ea. Când o lua în brațe, simțea că plutește. Iar Luana spunea: „Vremuri bune“. „Unde ai auzit asta?“, o întreba mirată. „Așa zice Louie, e din desene animate“, o lămurea Luana serioasă. Gloria stătea mult timp cu obrazul lipit de obrăjorul bucălat și alb. Erau vremurile în care muncea mult, și de sărbători, și la sfârșit de săptămână. Mereu și-a reproșat că nu stătea destul cu copilul ei, cu neîmplinirea aceasta a trăit mereu.

— Știi, regret și acum că nu mi-am petrecut mai mult timp cu tine. Nimic n-ar fi fost mai important, a spus ea în liniștea încăperii.

Luana a întors capul spre ea și i-a luat mâna pe care a început să o mângâie.

— Și mie îmi părea rău că nu stăteai mai mult acasă, dar acum am înțeles tot ce ai făcut pentru mine. Iar eu cred că ești o mamă minunată, a șoptit.

Gloria a luat-o în brațe și au adormit în final, așa îmbrățișate, în timp ce o săruta pe Luana pe creștet. Se gândea adesea că trebuie să se rupă de tot și să ducă o viață normală. Fără coșmaruri, fără senzații, fără durere și atacuri de panică. Erau clipe, ca asta de-acum, când ar fi renunțat oricând la „darul“ ei, acea extensie, pentru a avea o viață de femeie normală. De fapt, doar de ea depindea. Și în acel moment, în întunericul din camera fiicei ei, în căldura îmbrățișării lor, a luat decizia să se gândească serios la acest lucru. Nimeni nu o forța, iar David ar fi înțeles-o.

***

Când s-a trezit, lumina intra ușor prin draperie și a auzit niște zgomote. Enzo își ascuțea ghearele de sisalul așezat pe hol. Gloria și-a trecut mâinile prin păr încercând să se dezmeticească. Și-a luat telefonul din camera ei; era trecut de ora 8. Luana plecase la serviciu, iar în bucătărie a găsit pe o farfurie două ouă fierte lângă cana cu cafea acoperită cu o farfurioară, să nu se răcească. Gloria a simțit că sufletul i se răvășește și a zâmbit ușor în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Cineva avea grijă de ea pe lumea asta… Și-a amintit de inscripția de pe zid: Cineva în orașul ăsta te iubește. I-a scris fiicei ei pe WhatsApp: „Mulțumesc, puiule!“ și a adăugat o inimioară. Luana i-a răspuns imediat: „Erai obosită și nu te-am trezit. Să mănânci tot, mai dă-o-n plm de școală!“ Gloria râdea în timp ce citea, era familiarizată cu prescurtările folosite de tineri în conversații. În timp ce se spăla pe dinți, a calculat că are la dispoziție două ore până la primul curs. De altfel, avea de predat la o singură clasă, se apropia perioada examenelor și orarul se mai relaxase. Iar ea nici nu era profesor titular, nu a vrut să aibă obligații prea mari, să se lege la cap prea mult. Nici emoțional nu dorea să fie implicată față de copii. Pur și simplu a vrut o activitate și o sursă de venit, care era foarte mic, e adevărat. Fără colaborările cu BCS nu ar fi reușit să se descurce. Luana lucra, dar nu ar fi vrut să o priveze de salariu obligând-o să plătească facturi. În plus, mai stătea și la Victor. Fata își plătea singură telefonul și unele cumpărături. De restul, Gloriei i se părea corect să se ocupe ea. În timp ce descojea ouăle fierte, a aruncat un ochi la bolul de mâncare al motanului, se ocupase Luana să-l umple, și acest aspect i-a stârnit din nou starea pe care o resimțise la vederea micului-dejun pregătit când s-a trezit din somn. În casă era cald și bine, Enzo se cuibărise probabil în vreun pat, sătul, și totul ar fi fost aproape perfect, dacă nu și-ar fi adus aminte de cazurile care îi creau atâta disconfort și anxietate. În timp ce sorbea din cafea și scosese țigara din pachet, i-a sunat telefonul. Era David.

— Hei, bună dimineața! Cum ești?

— Sunt bine, am dormit lemn, i-a răspuns ea binedispusă, în timp ce-și aprindea țigara prinsă între buze.

— Mă gândeam că azi e vineri și poate nu ai chef să mai vii la sediu. Știu că voiai să-mi povestești ceva, a spus el pe ton ezitant.

— E vineri deja? Înseamnă că mâine e sâmbătă.

— Uau! Ce profeție! a făcut David.

Dar a adăugat repede, ca să nu o supere:

— Nu aș vrea să transformăm cina într-o ședință de lucru. În plus știi regulile, nimic în afara spațiului…

— Mi-ai spus, dar eu nu te pot primi acum, încă sunt în pijama și într-o jumătate de oră trebuie să plec la școală.

— Nu la asta mă refeream, ci la regulamentul care ne interzice să vorbim despre un caz în afara incintei, a lămurit-o el.

— Vorbești ca polițiștii pe care îi filmam eu când lucram în presă. Pardon, cadrele! a spus Gloria râzând.

David credea că s-a răzbunat pentru că o luase peste picior cu profeția, dar poate nu. Nu o știa ranchiunoasă, ci ca pe o femeie cu un rafinat simț al umorului. Gloria a simțit că era puțin încurcat, așa că a adăugat:

— E în regulă să vin vinerea. Nu am decât un curs azi, după aceea ne putem vedea la sediu.

— Perfect, te aștept cu o cafea, i-a răspuns el liniștit de vocea ei caldă.

Și iar s-a lăsat cucerit de felul ei pozitiv de a reașeza lucrurile care se încurcaseră.

Gloria s-a îmbrăcat într-o fustă închisă la culoare și o bluză cărămizie. Încă se purtau botinele, toamna era destul de rece. A încuiat ușa apartamentului, a pus semnele pe care le lăsa de fiecare dată, așa cum era instruită de ani, și s-a îndreptat cu căștile în urechi spre stația de metrou. Asculta muzică, la ora aceea Coldplay, o formație care-i plăcea și îi dădea o stare de bine. Chestia cu ascultatul muzicii la căști fusese ideea Luanei, ca un remediu pentru atenuarea stresului. S-a dovedit a fi o idee excelentă. Totul era mai colorat în jur, oamenii aveau chipurile mai destinse, poate și fiindcă era vineri. A intrat în școală sprintenă și plină de energie. Ușa de la cancelarie era deschisă și a auzit frânturi dintr-o discuție: „Cică vrea să-i dea catedra întreagă, dar e ciudată rău“, zicea una dintre voci. Erau două colege. „Nu știu ce să zic, are rezultate bune, copiii o plac“, a spus cealaltă. „Ce să zic! Plus că e veșnic nearanjată, unghiile nefăcute, nu știm practic nimic despre ea“, nu se lăsa prima voce. „Am înțeles că a fost ziaristă“, încerca cealaltă, împăciuitoare. „Ziarista lui pește-prăjit, mai știm și noi cum era cu astea…“, a continuat vocea unu cu năduf. Gloria se gândea dacă să-și facă o apariție spectaculoasă, ca și cum nu a auzit nimic, sau să plece direct la clasă fără să mai intre în cancelarie. Până să se decidă, vocile s-au precipitat să iasă, așa că n-a avut altă variantă decât să se ascundă după ușă. Le-a văzut pe cele două, una profesoară de română, cealaltă de fizică, vocea cu năduf era cea de română, chiar trecea la câteva palme de ea și a văzut că i se dusese firul la ciorap. Nu s-a putut abține și a ieșit de după ușă.

— Mă scuzați, aveți ciorapii rupți. Nu mă așteptam la atâta neglijență din partea unei femei ca dumneavoastră!

Profesoara de română a rămas șocată, a deschis gura să spună ceva, dar s-a rotit pe călcâie și s-a dus spre baie, probabil ca să-și ascundă firul dus de la ciorap. Profesoara de fizică se îndepărtase și se pregătea să urce scările; când a întors capul spre ea, râdea. Gloria a căutat catalogul în cancelarie și s-a grăbit spre clasa care o aștepta. Chiar țineau copiii aceia la ea, așa că a avut două ore plăcute, în care i-a lăsat să discute liber și le-a provocat imaginația. A semnat protocolul zilnic pe panoul electronic din cancelarie, i-a salutat scurt pe cei prezenți și a dat să iasă. Directoarea școlii tocmai intra și a oprit-o.

— Mai stai puțin, vreau să vorbim.

Gloria a făcut un pas lateral și chiar atunci a văzut-o intrând pe profesoara de română. A zărit fulgere în ochii ei, era mânioasă, se gândea că directoarea vrea să discute despre incidentul dintre ele. S-a dat la o parte și i-a făcut loc să treacă, directoarea i-a spus să o urmeze. S-au retras într-un colț; la ora aceea era agitație, vineri, mulți dintre profesori terminaseră cursurile și vorbeau de planurile de sfârșit de săptămână. După introducerea softurilor de predare online și a profesorilor virtuali, numărul celor fizici se înjumătățise, rămânând la catedră doar cei care predau materiile esențiale, ceilalți fiind coordonatorii profesorilor virtuali în relația cu elevii.

— Am văzut că ai o relație foarte bună cu elevii, părinții sunt mulțumiți, a început directoarea dialogul.

Gloria știa că era o introducere.

— Mulțumesc, îmi fac doar treaba!

— Se pare că faci o treabă foarte bună. Vom avea în schemă niște posturi de profesori fizici cu normă întreagă, aș vrea să fii unul dintre ei.

— Vă mulțumesc mult pentru încredere, sunt foarte onorată de propunerea dumneavoastră, dar sunt împlinită așa și deocamdată nu îmi doresc mai mult, i-a răspuns Gloria ușor stânjenită.

Știa că refuzul ei putea fi interpretat ca o ofensă și nu ar fi vrut pentru nimic în lume să o supere pe directoare. Vorbiseră foarte puțin de-a lungul timpului, dar părea să fie un manager care controla bine activitatea școlii, un om dedicat meseriei de dascăl. Preda istorie, însă Gloria nu știa mai mult și nici nu o interesase să afle. Se întâlneau foarte rar și atunci doar se salutau. O admira pentru modul în care reușea să armonizeze predarea hibridă cu nevoile elevilor. Aceștia preferau orele online cu programe de inteligență artificială, dar aveau și câțiva profesori pe care-i simpatizau. Astfel că, în timp, acest aspect devenise unul dintre criteriile principale de selecție a profesorilor. La sfârșitul anului, fiecare profesor avea de completat o grilă în baza căreia se acordau puncte. Cei bine cotați rămâneau în școală, cei respinși își depuneau dosarele la școli din alte zone. Un profesor respins nu mai avea voie să revină în școala respectivă decât după trei ani și cu un certificat de competențe digitale înnoit. Acordarea unei catedre pentru o știință era un lucru rar, dar implica și multe obligații. Or, Gloria nu dorea acest lucru. Îi plăcea ce făcea, ținea la elevi, dar nu dorea să se lege de școală. Era mulțumită cu orele puține și cu libertatea programului de care se bucura. Învăța din mers să folosească instrumentele tehnologice pentru predare și nu intenționa să lege vreo prietenie cu niciunul dintre colegii ei. Erau puțini, dar, în afară de salut, rar schimbau câte o vorbă. În timpul orelor pe care le ținea încerca să ofere informații pe care elevii să și le amintească pe termen lung, le dădea să rezolve diverse situații de comunicare fizică, iar copiii păreau curioși mai ales să afle lucruri despre cum se formează prietenii.

Directoarea se pregătea să spună ceva, dar profesoara de română a venit brusc și s-a băgat în vorbă.

— Vrei să-i dai normă întreagă, dar știi ce obraznică e? Ăsta e model pentru elevi?

Aproape se îneca de furie, iar Gloria nu putea înțelege de unde atâta ură, nici nu se cunoșteau, nu discutaseră niciodată.

— Azi mi-a făcut o remarcă nesimțită, cum că sunt neglijentă cu îmbrăcămintea. Ea vorbește, care vine ca o hipiotă la ore? a continuat profesoara de română fără să o lase pe directoare să intervină.

Aceasta i-a pus o mână pe braț, cu o mișcare fermă, care însemna să înceteze.

— Marina, te rog să te calmezi, cred că te afli într-o eroare! i-a spus calmă.

Marina a privit pe rând la ea, apoi la Gloria, care a văzut în ochii ei multă durere. În cap i-a răsunat un scrâșnet de frâne și o lovitură puternică, urmată de un zgomot metalic. „Accident de mașină“, și-a spus, asta era trauma Marinei. A luat-o de mână și i-a strâns degetele care se mișcau spasmodic, ca o sălbăticiune în capcană, până s-au lăsat moi în palma ei. Atunci a privit-o cu mirare și rușine, apoi a lăsat capul în pământ.

— E în regulă, a liniștit-o Gloria.

Directoarea asistase nedumerită la întreaga scenă, dar a simțit nevoia să întrerupă această situație pe care nu o mai putea controla.

— Am înțeles, Gloria, că nu dorești catedra, noi ne bucurăm că te avem și așa, pe post de consultant, dar sper să te răzgândești.

— Nu cred că mă voi răzgândi, și eu mă bucur că predau aici, a răspuns Gloria încet.

Marina continua să o privească și a spus:

— Îmi cer scuze, nu știu ce e cu mine, sunt prea irascibilă în ultima vreme.

— Poate ai nevoie de o pauză, i-a sugerat directoarea cu blândețe.

— Știi bine că dacă nu aș veni zilnic, mi-ar fi mai rău, a răspuns Marina.

Directoarea a aprobat încet din cap, iar Marina le-a salutat scurt și s-a retras.

— E un om bun, viața a înrăit-o. Am acceptat să rămână pe postul hibrid ca să nu-i fie greu.

— Accidentul de mașină? a îndrăznit Gloria să-și testeze viziunea.

Directoarea era uimită.

— De unde știi? Nu a mai vorbit de mult despre asta.

— Nu știu nimic, doar m-am gândit că a trecut prin ceva cumplit care a schimbat-o și a făcut-o să-și piardă încrederea. Tipul acesta de comportament e dat de o traumă, a explicat Gloria.

— Sunt chiar plăcut impresionată, te suspectez că ești psiholog, de fapt.

— Nu, a răspuns Gloria râzând. Și fiica mea spune la fel. Doar observ oamenii și încerc să-i înțeleg.

— S-a petrecut de mult. Soțul a părăsit-o pentru o femeie mai tânără. Copilul lor se afla la tată în acel weekend, au mers la munte, la o curbă s-a întâmplat tragedia. Femeia a mai trăit câteva ore, ei au murit pe loc, i-a spus directoarea.

— Dumnezeule, ce groaznic! s-a înfiorat Gloria.

Extensia nu o mințise, dar a rămas impresionată de poveste, era mai rău decât intuise. Și-a luat rămas-bun de la directoare și a ieșit cu pași grăbiți din școală. Și-a pus Coldplay în căști, „Viva la vida“ îi răsuna în urechi, era doar o coincidență ironică, dar i-a dat energie pe loc. În drum spre metrou a zărit-o pe Marina așteptând în stația de autobuz. Privea pierdută la oamenii care treceau pe lângă ea, în hainele ei sobre și închise la culoare. Gloria i-a simțit pe loc însingurarea, dacă nu s-ar fi grăbit, ar fi invitat-o la o ciocolaterie. Nu dorea să se implice afectiv, era oricum prea mult că extensia a funcționat în afara cazurilor la care lucra. Trebuia să o controleze, nu voia să afle despre cunoscuții ei mai mult decât doreau ei să spună.

***

— Paisprezece, zici? a întrebat-o David de cum a intrat în birou.

Părea mai concentrat să amestece cu bețișorul în paharul cu cafea și nu era decis pe care dintre scaune să se așeze. Ca de obicei, erau singuri în încăpere. Pentru Gloria era un mister cum și când funcționau ceilalți, pentru că nu întâlnise pe nimeni altcineva de când venea la BCS. Și era convinsă că ea și David nu erau singurii colaboratori. Găsise mucuri de țigară și pahare goale folosite. David i-a spus odată că mulți lucrau noaptea și plecau dimineață. „Dar petreceri de firmă nu faceți?“, a întrebat Gloria în glumă. David a izbucnit în hohote de râs, dar n-a răspuns.

Gloria stătea în picioare și se uita la el cum tot amesteca în cafea.

— Dacă mai continui, o să scoți fundul paharului.

El s-a oprit și a spus scurt:

— Ai dreptate!

A aruncat bețișorul de lemn într-un coș de gunoi și s-a așezat pe scaun, întinzându-și picioarele pe birou. Părea ostenit, alerga mult, Gloria știa sigur asta.

— Cafeaua mea unde e? Te-ai lăudat că mă aștepți cu o cafea.

— Aoleu! Asta era a ta, dar am băut din ea, s-a scuzat el sărind în picioare. Mă duc să-ți iau alta.

— Stai liniștit, n-am chef de cafea, chiar vreau să dorm la noapte. Și nici nu vreau să stau mult, l-a asigurat ea.

David s-a așezat la loc, punându-și din nou picioarele pe birou.

— Așadar, ce e cu paisprezece?

— Au fost paisprezece copii în autocar, paisprezece în pădure, pe data de 14, la interval de o lună. Deși oficial s-a anunțat data în care au fost găsiți, mă refer la cei din pădure. Asta arată și analiza cantitativă din raportul sintetizat, numărul 14 care se repetă. Mai mult, în ambele cazuri, copiii s-au comportat ciudat, am aflat că toți cei internați în spital aveau substanțe psihotrope în organism, de unde și starea lor de confuzie prelungită. Presupun că și cei din autocar aveau, li s-au prelevat probe pentru analize de laborator, nu?

— Mda. Recunosc că nu am remarcat chestia cu paisprezece, adică mi s-a părut doar o coincidență și atât. Referitor la cealaltă chestiune, cu substanțele, da, aveau și cei din autocar, li s-au făcut analizele. Nu s-a dat nimic public. Dar avem nevoie de alte date, care să ne ducă la un punct comun. Pentru moment avem acest paisprezece, care poate fi o coincidență.

— Nu este o coincidență! i-a spus Gloria privindu-l în ochi.

David a aplecat privirea în paharul cu cafea și a întrebat-o:

— Atunci ce e?

Gloria a oftat prelung, ca și cum se pregătea să susțină un argument într-o problemă grea. De fapt, așa și era.

— Azi-noapte am simțit frica, am dormit cu Luana, i-a mărturisit ea.

— Ce frică?

David era intrigat de ce auzea. A ridicat brusc privirea și a rămas cu gura întredeschisă.

— Totul exprima o groază și fiori reci, fiorii morții. Acei copii erau meniți să moară sau să li se întâmple ceva groaznic. Cineva i-a adus acolo cu un scop. Accidentul de autocar a schimbat planurile, la fel ca rătăcirea lor în pădure, a continuat Gloria ca în transă.

— Unul dintre ei avea telefonul la el și și-a sunat mama.

— Da, a încălcat regula. Niciunul dintre ei nu avea voie să aibă acces la comunicarea cu exteriorul. Știi, am mai avut de-a face cu grupuri în rețelele online în care sunt cooptați copii și tineri, mulți aflați în derivă, și nici nu e greu, cad în capcana acelor guru, devin instrumentele lor. Toată lumea știe, dar cu toate acestea se întâmplă des. Pericolul se află la câțiva pași distanță.

— Răufăcătorii de mâine, a spus David gânditor.

— Exact!

— Mi-ai spus la un moment dat de Javier…

Cântărețul Javier, iubit deopotrivă de adulți și de tineri, apăruse în multe vibrații ale Gloriei, deja era sigură de legătura lui cu acele cazuri.

— Fata care a fost târâtă din autocar era iubita lui.

— Dar era minoră! a replicat mirat David.

— De aceea totul a fost secret. Ea urma să împlinească optsprezece ani peste două luni, Javier îi promisese că o ia cu el.

— De unde știi? a vrut să afle David.

— Eh! a făcut Gloria și a ridicat din umeri. Am și eu antenele mele.

Au râs amândoi, deși știau că nu era un moment potrivit pentru amuzament.

— Dar e ceva ce încă nu putem dovedi, a mai zis David dezamăgit.

— O tânără îndrăgostită de un personaj cum e Javier sigur a povestit unei prietene, cel puțin, ceea ce trăiește. Iar mesageria cred că ne-ar furniza multe surprize. Ca și convorbirile telefonice.

— Se lucrează la asta.

David știa că piesele din puzzle începeau să se așeze în ritmul lor. Dar mai avea o neliniște.

— Crezi că Javier e amestecat în poveștile acestea urâte?

— Nu, pur și simplu povestea lui romantică a fost înghițită de o situație cu care el nu are de-a face. Fata fusese recrutată într-un grup din acesta, dar voia să iasă. A plătit cu viața.

— A fost singura găsită la o distanță destul de mare de autocarul răsturnat, cauza decesului a fost un traumatism cervical, dar la fel de bine putea să-i fi sucit cineva gâtul pur și simplu.

— Da, ca să fie sigur că e moartă, a confirmat Gloria.

— Cineva atât de rapid care să ajungă la locul accidentului la câteva secunde după ce s-a produs? a întrebat mirat David.

— Sau autocarul a fost practic escortat tot timpul, urma să fie deturnat și scos din țară sau, la un moment dat, să coboare toți și să fie preluați. Camionul care l-a scos în afara drumului…

— Știi de rețeaua de pedofili de care m-am ocupat acum doi ani? a întrebat el brusc.

Gloria a confirmat dând din cap. Fusese un caz greu, la care colaborase și ea în ultima parte. Firele au dus la o rețea de proxenetism, care trafica fete și băieți tineri. La primele cercetări, părea că majoritatea victimelor alegeau de bunăvoie să meargă. Era ciudat, unii dintre tineri proveneau din familii bune, majoritatea însă erau dezorganizate. Aproape toți visau să devină bogați, să trăiască în lux, și asta li se promitea după ce intrau în diverse grupuri. Erau la vârsta când credeau că totul se obține ușor, părinții erau prea ocupați să observe tulburările de comportament, pe care le puneau pe seama schimbărilor hormonale. Modelele vehiculate pe internet îi solicitau la proiecția unei vieți în huzur, pe plaje însorite, pe iahturi de lux, cu băutură și mâncare bune, fără să muncească prea mult. Li se părea că orizontul de acasă e închis și că nu le mai oferă nimic. Aproape toți ajungeau la aceste idei după săptămâni de conversații în grupuri. Totul se făcea online, apoi grupurile dispăreau, cu tot cu discuții. Se creau altele care țeseau plase pentru naivi. Câteva dintre grupuri fuseseră infiltrate, dar administratorii aveau aplicații pentru verificări și îi depistau pe intruși, chiar dacă era vorba de un profil digital, nu real. Mulți dintre tineri nu mai voiau să se întoarcă acasă.

— Mai rămâne să vedem ce e cu acel paisprezece. Hai, să te duc acasă! i-a spus David ridicându-se de pe scaun.

Pe drum au vorbit despre cina pe care urmau să o ia în seara următoare.

— Am rezervat la restaurant, sper că-ți place mâncarea grecească, nici nu te-am întrebat, ce netot sunt!

— Îmi place foarte mult! l-a liniștit ea.

— Atunci vin să te iau la ora 7, adică 19, a spus David.

— S-a făcut!

Au ajuns la blocul Gloriei, ea a coborât din mașină, iar el a stat să o privească până când a văzut-o că intră în scară. Se simțea responsabil față de ea, nu și-ar fi iertat niciodată dacă i s-ar fi întâmplat ceva.

Era trecut de 9 seara, iar Luana era acasă. Cheia nu intra în ușă, iar ea i-a deschis zâmbitoare.

— Ești OK? a întrebat-o fata imediat cum a pășit în holul locuinței.

— Da, sunt foarte OK, i-a răspuns și a îmbrățișat-o.

— Ți-e foame?

— Da, nu am mâncat nimic azi. Adică doar ouăle fierte de tine, i-a răspuns Gloria zâmbind cu duioșie.

— Hai, că au mai rămas niște paste de aseară! Te-am așteptat să mâncăm împreună! a anunțat-o fata în timp ce se îndrepta spre bucătărie.

Gloria s-a spălat pe mâini și s-a privit din nou în oglindă. „Hipiotă?“, s-a întrebat amintindu-și de eticheta pusă de profesoara Marina. Ce zi lungă a fost și câte s-au întâmplat!

S-a așezat la masă, unde Luana pusese pastele în farfurii și deja mânca.

— Draga de tine, ești flămândă! Nu trebuia să mă aștepți! i-a spus, simțindu-se vinovată.

— Nu-i problemă! Știam că nu vii târziu, m-ai fi anunțat, a răspuns Luana cu gura plină, continuând să mănânce.

Gloriei îi era atât de bine alături de ea, puritatea și tinerețea ei o făceau să se simtă om cu adevărat responsabil și mulțumit de ce reușise să modeleze. Fata ei era un suflet frumos, mai frumos decât sperase ea vreodată.

— Lasă-mă să spăl eu vasele, te rog! Ai făcut destule!

— Mulțumesc, mă duc să fac un duș, cred că dau stingerea devreme. Și am o surpriză, du-te în camera mea, să vezi! a îndemnat-o Luana.

Pe patul din dormitorul fetei tronau perna și pilota Gloriei, iar motanul Enzo se cuibărise în ele.

— Dormim împreună, am chef de sporovăială înainte de culcare, a răspuns Luana privirii întrebătoare a mamei.

Gloria s-a schimbat de haine și s-a îmbrăcat în pijama, rămasă fără cuvinte. Fata o surprindea mereu prin gesturile pline de eleganță și discrete. Era felul său de a-i spune că e îngrijorată în continuare pentru ea și că nu o va lăsa singură. S-a întins pe pat oftând, dar de relaxare. Luana a intrat în cameră și a stins lumina, lăsând veioza aprinsă doar până se dădea cu cremă pe față și pe mâini.

— Că bine faci! Să mă dau și eu cu cremă, dar după ce mă spăl pe dinți, a zis Gloria.

Când a revenit în cameră, fata stătea pe o parte, cu ochii închiși. A pășit încet, să nu o trezească, dar a auzit-o vorbind:

— Mâine ieși undeva și tu, nu?

Întrebarea a luat-o prin surprindere, nu apucase să-i spună de invitația lui David.

— Da, m-a invitat David la cină.

— Foarte bine faci. Și eu merg cu Victor la ziua unor prieteni. Dar nu stau mult.

Gloria era intrigată și spera din tot sufletul ca nu cumva… dar nu, nu era posibil! Extensia ei era formată. Dar dacă se putea transmite la naștere? Spera să nu, apoi fata nu i-a dat niciodată nici cel mai mic semn că ar fi dobândit acea abilitate.

— Auzi? Mai era inscripția pe zidul blocului nostru? a întrebat-o brusc.

— Care inscripție? a vrut să afle Luana.

— Cineva în orașul ăsta te iubește.

— Frumos. Vreun poet care a râvnit la celebritate și nu a ajuns la ea, a răspuns fata pe un ton somnoros. De ce întrebi? Vrei să fie ștearsă și aia? E vreo știre?

Gloria a râs.

— Nu, chiar îmi place. M-am grăbit să intru în scară și nu am mai văzut-o. Mi-ar părea rău să o fi șters cineva.

— Ce probleme au unii la ora asta! a comentat Luana căscând.

— Hai, dormi! Somn ușor! i-a spus Gloria sărutând-o pe creștet.

Fusese un pretext sporovăiala înainte de culcare, doar ca să o convingă să nu doarmă singură sau să o apere de cazul în care coșmarul s-ar fi repetat, iar ei i-ar fi fost jenă să vină din nou în dormitorul ei. Se mira ce suflet frumos a putut să aducă pe lume. Cu siguranță nu a fost cea mai bună mamă, dar ceva bun tot a făcut. A privit-o câteva minute cu dragoste, apoi a adormit și ea. Un somn bun, cum nu mai avusese de multă vreme.

***

Stătea indecisă în fața dulapului deschis, măturând cu privirea umerașele așezate la dungă și pe care nu le mai atinsese de mult. Avea vreo trei ținute pe care le combina, s-a gândit că nimic din ce avea nu mai era la modă. Trecuseră ani de când nu mai intrase într-un magazin să-și cumpere haine, când avea nevoie de ceva, oricum își comanda online.

— Ce cauți?

S-a întors și a văzut-o pe Luana cum o privea așteptând un răspuns.

— Ceva acceptabil cu care să mă îmbrac diseară.

Luana a venit repede lângă ea și a început să scoată din umerașe.

— Păi, să vedem ce putem improviza. Ai destule țoale! a dat ea verdictul.

— Or fi destule, dar demodate, nu mi-am mai înnoit de mult garderoba, a spus Gloria oftând.

— Mama, moda pleacă și reapare, iar acum se poartă orice. Nici măcar asortat nu mai trebuie să fii, aia era pe vremea voastră. Important e să te simți confortabil, i-a răspuns Luana cu un zâmbet puțin ironic în colțul gurii.

Era clar că se sălbăticise, nu mai știa ce e la modă. După câteva scotoceli, fata a scos o exclamație.

— Asta e!

Și i-a arătat o rochie bleumarin cu flori pictate la poale.

— Dar e fără mâneci și nici nu știu dacă mă mai încape!

— Probeaz-o, apoi mai vedem! i-a spus pe un ton poruncitor Luana.

Rochia îi era puțin fixă, dar arăta foarte bine în ea. Se uita mirată în oglindă la cum i se vedeau formele. Știa că mai trebuia să slăbească puțin, aplicația de la ceasul de la mână o anunța în fiecare dimineață înainte de micul-dejun. Avea de dat jos zece kilograme ca să obțină silueta recomandată. Dar Gloria se gândea că și două kilograme în minus ar face minuni.

— Uau! Arăți bestial! Acum să căutăm un sacou sau o jachetă, trebuie să ai tu ceva pe aici, a continuat Luana căutarea printre umerașe. Dar ai doar negre! Stai așa, am găsit! a anunțat triumfătoare.

Era un sacou mov-închis, din catifea subțire, pe care Gloria îl purtase cu ani în urmă la o recepție, unde fusese invitată de o prietenă. Între timp, prietena emigrase, sacoul rămăsese uitat în dulap. Unde să-l poarte? La școală? La BCS? Venea perfect cu rochia.

— La pantofi te descurci, poți orice, chiar și adidași, a asigurat-o Luana.

— Adidași la cină? a întrebat-o mirată.

— Da, se poartă în draci, dar nu te-ar prinde pe tine. S-ar potrivi niște balerini sau ceva cu toc mic.

Își explica acum vestimentațiile ciudate pe care le tot vedea pe stradă, clar era în urmă cu viața.

— Zău, mama, ai atâtea lucruri, și tu porți aceeași fustă și aceiași blugi! Nu te-ai plictisit? Ai putea fi îmbrăcată ca de cină în fiecare zi, a muștruluit-o fata.

— Da, ai dreptate. Și eu m-am gândit că ar fi timpul să am mai multă grijă de mine.

Și-a amintit cum vorbiseră despre ea profesoarele, că era ciudată și se îmbrăca precum o hipiotă. Poate că nu greșeau. Se izolase prea mult de lume, de unde și anxietățile din ultima vreme.

Luana a plecat la o întâlnire virtuală cu un profesor într-unul dintre huburile din oraș, ca să discute despre lucrarea de licență, apoi lua masa cu Victor, după care mergeau la o petrecere. Gloria a îmbrățișat-o și a încuiat ușa după ea. Era aproape de prânz și a intrat în baie să se spele pe păr. L-a uscat cu o perie ca să-l onduleze puțin, nu era îndemânatică la coafură, la machiaj nici atât, la manichiură o ajuta Luana, pentru că mereu își dădea cu ojă și pe degete, nu doar pe unghii. „Sunt o catastrofă feminină, nu-i de mirare că n-am atras niciun bărbat care să stea cu mine“, își spunea. I s-a părut că sună telefonul și a oprit uscătorul de păr.

S-a dus în dormitor să vadă cine a căutat-o, dar telefonul nu avea nicio notificare de apel. Intrigată, s-a întors ca să termine de făcut onduleurile. Simțea o neliniște și dintr-odată voia să plece din baie cât mai repede. Era un fel de nesiguranță. A mai verificat o dată ușa de la intrare și i-a aruncat o privire motanului Enzo, care o urma nedumerit. L-a luat în brațe și animalul a început să toarcă. „Ce a fost asta?“, s-a întrebat cu aceeași neliniște. Inima îi bătea repede și se lupta cu o teamă ce începuse să-i acapareze creierul. Doar era ziua în amiaza mare, ce se întâmpla? A sunat-o repede pe Luana, instinctiv, fără un motiv anume.

— Da, mama!

— Voiam să știu dacă ți-ai luat cheile, a spus ce i-a venit în minte pe loc.

— Da, mereu le iau, ce te-a apucat? s-a mirat fata.

— Nimic, mi s-a părut că le-am văzut în cuier.

— În cuier? Mama, ce e cu tine? Când știi tu că am ținut cheile în cuier?

— Nu mă lua în seamă, cred că sunt emoționată, a încercat Gloria să dea o altă turnură discuției.

Nu s-a așteptat ca Luana să aibă așa o reacție sau chiar se comporta ea ciudat.

— Sper că ești bine, a spus fata pe un ton mai blând.

— Da, abia aștept să mă îmbrac. Distracție plăcută!

— Mersi, la fel și ție! Te iubesc.

— Și eu, puiule!

Era cu adevărat emoționată când a închis telefonul. Avea fiica ei un dar să o poarte printr-un carusel de sentimente într-o singură discuție. Mai erau destule ore până când venea să o ia David, așa că a pus niște rufe la spălat, a aranjat niște cărți în bibliotecă, apoi și-a făcut o cafea. Nu voia să o apuce somnul devreme. Nu s-a mai gândit la cazurile de la BCS și nu era rău deloc. Chiar se simțea normală. Casa era curată, rufele uscate și împachetate la locurile lor, dăduse drumul la muzică, cânta Dead Can Dance, una dintre formațiile ei favorite, motanul dormea, iar prin perdele se anunța o senină zi de iarnă. Prin fumul țigării și aroma de cafea, vedea că viața era frumoasă. Nu avusese prea mult timp să-i vadă frumusețea, i se părea că e suficient că o trăiește, că se trezește vie în fiecare dimineață, că a mai trecut o lună și și-a achitat datoriile, că fiica ei are ce-i trebuie. Ea nu a fost niciodată în propria poveste, vedea viața ca pe o înșiruire de competiții zilnice în urma cărora se bucura că învinge. Avea o atitudine de supraviețuitoare, de aceea nu se mai gândea la haine noi în ultimii ani și nici la ieșiri în lume. Anii din presă o obosiseră, erau zile și seri în care avea cel puțin trei evenimente la care trebuia să participe. Interacțiunea umană din perioada aia a epuizat-o, o vreme după aceea a stat în casă, nu mai voia să vadă oameni. Apoi, încetul cu încetul, a ieșit din carapace și s-a angajat la școală, l-a reîntâlnit pe David, care i-a propus colaborarea la BCS, Luana a crescut, iar ea se afla în mijlocul propriei povești. Viața e făcută din cercuri concentrice, pe care le parcurgi ca să ocolești cât poți ținta, dar orice ai face, ținta devii tu, pentru că acela era locul care ți s-a dat de la naștere, iar de menire nu poți să fugi.

Afară începea să se întunece, era aproape ora 5 după-masă. Venise timpul să dea jos hainele de Cenușăreasă. S-a privit mult în oglindă, îmbrăcată în rochia cu flori și cu sacoul mov deasupra. A ales niște pantofi cu toc mic, negri, care se decupau frumos pe ciorapii de culoarea piciorului. Gamba părea mai lungă, avea picioare frumoase, deși nu erau lungi, un pic dacă mai dădea jos de pe burtă, ar fi fost perfect. S-a dat cu puțină pudră pe față și și-a rimelat genele, și-a trecut mâna prin bucle și le-a răsfirat puțin. Rujul roz-închis îi scotea în evidență pielea albă și mată, iar când s-a dat cu parfum, s-a simțit cu adevărat femeie. A luat rucsacul în mâini și s-a oprit după câțiva pași. Râdea singură, chiar dacă se purta orice, așa cum a zis Luana, rucsacul trebuia înlocuit totuși cu o geantă. Avea una care-i plăcea. O cumpărase dintr-o vacanță la Milano, încăpătoare, dar în același timp foarte delicată. Și-a transferat rapid portofelul și telefonul mobil, oglinda și rujul. A verificat încă o dată dacă totul era în regulă în apartament, i-a lăsat lui Enzo mâncare și a avut o ezitare când a vrut să stingă lustra din hol. A lăsat-o aprinsă, astfel că din stradă locuința apărea un pic luminată prin ferestrele camerelor. Nu și-a explicat ezitarea, dar tocmai atunci a sunat-o David să-i spună că a sosit și o aștepta în mașină.

I-a deschis galant portiera și a invitat-o să urce. O privea admirativ în timp ce pornea mașina.

— Arăți foarte bine!

— Mulțumesc! N-am ieșit de mult în lume, așa că îmi cer scuze anticipat pentru stângăcii.

David a râs și Gloria a observat că și el arăta foarte bine. Avea un costum negru cu dungi albe, subțiri, și o cămașă bleu, era tuns astfel încât perciunii păreau mai lungi, ceea ce-i dădea un aer englezesc. Cel mai mult i-a atras atenția o batistă de mătase de culoarea cămășii, care ieșea din buzunarul de la piept. I s-a părut că de mult nu mai văzuse un astfel de accesoriu la bărbați. Dar de acest lucru nu putea fi sigură, ea nu era un reper în materie de ce se poartă și ce nu. Nici la oameni pe stradă nu se uita prea atent, nu voia să reactiveze extensia în preajma cuiva care ducea cu sine o încărcătură emoțională. Totul e energie, ea așa credea. În compania lui David era atât de relaxată, încât nici nu se gândise vreodată să pună scutul protector. Nu simțea niciun pericol.

Restaurantul era plăcut, învăluit într-o lumină caldă, oranj, și lipsit de gălăgia localurilor pe unde mai fusese ea de-a lungul timpului. Aici lumea vorbea încet, se auzea un murmur printre zgomotele tacâmurilor, pe fundalul unei muzici grecești care te transporta pe plaje însorite. În mijlocul sălii se afla o mică fântână arteziană, mai degrabă o cascadă, iar susurul apei o trimitea undeva la malul unei ape, întinsă într-un hamac.

— Ai stat vreodată într-un hamac? l-a întrebat brusc pe David.

— Da, chiar de mai multe ori. Am fost în vacanțe în Tenerife, iar o dată, în Thailanda.

— Eu nu am avut ocazia, e printre lucrurile pe care mi le doresc, a adăugat ea în timp ce tăia cartofii din farfurie.

David a privit-o câteva clipe cu ochii mijiți.

— Știu eu un loc, nu e departe, poate te conving să mergi.

— Nu e nevoie să mă convingi, a răspuns ea, apoi a zâmbit când i-a văzut privirea uluită.

Dar David era uluit la modul pozitiv, uneori îl surprindea partenera lui. Era cea mai bună prietenă a lui, chiar singura, pentru că nu mai împărtășea niciunei femei detalii din viața personală. Ieșea cu femei, după pierderea soției i-au trebuit câteva luni ca să revină la rolul de bărbat. Nu pentru că ar fi avut un sentiment de vinovăție, între ei intimitatea trecuse pe alt plan din cauza bolii ei, ci pentru că pelerinajele prin spitale și așteptarea fără termen definit a unui verdict pe care-l știau îl scoseseră din uz. Era o ființă care respira și atât. Nevoile le-a resimțit după ce și-a recăpătat mirosul, gustul, când a reînceput să vadă culorile. Prima femeie cu care a ieșit după moartea nevestei a fost o colegă de facultate, divorțată, fără copii. O companie plăcută, dar cu așteptări prea mari pentru posibilitățile lui. Nu doar financiare, cât mai ales legate de timp. David era un om ocupat și conștiincios în meseria lui. Uneori avea o nostalgie pentru fosta meserie de fizician, pentru atmosfera din laborator. Dar intrase pe un drum cu sens unic, pe care-l alesese de bunăvoie. Nu avea o carieră răsunătoare, dimpotrivă, ceea ce făcea purta un alt nume în mod oficial. Nu avea prieteni, tocmai ca să nu fie nevoit să dea explicații. Cunoscuții și familia știau că lucrează într-o echipă de cercetare la un institut din străinătate. Se obișnuise cu viața asta care, paradoxal, îi dădea o senzație de libertate. Libertatea de a fi cine vrea și când vrea.

Gloria intrase în viața lui accidental, fără presiune și fără condiționări. Era bucuros că acceptase propunerea lui de a face parte din BCS, fie și doar în calitate de colaborator. Dar era unul prețios, prin darul ei de a vedea dincolo de rapoarte scrise și de imagini. Simțul ei neobișnuit era foarte util în activitatea lor și nu dăduse greș niciodată. Șeful lui fusese un pic iritat la început, îi reproșa că Gloria se mișca greu. I-a explicat că nu era o paranormală sau o vrăjitoare, că făcea un pact cu timpul, iar acesta îi dădea răspunsurile pe care ei le asamblau la final, că datele ei erau consecința unui exercițiu de concentrare foarte dificil. După rezultatele unor anchete grele, șeful s-a declarat mulțumit și s-a văzut obligat să recunoască meritele Gloriei.

Chelnerul le-a adus desertul, iar David i-a turnat Gloriei vin în pahar. El conducea și își luase un suc de fructe. Ea a ridicat paharul în aer în semn de „Noroc“, el i-a răspuns cu paharul lui.

— Gloria, tu crezi că a fost o întâmplare să ne reîntâlnim atunci, la facultate?

— De ce mă întrebi?

— Pentru că tu chiar poți să știi dacă a fost sau nu o întâmplare. Ieri mi-ai spus că nu crezi în coincidențe.

— Nu cred că a fost o întâmplare nici când ne-am întâlnit prima dată, i-a răspuns privindu-l adânc în ochi.

David a văzut ce ochi frumoși avea ea și ce bine îi scoteau în evidență genele date cu rimel negru.

— Și nu cred că are vreo relevanță. Fiecare om întâlnit are rolul lui în viața noastră, a completat ea.

— Cum să nu aibă relevanță? Mai luam noi cina acum? s-a prefăcut el mirat.

— Haha! Un răspuns corect! a zis ea râzând.

— Nu știu tu ce părere ai, dar eu mă bucur de întâmplare sau neîntâmplare.

David era serios și a rostit cuvintele cu puțin tremur în glas. „Oare e timid?“, s-a întrebat Gloria. Nu-l cunoștea pe bărbatul David, nu-i trecuse prin cap să-l observe din perspectiva femeii. „Suntem rolurile pe care le jucăm“, s-a gândit ea.

— Și eu mă bucur, sincer!

David și-a pus palma peste mâna ei așezată pe masă și au stat așa câteva secunde, privindu-se. Gloria a simțit un fior în stomac. Acesta era pericolul neprevăzut, acela de a se îndrăgosti. Simțea cum fiorul tinde să se transforme în panică și nu dorea să-i dea voie. De ce panică? Doar îl știa pe David „de mică“.

— Semeni cu tipul care a jucat în James Bond, i-a spus ea, ca să destindă atmosfera.

— Care dintre ei?

— Daniel Craig.

— Ah, cel mai urât! a comentat el amuzat.

— Nu e adevărat, mi se pare foarte șarmant și foarte…, a început ea, dar s-a oprit rușinată.

— Mulțumesc, a spus el reverențios.

Au râs amândoi și au continuat să mănânce desertul, o tartă cu portocale. Tot ce mâncaseră fusese gustos, era un loc bun acel restaurant. Oare de unde-l știa David? Mai fusese cu alte femei?

— Vii des aici? l-a întrebat.

— Nu, am fost o dată cu un prieten venit din America, culmea, el m-a adus aici, a răspuns el râzând.

— E foarte frumos.

— Am simțit că ți se potrivește.

Gloria avea impresia că el o privește mai mult decât în alte dăți. Adevărul era că se simțea bine în rochia cu sacou, buclele se comportau impecabil, iar pantofii nu o jenau. Și-ar fi dorit să fie o seară cât mai lungă.

— Mai dorești să comandăm ceva? a întrebat-o el.

— Nu, e suficient pentru azi, mulțumesc!

— Mai venim, dacă te-ai simțit bine.

— Bine? Excelent!

— Mă bucur foarte mult. Meritai o asemenea ieșire, i-a spus el cu privirea încărcată de emoție.

Gloria se întreba ce ar fi trebuit să facă în continuare: să-l invite la o plimbare, într-un bar sau la ea acasă? Toate simțurile și armele seducției erau amorțite. David era preocupat de plata pe care o făcea în acel moment prin card, nu părea să-și mai dorească și altceva.

Când au ajuns în fața blocului ei, el i-a sărutat mâna și i-a mulțumit.

— Eu mulțumesc, David! i-a spus ea plină de recunoștință. M-am deconectat, chiar aveam nevoie!

— Să dormi și să visezi frumos! Poate o plajă și un hamac, i-a sugerat el făcându-i cu ochiul.

S-a întins și l-a sărutat ușor pe obraz, iar el a cuprins-o în brațe. Era singur, de fapt și ea era singură. Erau doi oameni singuri care stăteau pe o stradă din orașul cufundat în noapte. Ea s-a dus spre ușa de la scara blocului și, când să scoată cartela ca să deschidă, s-a pomenit cu David lângă ea. I-a sărit inima din piept.

— Ce m-ai speriat!

— Îmi cer scuze, am o nevoie care nu suportă amânare, i-a spus el cu zâmbet chinuit.

Ea s-a grăbit să deschidă și au luat liftul.

— Pentru două etaje? s-a mirat David.

— Păi, ai zis că ai nevoie urgent!

— Așa e! a confirmat el scărpinându-se în cap.

Gloria a descuiat ușa apartamentului și a intrat prima. Ce bine că lăsase lumina aprinsă pe hol!

— Cred că mai ții minte unde e baia, i-a spus cu un gest larg cu mâna dreaptă.

Enzo s-a frecat de picioarele ei și ea s-a dus să-i umple bolul cu perle de carne. În scurt timp, lipăia pofticios, oprindu-se din când în când să asculte ceva ce doar el auzea. Știa că e un străin în casă și veghea la teritoriul său.

Gloria s-a așezat pe un scaun în bucătărie și și-a aprins o țigară, fereastra era întredeschisă și se făcuse destul de rece. Și-a strâns sacoul pe ea mai bine, când a apărut și David. L-a invitat să ia loc la masă.

— Vrei o cafea sau un ceai?

— Un ceai cred că ar merge.

Și-a aprins și el o țigară și s-a uitat în jur.

— N-am mai fost de mult pe la tine. Luana ce face?

— E cu Victor la o petrecere, lucrează, se pregătește pentru licență, a răspuns Gloria așezându-i în față cana cu ceai aburindă.

— Mmm, miroase interesant, ce e?

— Ghimbir, scorțișoară și mere coapte.

— I-auzi, ce combinație! Unde sunt teiul și sunătoarea de altădată?

A declamat atât de caraghios, încât Gloria a pufnit în râs.

— E foarte bun, i-a zis David după ce a sorbit din cană.

Câteva clipe s-a așternut tăcerea între ei, tăiată de fumul țigărilor. Evitau să se privească direct, dar se urmăreau pe ascuns. Era altfel acum față de cum erau la birou, când dialogurile curgeau fără reținere.

— Ți-e somn? Nu vreau să te rețin.

— Nu mi-e somn și chiar n-aveam chef să stau singură.

— Nu te-am întrebat niciodată. De ce ești singură? a îndrăznit el prudent.

— Pentru că viața m-a luat în valurile ei, o perioadă am zis că așa e bine. Aveam o comparație deloc atractivă, ceea ce a făcut ca singurătatea să fie o variantă chiar foarte bună. Uneori o simt mai puțin plăcută, alteori mi-e bine cu ea.

— Și ce ai de gând? Scuze, nu vreau să par invaziv, sunt doar curios.

— Nu mi-am făcut planuri mari, o aștept să plece acum. Nu știu ce să zic. Sunt momente în care simt o teamă și mă gândesc ce bine ar fi să fie cineva cu mine.

— E legat de ce faci la noi?

— Nu neapărat. Deși extensia se potolise până să intru în asta.

— Mă faci să mă simt vinovat, i-a spus el puțin întristat.

— N-ai de ce, eu am ales, puteam să refuz sau să mă retrag. Poate că la un moment dat o voi face, a răspuns Gloria privind undeva, în spatele lui.

— Știi că nu ești obligată să rămâi, am încredere în tine. De fapt, eu garantez cu viața pentru tine. Știu că, orice va fi, orice decizie iei, va fi în condiții amiabile.

— Amiabile? Tu tatonezi acum? l-a întrebat Gloria zâmbind cu amărăciune.

David i-a luat mâna în mâna lui și a privit-o în ochi.

— Ascultă, chiar am încredere și sunt gata să-mi dau viața pentru asta!

— Să nu mai spui așa ceva! i-a reproșat ea scoțându-și ușor mâna din palma lui. Nimeni nu trebuie să-și piardă viața pentru nimic.

— Ai înțeles ce am vrut să zic…

— Da.

După alte momente de tăcere, l-a întrebat dacă mai vrea ceai.

— Încă o cană, te rog, nu beau așa ceva în fiecare zi.

Atmosfera se relaxase, fiecare știa ce însemna pentru celălalt. Telefonul Gloriei a piuit scurt, primise un mesaj. Luana o întreba cum a fost la cină și o anunța că rămâne la Victor.

— Scuză-mă, trebuie să-i răspund Luanei.

— E în regulă, cum să te scuzi? i-a zis el mirat.

Gloria i-a scris fiicei ei că a fost totul foarte bine și că stătea la povești cu David, acasă. Fata i-a trimis un emoticon care făcea cu ochiul, iar Gloria a închis aplicația zâmbind.

— E totul bine?

— Da, i-am spus că stăm de vorbă, știe că am ieșit cu tine. Ea mă tot îndeamnă să nu stau în casă și se bucură când află că îi urmez sfatul.

— E bine că ai copil, parcă treci mai ușor peste multe. Deși știu că nu ți-a fost ușor. Uneori mă gândesc însă ce voi face la bătrânețe, nu de adus un pahar cu apă e vorba, dar mi-ar fi plăcut să știu că las ceva în urma mea, i s-a confesat David puțin întristat.

Gloria nu știa ce să spună, ar fi fost ridicol să-l încurajeze, trecuse ușor de cincizeci de ani, cei implicați în activități de inteligență informațională, adică domeniile hibride și nonhibride în care se folosea inteligența artificială, erau scutiți de neutralizare pe criteriul vârstei și puteau lucra cât doreau. Neutralizarea era programul de retragere a oamenilor din câmpul activ, conform unei grile de cerere–ofertă, pentru a menține economia în echilibru. Era „perioada gri“, când rar aveai parte de bucurii, iar acelea puteau veni de la copii, căci părinții îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, era perioada în care veștile despre cei plecați definitiv sunt tot mai dese, iar rupturile în familie mai greu de suportat, când „a-ți reface viața“ pare ceva imposibil. Deși existau atâtea aplicații pentru oamenii singuri, David prefera să continue să muncească.

— Oricum n-ai fi avut timp, i-a spus într-un târziu ca o consolare.

David a tăcut, aproba ce-i spunea Gloria, apoi s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Acum chiar te las să dormi, e aproape 2 ceasul.

Gloria s-a ridicat și ea și l-a însoțit până la ușă. Nu l-a contrazis, îi era somn. El s-a aplecat puțin și a sărutat-o pe frunte. N-a avut timp să se opună și nici nu s-ar fi opus. Între ei se instalase o căldură care i-a apropiat mai mult decât se întâmplase în anii de când se cunoșteau.

Încă nu era împăcată cu ideea că era singură, Luana de aceea îi scrisese, era îngrijorată pentru ea. În același timp, simțea o oboseală plăcută care a cufundat-o într-un somn rapid, nu înainte de a avea un ultim gând lucid: lăsase lumina aprinsă în hol, dar n-o deranja.

David a mai rămas în mașină să fumeze o țigară. Voia să se liniștească la fel ca după un examen greu. Se întâlnise cu Gloria fără să aibă așteptări în afară de o seară cu mâncare bună și discuții de calitate. Mâncarea nu depindea de el, dar a mers la punct ochit, punct lovit, cât despre calitatea discuțiilor nici nu-și făcuse griji când interlocutorul era Gloria. Însă a intervenit ceva neprogramat, care a urmat rapid structura rețelei invizibile create între ei de atâția ani, a brodat pe ea și i-a dat o aparență nouă, ceva care i-a accelerat circulația sângelui și i-a împins în inimă un fel de energie. Era atât de firesc să fii în preajma Gloriei, nu trebuia decât să fii tu însuți. Chiar când se pregătea să stingă țigara și să pornească mașina, a văzut umbra cum s-a strecurat după colțul blocului, prin gang. A avut un impuls să coboare din mașină, dar s-a oprit. Regulamentul BCS îi interzicea să se expună dacă nu făcea parte din planul prestabilit sau măcar din variantele acestuia. Nici nu avea arma la el, utilizarea acesteia i-ar fi adus oricum un lanț de complicații, chiar dacă era justificată. Trebuia ca șeful lui să ia legătura cu poliția și să dea multe informații. Se întâmplase de două ori și i se sugerase că ar fi indicat să-și utilizeze doar creierul. Văzuse umbra și când o lăsase pe Gloria în fața blocului, de aceea și invocase nevoia personală stringentă ca să urce cu ea. Știa, era inevitabil să fie pe urmele lor. Așa se întâmpla întotdeauna. Aveau metodele lor, erau mai răspândiți decât instituțiile de ordine și siguranță, asta era realitatea. Și nu aveau nicio remușcare și nicio problemă să elimine ce le stătea în cale. Era mai greu cu BCS, care lucra incognito, dar nu era exclus să transpire ceva. Nu era chiar un sistem etanș, ci doar lucra cu oameni mai puțini și mai bine selectați. Proprietarii „umbrelor“ lucrau cu vulnerabilități, nu cu cei puternici. Nu a vrut să o lase pe Gloria singură în casă, nu știa în ce etapă se află ca ținte, poate doar de tatonare, dar riscuri tot existau. Iar el era responsabil pentru viața Gloriei. Dacă lucrurile se vor agrava, ceea ce nu se întâmplase de când lucrau împreună, va trebui să le mute pe ea și pe fiica ei într-un loc sigur. Dar existase mereu acest plan de rezervă. A mai rămas în mașină încă o jumătate de oră, ca să vadă dacă umbra revine. S-a uitat prin parbriz și a văzut la orizont o dungă luminoasă care tăia cerul pe orizontală: mijeau zorii. Abia când a pus mașina în mișcare a simțit oboseala.

***

După ce a plecat David, Gloria s-a schimbat de haine, s-a spălat pe dinți, cu ochii semiînchiși, și s-a băgat în pat. Enzo dormea de mult făcut covrig, iar ea s-a strecurat cu grijă sub pilotă, ca să nu-l trezească. A adormit repede, dar s-a trezit brusc, cuprinsă de neliniște. În fața ochilor i-a apărut zidul cu graffitiul Cineva în orașul ăsta te iubește, peste care se întindea o umbră ca un liliac uriaș cu aripile desfăcute ce acopereau aproape tot scrisul. S-a ridicat din pat și s-a uitat pe geam la strada pustie, luminată de felinare. Ici-colo, trecea câte o mașină, nimic neobișnuit. Inscripția nu se afla în raza ei vizuală și încerca să descifreze sensul viziunii. Tot ce putea simți era ca un avertisment. Cineva îi pândea. S-a culcat la loc și a adormit în continuare fără vise.

S-a trezit speriată că a întârziat la cursuri, când a văzut că ceasul de pe perete arăta ora 10. Apoi și-a amintit că e duminică și a mai lenevit câteva minute, până când motanul a început să miaune insistent după mâncare. S-a sculat din pat și l-a hrănit în timp ce fierbea cafeaua. A rememorat întâlnirea cu David și i s-a înseninat sufletul. Cum se gândea la el, îi trecea orice fel de neliniște. Telefonul lăsat în cameră suna, Luana sigur dormea după petrecere, deci era exclus să fie ea. Era chiar David, iar Gloria s-a mirat de această potrivire cu gândul ei.

— Bună dimineața! l-a auzit vorbind cu ton vioi.

— Bună dimineața!

— Voiam să știu dacă ai dormit în hamac.

— Nu, doar în patul meu.

— Înseamnă că nu ai dormit destul.

— Ah, dar am dormit peste limita legală! a spus ea.

David a râs și apoi s-au așternut câteva clipe de tăcere între ei. Atunci Gloriei i-a venit ideea.

— Vii să bem o cafea?

— Cu multă plăcere! a răspuns el fără să stea pe gânduri.

A ajuns în câteva minute și l-a izbit în mod plăcut căldura apartamentului curat și aroma de cafea amestecată cu aroma de femeie somnoroasă. Gloria l-a întâmpinat veselă și se rotea în jurul lui. Apucase să pună pe ea o rochie lungă și se bucura că buclele nu se lăsaseră de tot.

— M-am gândit că e ora prânzului și că n-ar fi rău să mâncăm ceva. N-o să fie ca la restaurantul grecesc, dar tu știi că pentru mine bucătăria nu e asociată cu gătitul, mai mult cu fumatul.

— Stai liniștită, nici la mine nu e altfel.

Gloria nu fusese niciodată la David acasă, nu fusese curioasă să vadă unde locuiește sau cum arată spațiul lui personal, dar acum conștientiza acest aspect. Pentru că îl avea în față pe bărbatul David, nu pe colegul ei. Din ce avea prin frigider a făcut sandviciuri calde cu cașcaval, șuncă și bacon și o salată de legume. Au mâncat amândoi cu poftă, iar David lăuda mâncarea printre înghițituri.

— Lasă, că nu e cine știe ce! încerca ea să-l mai tempereze.

Se felicita în gând că l-a invitat la masă, pentru că era vizibil de la o poștă că David nu mâncase nimic. Ca desert avea iaurt cu fructe și niște praline. Era un brunch în doi, prieteni vechi între care nu existau goluri neexplicate.

— Trebuie să plec, a anunțat David după ce terminaseră de fumat țigările. Mulțumesc mult pentru masă!

Gloria s-a ridicat și l-a condus, apoi a închis ușa după el și a rămas câteva clipe gânditoare. Mai avea o jumătate de duminică și s-a gândit că n-ar fi rău să mai scrie ceva. Avea un blog cu setare privată, scria strict pentru ea, un fel de terapie. Gânduri înșirate, fără scopul de a le publica vreodată. Știa că scrie bine, când lucra în presă era lăudată pentru stilul ei inconfundabil și cursiv, însă în același timp respectând canoanele jurnalismului, fără a cădea în patetism și subiectivism. Dar s-a decis să vadă un film, așa că a deschis televizorul și a baleiat programele așteptând să se oprească la ceva care i-ar stârni interesul. Muzică, emisiuni-concurs, documentare, imagini cu incendii în pădurea amazoniană, apoi un reporter care transmitea ceva. Gloria a trecut mai departe, dar a simțit cum i se strânge stomacul. A dat înapoi, era o știre despre un cuplu de profesori găsiți morți în casă. Se presupunea că ea s-a sinucis, iar el a găsit-o și s-a omorât la rândul lui. În sângele lor s-a descoperit o alcoolemie mare, iar medici, polițiști, vecini își dădeau cu părerea. Gloria a auzit un urlet de groază și a rămas înțepenită, cu telecomanda în mână. „Copiii, trebuie protejați copiii!“, i-a trecut prin minte, un gând venit de nicăieri. Nu era gândul ei, părea că mai degrabă îl auzea. Era gândul profesoarei moarte, apoi a văzut venind spre ea o umbră, un bărbat, și-a ridicat mâinile deasupra capului să se apere și s-a așternut o tăcere pe care Gloria a văzut-o precum niște culori în ape. Un curcubeu care șerpuia și își schimba ordinea culorilor, intrau una în alta și se mișcau continuu. Era pentru prima oară când vizualiza tăcerea. Era tăcerea profundă și ireversibilă. „Soțul a omorât-o, apoi s-a sinucis sau a fost ucis. El avea legătură cu copiii“, și-a spus Gloria, după ce și-a revenit. Pe ecranul televizorului rulau reclame pe tonuri vesele, ea l-a stins și a ieșit din încăpere. Nu mai voia să vadă niciun film, trebuia să vorbească cu David. A sunat de câteva ori în gol, în final a răspuns. Când Gloria a vrut să spună „Alo“, s-a auzit o voce languroasă de femeie: „Lasă-l, nu răspunde acum“, apoi apelul s-a întrerupt. David era cu o femeie. Deodată, Gloria a resimțit singurătatea acut, ca pe o durere, o inutilitate. Și a început să plângă fără lacrimi. Era mai mult o convulsie de eliberare. David a luat masa cu ea, apoi s-a întâlnit cu o altă femeie ca să facă amor. Un colț de gelozie o împungea în inimă, dar s-a încurajat singură. Nu era firesc să fie geloasă, între ea și David nu a fost decât o cină amicală, nicio declarație, erau doar o echipă la BCS. Nu mai avea chef de nimic, nici măcar să citească. A deschis notebookul și a început să scrie compulsiv, se răcorea prin cuvintele așternute pe ecranul alb, despre dezamăgire și liniștea apăsătoare, despre destin și noroc. Nu știa cât timp trecuse, a adus-o la realitate soneria mobilului. Era David. A respirat adânc și a răspuns cât a putut de calmă și de indiferentă.

— Bună, am văzut că m-ai sunat, a spus el puțin precipitat.

Gloria îi simțea agitația, poate după adrenalina partidei de amor sau poate pentru că intuise că ea și-a dat seama.

— Da, voiam să vorbesc cu tine. S-a întâmplat ceva ciudat, a răspuns la fel de calmă.

Nu avea rost să se comporte prostește, David nu-i datora nimic. Dimpotrivă, îi dăruise o seară perfectă și o companie la prânz plăcută și trebuia să le ia ca pe un cadou.

— Ce anume?

Părea cu adevărat îngrijorat. Nu-i spusese de umbra care bântuise pe lângă blocul ei în seara precedentă. Cât timp extensia nu o avertiza, pericolul era încă departe. Nu că nu ar fi existat, ei trăiau mereu în pericol, doar îi controlau proximitatea.

— Am văzut o știre la televizor. Cred că are legătură cu copiii, a spus ea încet.

— Ne vedem mâine la birou?

— Da, a răspuns ea scurt.

— Ești bine? a întrebat-o după o pauză.

Gloria a simțit ezitarea din vocea lui. Nu dorea să-l facă să se simtă prost.

— Da, sunt bine, l-a asigurat ea. Ne vedem mâine. Seară bună!

După ce a terminat convorbirea, a stat și s-a gândit la David. L-a văzut singur în casa în care ea nu fusese niciodată, cu un prosop alb și pufos înfășurat pe șolduri, cu picăturile de apă topindu-i-se încet pe piele, în timp ce vorbea cu ea. Într-o mână ținea țigara și avea fața puțin încruntată. Nu s-a putut abține și l-a sunat înapoi. I-a răspuns imediat.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el repede.

— Nimic. Voiam să te întreb dacă mai ai pe tine prosopul alb și pufos, a întrebat ea în timp ce gura i se deschidea într-un zâmbet, imaginându-și figura lui uimită.

— Ești de groază!

— Zici? a întrebat ea cu o undă de cochetărie.

— Sunt sigur. Acum sunt în boxeri, dar sigur știi ce model au.

— Nu cred că mă interesează, a răspuns ea râzând.

— Să te visezi în hamac!

— OK.

După discuția aceasta, Gloria a părut mai liniștită. Femeia din ea nu s-a lăsat până nu a aruncat un vârf de săgeată. De acum, David era sigur că ea știa și de femeia cu care avusese întâlnire în acea după-masă.

El și-a frecat fruntea cu palma câteva secunde, avea sentimente amestecate de jenă și de veselie. După ce luase masa la Gloria, se dusese să facă niște cumpărături pentru tatăl lui, care locuia singur. Ar fi putut să i le facă online, dar mai vedea lume în mișcare în acest fel. Când s-a întors la mașină, s-a întâlnit cu o fostă colegă de facultate care avea chef de vorbă. Nu se mai văzuseră de peste un deceniu. Nu știa nici el ce imbold l-a făcut să o invite la el la o cafea, să continue discuția. Ea i se plângea că are o căsnicie plicticoasă, cu un soț mai mult plecat. Efectiv s-a pomenit cu ea în brațe la un moment dat, era pe jumătate dezbrăcată, și a început să se lipească de el cu subînțeles. Trecuse ceva timp de când nu mai avusese relații intime și s-a încălzit repede. Atunci a sunat Gloria, dar el era deja în transă. Puterea simțurilor este uneori mai mare decât rațiunea. Acum era convins că Gloria știa, iar detaliul cu prosopul nu fusese decât ca să înțeleagă și el că știe. E greu să trăiești cu o asemenea femeie, s-a gândit el, deși ar fi fost și o provocare. Poate era printre puținii care o cunoșteau pe Gloria așa cum era ea, fără acel simț, cu fricile și eșecurile ei de viață, cu delicatețea și cu sinceritatea ei dezarmante.

Avea poftă de o omletă, nu mâncase de la prânz, iar efortul la care îl supusese fosta lui colegă de facultate îi solicitase resursele. Aceasta se îmbrăcase firesc și plecase după ce s-au tăvălit prin așternuturi. Cunoștea acest gen de femeie, era o practică la ordinea zilei, și știa că nu o va mai invita la el niciodată. Probabil că nici ea nu-i va mai ieși în cale, pornea la vânătoare după altul, cu siguranță l-a și uitat, iar acum îi plângea pe umăr soțului de cât de obosită și de plictisită de viață era. Fusese o slăbiciune, o revoltă a singurătății în care trăia, era sigur că n-ar fi dat-o pe Gloria nici pe o sută de foste colege de facultate cum era cea cu care se culcase. În timp ce spăla farfuria, se gândea la ce-i spusese Gloria, aștepta cu nerăbdare să se vadă. Primise cazul profesorilor morți imediat după ce poliția a avut rezultatele scan-autopsiilor. Informațiile erau contradictorii, iar sinteza realizată de computere scotea în evidență câteva nepotriviri temporale între morțile celor doi și pozițiile în care fuseseră găsiți. Cazul a fost transmis către BCS pentru a fi comparat cu situații similare.