Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design copertă:

Faber Studio (Adelina Butnaru)

Director producţie:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Ofelia Coșman

Corectură:

Dana Anghelescu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Boundaries and Boundary Violations in Psychoanalysis Autor: Glen O. Gabbard

First Published in the United States by the American Psychiatric Association, Washington DC, USA.

Copyright © 2016. All rights reserved.

First Published in Romania by Editura Trei. Editura Trei is the exclusive publisher of Boundaries and Boundary Violations in Psychoanalysis, (Copyright © 2016), authored by Glen O. Gabbard in Romanian for distribution Worldwide.

Permission for use of any material in the translated work must be authorized in writing by APA.

The American Psychiatric Association played no role in the translation of this publication from English to the Romanian language and is not responsible for any errors, omissions, or other possible defects in the translation of the publication.

Publicată pentru prima dată în Statele Unite de către Asociația Americană de Psihiatrie, Washington DC, SUA.

Copyright © 2016. Toate drepturile rezervate.

Publicată prima dată în România de Editura Trei. Editura Trei este editorul exclusiv pentru ediția în limba română a lucrării Boundaries and Boundary Violations in Psychoanalysis (Copyright © 2016), scrisă de Glen O. Gabbard, pentru distribuție în întreaga lume.

Permisiunea de utilizare a oricărui material din lucrarea tradusă trebuie să fie autorizată în scris de către APA.

Asociația Americană de Psihiatrie nu a jucat niciun rol în traducerea acestei publicații din limba engleză în limba română și nu este responsabilă p entru eventualele erori, omisiuni sau alte posibile neconcordanțe în traducerea publicației.

Copyright © Editura Trei, 2023 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1863-2

ISBN (epub): 978-606-40-1991-2

Despre autor

Glen O. Gabbard, M.D., este profesor clinician de psihiatrie în cadrul Facultății de Medicină Baylor, precum și analist formator și supervizor în cadrul Centrului de Studii Psihanalitice din Houston, Texas.

Autorul a menționat absența oricăror interese financiare ori a altor afilieri care ar reprezenta sau ar putea părea să reprezinte un conflict de interese în raport cu contribuția sa la această carte.

Prefață

Au trecut mai bine de douăzeci de ani de la apariția primei ediții a acestei cărți. La acel moment, încălcările limitelor în psihanaliză constituiau încă un subiect oarecum tabu. În timp ce scriu această prefață astăzi, domeniul s-a adaptat la ideea că psihanaliza este sever afectată de încălcările de limite, atât de natură sexuală, cât și nonsexuală. Într-adevăr, încălcările limitelor reprezintă călcâiul lui Ahile al profesiei noastre, întinând imaginea psihanalizei și ridicând întrebări în mințile potențialilor pacienți psihanalitici cu privire la ce ascundem de fapt.

La prima ediție, mi-a fost coautoare prietena și colega mea, dr. Eva P. Lester. Aceasta s-a stins din viață în 2008, în urma unei remarcabile cariere în psihanaliză și sunt recunoscător pentru a fi avut șansa de a lucra alături de ea. În ciuda suferinței pe care mi-a produs-o dispariția ei, știu că și-ar dori să continui să mă dedic înțelegerii transgresiunilor limitelor și a cauzelor acestora. Așadar, voi scrie a doua ediție de unul singur, cu obiectivul de a duce acest domeniu cu un pas sau doi mai departe. Pe parcursul timpului care a trecut de atunci, am continuat să mă preocup de palierul încălcărilor de limite, între 1995 și 2001 în cadrul Clinicii Menninger, din Topeka, Kansas; între 2001 și 2011, la Clinica de Psihiatrie din cadrul Facultății de Medicină Baylor din Houston; și din 2011 până în prezent (2016), în cadrul practicii private, alături de o echipă de cinci colegi, cu care am format Centrul Gabbard, în Houston, unde întreprindem evaluări de trei zile în ambulatoriu ale specialiștilor. Am fost până acum implicat în tratamentul, evaluarea sau intervizările privitoare la mai mult de 300 de cazuri ce implicau încălcări ale limitelor comise de psihanaliști, psihoterapeuți sau alți specialiști din domenii conexe.

Am adăugat foarte mult material acestei noi ediții. Capitolul 1 pregătește terenul printr-o discuție a cadrului și a recentei sale transformări, sub influența intersubiectivității și a gândirii relaționale, într-un construct mai flexibil. În Capitolul 2, ofer o imagine istorică de ansamblu asupra manierei în care încălcările de limite au emers ca parte a nașterii dificile a unei noi științe și a unei noi specialități clinice. În Capitolul 3, examinez patogeneza încălcărilor de limite sexuale — cum se dezvoltă, cum distrug relația analitică și cum tipuri diferite de analiști transgresează limitele din motive diferite, atât inconștiente, cât și conștiente. Am reexaminat clasificarea încălcărilor de limite prezentată în prima ediție. Deși categoriile au o anume utilitate în privința evaluării potențialului de reabilitare și a revenirii la practică, consider că, pe măsură ce studiile avansează, complexitățile implicate în încălcările limitelor sexuale devin din ce în ce mai solicitante. Supraeul este mult mai fluid decât crezuserăm noi odată, iar „potrivirea“ specifică dintre analist și pacient poate crea o matrice intrasubiectivă înclinată spre punerea în scenă a unor forțe puternice, care par să copleșească judecata sănătoasă atât a pacientului, cât și a analistului. Am fost, de asemenea, foarte surprins de măsura extraordinară a capacității de autoînșelare, regăsită chiar și în rândul celor bine analizați și care sunt, esențialmente, indivizi etici. Drept rezultat, am devenit din ce în ce mai pesimist cu privire la abilitatea noastră de a împiedica încălcările de limite, chiar și în cazul existenței unor semnificative eforturi educaționale.

Capitolul 4 este un capitol cu totul nou, axat pe rolul pe care îl joacă tendințele suicidale în transgresiunile limitelor sexuale. Una dintre dimensiunile tragice în multe dintre cazuri este că practicieni inteligenți, cu o bună formare, s-au autoconvins că a face sex cu un pacient sau o pacientă pornită pe autodistrugere va avea un efect de vindecare magică. Modul în care se dezvoltă și este apoi pusă în scenă această fantasmă va fi ilustrat printr-un exemplu clinic detaliat. În Capitolul 5, mă concentrez asupra încălcărilor de limite nonsexuale, explorând zona gri dintre punerile în scenă contratransferențiale și adevăratele transgresiuni ale limitelor. În Capitolul 6, examinez fenomenul limitelor postîncheiere, sprijinindu-mă pe date recente, devenite disponibile cu scurtă vreme înainte de finalizarea acestei cărți.

Capitolul 7 constituie un alt capitol nou, care încearcă să traseze harta unui teritoriu inedit — limitele în spațiul virtual. Este greu de imaginat orice altă forță din ultimii douăzeci de ani care să fi transformat societatea într-o asemenea măsură precum internetul. Cadrul trebuie să ia acum în calcul mesajele pe telefon, atât în cabinet, cât și în afara sa; comunicarea prin e-mail; erodarea anonimității, dată fiind practica intensă de căutare a analistului pe Google; și fenomenul clinic al unei generații de tineri adulți care trăiesc în tărâmul comunicării instantanee.

Ultimele patru capitole se adresează unor elemente referitoare la viața instituțională. În Capitolul 8, examinez natura limitelor din supervizare. În Capitolul 9, mă concentrez pe contribuțiile instituționale la patogeneza încălcărilor limitelor, precum și pe reacțiile optime și mai puțin optime la plângeri și zvonuri. În acest capitol, mai este discutată în detaliu și complicata temă a reabilitării. În Capitolul 10, ofer o imagine de ansamblu asupra impactului pe care încălcarea regulilor îl are asupra pacienților, o arie îndelung neglijată. Institutele de psihanaliză au început să răspundă din ce în ce mai mult la nevoile victimelor, în loc de a face front comun în urma unei transgresiuni. Ultimul capitol încearcă să abordeze chestiunea prevenției. În ciuda pesimismului meu cu privire la prevenirea încălcărilor de limite în acest domeniu, am convingerea că unele transgresiuni pot fi evitate cu ajutorul intervizării. Așadar, în Capitolul 11, mă refer la utilizarea folositoare și nefolositoare a intervizării.

Ca și la prima ediție a acestei lucrări, prezentarea de material clinic prezintă o sumedenie de dificultăți în această arie. În unele cazuri, am ascuns identitățile individuale, creând cazuri compuse, care redau temele psihologice majore relevante pentru subiectul în discuție. În alte cazuri, am obținut permisiunea scrisă a terapeuților și analiștilor pe care i-am avut în intervizare sau tratament, odată ce aceștia au revizuit cu atenție materialul de caz modificat care îi privea. Sper că cititorul îmi va împărtăși opinia că nevoia noastră urgentă de a înțelege fenomenul transgresiunilor de limite în cadrul domeniului nostru justifică includerea prezentării unor materiale delicate.

Deși un scriitor lucrează într-o mare măsură în izolare, acesta nu este singur. Sunt multe povești pe care le port cu mine când scriu, multe experiențe internalizate, incluzând atât colegi, cât și victime, precum și bogata experiență acumulată în aproape patruzeci de ani de practică. Am avut multe câștiguri de pe urma discuțiilor cu un mare număr de colegi. Cu riscul de a omite pe cineva, aș dori să menționez numele câtorva dintre aceștia: Andrea Celenza, Holly Crisp-Han, Jay Greenberg, Gabrielle Hobday, Axel Hoffer, Judith Kantrowitz, Howard Levine, Marvin Margolis, Marki McMillan, regretatul Morris Peltz, Kenneth Pope, Irwin Rosen, Gary Schoener și Judith Yanof. Sunt recunoscător pentru a fi avut privilegiul de a lucra în acest domeniu și de a fi ajutat atâția oameni în lupta cu demonii lor. Doresc, de asemenea, să le mulțumesc lui John McDuffie și Greg Kuny de la editura American Psychiatric Association Publishing, pentru asistența acordată în lucrul cu acest proiect, și lui Jill Craig, pentru meticuloasa și conștiincioasa tehnoredactare a manuscrisului meu.

Glen O. Gabbard, M.D.

CAPITOLUL 1

Cadrul analitic, limitele analitice și obiectul analitic

O limită, cu sensul de graniță, este în general termenul geografic care definește cu precizie delimitarea unui oraș, a unei țări sau a altei entități. Termenii limită și graniță sunt interșanjabili în sensul psihanalitic, indicând o delimitare după care nicio activitate sau funcție nu poate sau nu ar trebui să aibă loc. În cadrul disciplinei psihanalizei, termenul limite deține o îndelungată istorie și a fost utilizat pentru a denota demarcația dintre componentele sinelui și ale obiectului în lumea intrapsihică, granița dintre biologic și psihologic, o dimensiune a Eului și o componentă a procesului psihanalitic. În această carte, voi pune accentul pe conceptul de limite în temenii dimensiunii interpersonale a situației analitice. Cu toate acestea, interpersonalul este inextricabil legat de intrapsihic și voi ilustra maniera în care limitele interne pot avea influențe semnificative asupra limitelor externe.

În ultimii ani, cea mai comună utilizare a termenului de limite s-a referit la noțiunea de „limite profesionale“ între analist și pacient (Celenza, 2007; Gabbard, 2009a; Gabbard și Hobday 2012; Gutheil, 2014), reflectând o extindere a conceptului. În procesul de definire a conceptului, astfel încât să includă limitele din spațiul analitic dintre pacient și analist, termenul a devenit foarte strâns legat de un număr de controverse de primă importanță în psihanaliză, incluzând aspecte ce țin de abstinență, neutralitate, nivelul optim de gratificare, puneri în scenă contratransferențiale și autodezvăluiri făcute de către analist, precum și însăși noțiunea de transfer.

O mare parte dintre preocupările recente cu privire la limitele profesionale sau analitice au derivat din alarmarea creată în urma unor cazuri flagrante de încălcare a limitelor, adesea însoțite de o intensă acoperire mediatică și de știrbirea reputației psihanalizei ca profesie. Prin definirea cadrului analitic și a limitelor analitice prezente în proces, încerc, de asemenea, să definesc situația psihanalitică optimă. Mai mult decât atât, considerațiile cu privire la cadru și limite facilitează emergența obiectului analitic, o dezvoltare crucială, dar în genere neexaminată, în discursul analitic. Așadar, încep această discuție prin definirea cadrului și a limitelor care constituie arhitectura cadrului, drept cale care să ne conducă direct către o cercetare a naturii obiectului analitic.

Cadrul analitic

Cadrul analitic constituie un înveliș în interiorul căruia are loc tratamentul propriu-zis. Deși termenul poate evoca imaginea unui cadru fotografic, conceptul nu este nicidecum atât de rigid. Este mai degrabă vorba despre un set dinamic și flexibil de condiții care reflectă eforturile constante ale analistului de a-i răspunde pacientului, în același timp stabilind o atmosferă optimă pentru travaliul analitic. Robert Langs (1977) a definit cadrul ca

un conținător uman și o instituție vie multifațetată, care determină limitele relației terapeutice, creează regulile interacțiunii, stabilește natura realităților și fantasmelor care au loc în interiorul său, oferă o susținere eficientă și un mijloc de siguranță pentru participanți, definește aspectele terapeutice ale domeniului, contribuie la natura rețelei de comunicare în interiorul granițelor sale și, de asemenea, le generează participanților anumite anxietăți specifice. (p. 28)

Langs a continuat prin a diviza cadrul în două seturi de componente. Unul dintre acestea implică detaliile înțelegerii contractuale cu privire la situația analitică, care constituie constante relative ce includ asemenea aspecte precum absența contactului fizic, confidențialitatea, localizarea întâlnirilor în cabinetul analistului, poziționarea analizandului pe divan și a analistului pe fotoliul din spatele divanului, achitarea unui onorariu stabilit și o durată și o frecvență a ședințelor pentru care pacientul și-a dat acordul. Al doilea set de componente include elemente umane ce definesc interacțiunea, printre care acceptarea lipsită de judecăți de valoare de către analist, o încercare de a înțelege semnificația comunicărilor și a comportamentelor, o relativă anonimitate a analistului, acordul pacientului de a spune orice îi trece prin minte, abstinența de la gratificări inadecvate, oferirea de gratificări adecvate prin intermediul solicitudinii și al eforturilor de a înțelege, interpretarea conflictelor inconștiente pe măsură ce acestea sunt revelate și o atenție particulară acordată interacțiunii dintre analist și analizand.

Vann Spruiell (1983) a scris despre cadrul analitic dintr-o perspectivă oarecum diferită de a lui Langs. Acesta a subliniat faptul că utilizarea termenului în cazul său este asociată teoriei cadrului și aplică, în consecință, situației psihanalitice anumite perspective ale interacțiunii sociale derivate din alte discipline. În mod specific, Spruiell a evidențiat regulile care „încadrează“ anumite tipuri de interacțiune, anume cum sunt acestea definite și delimitate de alte tipuri de interacțiune dintre oameni. Autorul a definit cadrul situației analitice ca referindu-se la „elemente de bază sau principii de organizare imuabile, care definesc un eveniment social specific și îl disting de alte evenimente“. (p. 9)

Spruiell pune în cea mai mare parte accentul pe natura în mod deliberat neechilibrată a diadei analitice. Într-o mare măsură, cadrul analitic este construit și definit prin natura asimetrică a interacțiunii dintre cei doi participanți. În vreme ce pacientul stă întins pe divan și încearcă să spună orice îi trece prin minte, analistul ascultă în majoritatea timpului în tăcere, fără a se concentra cu prea mare atenție, dar și fără a se lăsa pradă somnului. Acordajul uniform suspendat al analistului plutește deasupra procesului într-o asemenea manieră încât atenția pendulează înainte și înapoi între procesele interne ale analistului și asociațiile analizandului. Analistul trebuie în mod simultan să participe la relație și să atingă o stare de conștiință duală, în care relația și participarea sunt observate de la distanță (Friedman, 1991).

Urmând exemplul analistului, pacientul i se alătură în cele din urmă acestuia în elaborarea și construirea cadrului. Pacientul „învață trucurile“ și începe să creeze o relație privată și intimă, în care trecutul poate fi înțeles prin prisma repetițiilor curente.

Printre alte aspecte, cadrul analitic creează o atmosferă de siguranță. Pot fi mobilizate afecte puternice fără frica de intruziuni sau critici umilitoare din partea analistului. Pacientului i se acordă „spațiu“ să regreseze și să permită emergența unor dorințe și sentimente inconștiente inacceptabile. Tocmai pentru că regulile jocului sunt diferite de ale oricăror altor interacțiuni sociale, pacientul este liber să se trăiască pe el însuși într-o nouă lumină.

Limitele analitice

Conceptul de limite analitice sau profesionale este uneori interpretat greșit ca referindu-se pur și simplu la un set arbitrar de reguli pornind de la care comisiile de etică și comitetele de formare determină dacă se impun sau nu măsuri disciplinare. Conceptul este, de asemenea, frecvent înțeles greșit ca sprijinind din partea analistului o atitudine rigidă, robotică și distantă. Analistul începător este adesea bântuit de o reificare a avertizărilor lui Freud cu privire la tehnică. O astfel de poziție extremă nu reflectă însă intențiile lui Freud, exprimate într-o scrisoare din 1927 către Sándor Ferenczi:

Am considerat că cel mai important lucru era să subliniez ce nu ar trebui să facă un analist și să evidențiez tentațiile în direcții contrare analizei. Aproape toate lucrurile pozitive pe care analistul ar trebui să le facă le-am lăsat pe seama „tactului“, pe care îl aduceți în discuție. Rezultatul a fost că analiștii docili nu au perceput elasticitatea regulilor pe care le-am prezentat și s-au supus acestora ca și cum ar fi fost tabu. La un moment dat, toate acestea trebuie reexaminate, este adevărat însă, fără a se renunța la obligațiile pe care le menționasem. (Jones, 1955, p. 241)

Atunci când limitele sunt caricaturizate, acestea pot, într-adevăr, să conducă la o poziție contratransferențială inflexibilă și rece. Însă intenția este tocmai contrariul. Limitele definesc parametrii relației analitice astfel încât atât pacientul, cât și analistul să poată fi în siguranță, dar și spontani. Tocmai în acest sens, Elizabeth Lloyd Mayer (1944a) susținea că o sursă a riscului crescut de încălcări ale limitelor este tendința de a privi căldura și sentimentele de afecțiune ale analistului față de pacient ca reprezentând un soi de anomalie. Cu alte cuvinte, iubirea față de pacient poate fi opusă unei anumite perspective asupra atitudinii analitice, internalizată de-a lungul anilor de supervizare și formare didactică, pregătire care-l plasează pe analist în rolul „chirurgului“ obiectiv. Mayer sugera că dacă asemenea sentimente ar fi privite ca previzibile, acceptabile și încadrându-se în parametrii tehnicii psihanalitice, nu ar fi izolate într-o arie secretă, clivată, a psihicului analistului, de unde ar putea escalada până la proporții devastatoare.

Ar putea fi utilă o analogie. Cei care vizitează Marele Canion observă că sunt protejați de a cădea în abis printr-o balustradă amplasată strategic pe marginea canionului. Această măsură de siguranță le permite copiilor (și adulților) să se joace și să se simtă în largul lor aflându-se într-un risc minim de catastrofă. Deși limitele analitice sunt în general mai flexibile decât o balustradă, în unele paliere, precum contactul sexual, sunt la fel de inflexibile.

Desigur, limitele analitice sunt mai mult decât o balustradă — mai mult decât un mecanism de constrângere. Unul dintre paradoxurile centrale ale situației analitice constă în faptul că limitele profesionale trebuie menținute astfel încât ambii participanți să aibă libertatea să le traverseze din punct de vedere psihologic. Cu alte cuvinte, procese precum empatia și identificarea proiectivă oscilează înainte și înapoi, trecând de pe-o parte pe cealaltă a membranei semipermeabile construite de diada analitică. Analistul se așteaptă să aibă loc o regresie terapeutică a ambilor participanți, pentru a fi posibile stări mai primitive de fuziune și de schimburi.

O analogie din perspectiva dezvoltării ilustrează importanța unui schimb liber-flotant de stări afective. Așa cum au sugerat Meltzoff și Moore (1992), nou-născuții își diferențiază și își dezvoltă o identitate pe baza experiențelor timpurii de transmitere afectivă dintre bebeluș și persoana îngrijitoare. Unele dintre aceste schimburi afective intermodale, similare cu cele comunicate într-o stare de dezvoltare din perioada de relaționare preoedipiană, sunt în cele din urmă readuse la viață în analiză. Prin intermediul regresiei analitice, pacientul poate comunica nu prin cuvinte sau reprezentări, ci prin transmitere corporală a afectului.

Este relevant pentru această discuție cadrul de dezvoltare prezentat de Thomas Ogden (1989), care implică interacțiunea dialectică a trei modalități diferite de generare a experienței. Două dintre aceste modalități, cea schizo-paranoidă și cea depresivă, derivă dintr-o extindere a operei lui Melanie Klein. Cea de-a treia, modalitatea autist-contiguă, reflectă sinteza întreprinsă de Ogden și extinderea de către acesta a ideilor lui Esther Bick (1968), Donald Meltzer (1975) și Frances Tustin (1980). Din perspectiva dezvoltării, modalitatea autist-contiguă este cea mai primitivă dintre cele trei și implică dezvoltarea unui sentiment timpuriu al limitei între sine și celălalt, bazat pe ritmul senzațiilor de la suprafața pielii. Așa cum a descris Ogden (1989) modalitatea de experiență autist-contiguă:

Este mai degrabă o relație de formă cu simțământul de îm­prejmuire, de acordare cu simțământul de ritm, de tărie cu simțământul de ascuțime. Succesiunile, simetriile, periodicitatea, „modelarea“ piele-la-piele sunt toate exemple de contiguități care sunt ingrediente din care apar începuturile experienței de sine rudimentare. (p. 30)

Dacă se întrerupe continuitatea experienței în această modalitate, individul poate dezvolta anxietăți cu privire la faptul că i s-ar putea scurge în afară conținuturile interne, el rămânând o entitate amorfă, lipsită de margini sau de suprafață.

În modalitatea schizo-paranoidă, deși a fost stabilită o delimitare senzorială între sine și obiect, relaționarea obiectală ia în principal forma identificării proiective. Anumite aspecte ale individului, precum și stări afective, sunt clivate și expulzate într-o altă persoană. Acest lucru îi permite celui care proiectează să mențină în siguranță un aspect al sinelui aflat în pericol, în același timp controlând omnipotent un obiect. Autorul proiecției îi induce inconștient stări afective destinatarului, congruente cu afectele proiectate ori cu constelațiile sinelui și obiectului. Întrucât în modalitatea schizo-paranoidă nu a fost încă pe deplin dezvoltat un sentiment subiectiv al stării de „eu“, identificarea proiectivă constituie o comunicare directă de la cel care proiectează la destinatar, lipsită de beneficiile interpretării de către un subiect mediator. În această modalitate, limitele dintre sine și obiect sunt îndeajuns de permeabile încât destinatarul să se poată simți constrâns sau „hărțuit“ să reacționeze ca și cum ar face parte din lumea internă a autorului proiecției. Mai mult decât atât, simbolul și ceea ce este simbolizat sunt echivalente emoțional, așadar percepțiile sunt privite ca lucruri propriu-zise, așa cum se observă adesea în cazul transferurilor delirante în care s-a pierdut aspectul „ca și cum“.

Subiectivitatea deplină în raport cu un subiect care mediază între simbol și ceea ce este simbolizat se dezvoltă în cadrul modalității depresive a experienței. Limitele dintre sine și celălalt sunt mai ferm stabilite, astfel încât individul se trăiește pe el însuși drept o persoană capabilă de a-și gândi propriile gânduri și de a-și simți propriile sentimente. Această modalitate îi permite, de asemenea, individului să trăiască și să empatizeze cu subiectivitatea altuia. În vreme ce în modalitatea schizo-paranoidă atât sinele, cât și celălalt sunt trăite ca obiecte, în această modalitate sinele și celălalt pot fi trăite ca subiecți.

Deși aceste trei modalități de experiență au fost separate pentru a fi descrise caracteristicile specifice fiecăreia dintre ele, Ogden (1989) a evidențiat faptul că toate trei sunt operaționale în grade diferite în fiecare fațetă a experienței umane. De la perioadă la perioadă, poate predomina o modalitate sau alta: psihopatologia este privită de Ogden drept forme de colaps al bogăției experienței generate de cele trei modalități diferite, într-o unică modalitate predominantă. În mod similar, trecerile de la o modalitate la alta în cazul analistului, al pacientului sau al amândurora pot influența permeabilitatea limitelor analitice.

Limitele analitice asigură faptul că analistul poate conține și procesa emoții fără a le da curs într-o manieră inadecvată. Așadar, limitele analitice pot fi considerate a fi structurile încorporate în cadru, care verifică, controlează și în cele din urmă „actualizează“ afectele primitive comunicate prin intermediul identificării proiective, aducându-le într-un teritoriu verbal, simbolic, derivat dintr-un stadiu de dezvoltare caracterizat de relații de obiect mai mature. Limitele analitice trebuie să fie rezonabil de ferme pentru a le permite acestor comunicări primitive să treacă de la analist la pacient, precum și de la pacient la analist.

Această discuție cu privire la reacția analistului ne conduce direct la o examinare a ceea ce este cunoscut ca rolul profesional sau analitic (Almond, 1995; Casement, 1990; Gutheil și Gabbard, 1993). Caracteristicile structurale ale cadrului, precum amenajarea cabinetului, tariful, durata ședinței, abstinența de la contactul fizic, evitarea oferirii de cadouri și poziționarea pacientului pe divan și a analistului în spatele divanului sunt importante prin ele însele, dar toate contribuie la definirea specificității rolului analitic. Așa cum a sugerat Richard Almond (1994), rolul analitic îi permite analistului să fie implicat subiectiv sau personal, în același timp menținând un anumit nivel de obiectivitate ca participant într-o relație profesională. Casement (1990) a subliniat că rolul analistului nu este de a gratifica cererile libidinale (precum dorința de a fi iubit, satisfăcut sexual sau îngrijit în modul în care un părinte îngrijește un copil), ci de a răspunde la nevoile de creștere (precum nevoia de înțelegere empatică, afecțiune și solicitudine) și, în mod constant, de a da sens experienței din trecut a pacientului. Aceste elemente sunt adesea invocate pentru a descrie noțiunea de mediu susținător introdusă de Winnicott (1963/2004). Această distincție poate fi conceptualizată și ca diferența dintre resursele puse la dispoziție de mediu și gratificările instinctuale (Grotstein, 1994; Lindon, 1994).

James Grotstein (1994) a remarcat că regula psihanalitică a abstinenței a devenit automatizată și ritualizată, astfel că și-a pierdut o mare parte din semnificație. Acesta a sugerat că abstinența trebuie redefinită în contextul a ceea ce analistul trebuie să-i ofere pacientului pentru ca procesul să fie viabil. Autorul a observat că acea „condiție sine qua non a analizei este furnizarea regulii abstinenței, precum și a cadrului securizant al situației analitice, astfel încât să se obțină un mediu susținător propice conținerii/transformării/metamorfozei“. (p. 600)

Stephen Mitchell (1993) a asemănat distincția făcută de Winnicott (1963/1965) și Casement (1990) cu diferența dintre dorințe și nevoi. Acesta a avertizat însă că a determina când este vorba de unele și când de altele constituie adesea un demers extrem de complex și implică un număr inevitabil de încercări și erori. Autorul împărtășește perspectiva la care ader și eu, conform căreia cadrul analitic trebuie să fie flexibil, evidențiind faptul că un cadru adecvat poate varia de la pacient la pacient. Chiar și elementele de bază ale cadrului pot avea semnificații complet diferite pentru analizanzi diferiți. Acesta a citat exemplul unei paciente căreia a sta întinsă pe divan îi amintea de supunerea masochistă față de o mamă dominatoare, care insista ca pacienta să rămână în completă tăcere și nemișcare după ce se băgau la culcare pentru a nu o deranja pe mamă. În acest caz, ridicatul de pe divan și plimbatul prin cabinet a devenit o parte necesară a cadrului analitic.

Conform lui Mitchell (1993), atitudinea analistului față de solicitările sau cererile pacientului este mult mai importantă decât conținutul direct al răspunsului analistului. Acesta a semnalat, de asemenea, faptul că acest cadru analitic este construit împreună de către analist și pacient, fiecare dintre ei putând să perceapă dimensiunile flexibilității versus rigidității în maniere complet diferite:

Este evident că „fermitatea“ unei persoane este echivalentă cu rigiditatea alteia, iar flexibilitatea unei persoane este considerată „cedare“ de către alta. Atât fermitatea, cât și flexibilitatea sunt importante și ar trebui să se încadreze în preocupările fiecărui clinician care se confruntă cu aceste situații. … Problema cu principiul de a rămâne ferm este presupunerea că, pentru pacient, aceasta va însemna ce își dorește analistul să însemne. Uneori așa este, iar pacientul se simte încurajat de capacitatea analistului de a stabili limite, de a-și urma credința în procesul analistic, de a rezista în raport cu a-și permite să fie sedus înspre demersuri periculoase.

Cu toate acestea, în vreme ce analistul crede că-și păstrează fermitatea, pacientul poate simți că este brutalizat într-o manieră foarte familiară. Mulți pacienți sunt pierduți pentru că se simt întru totul abandonați sau trădați de analiștii care au impresia că mențin puritatea cadrului analitic. Cadrul se menține; operația este un succes; dar pacientul pleacă, dându-se jos de pe masa de operație în mijlocul intervenției. (p. 194)

Un cadru flexibil a fost îndelung recunoscut ca fiind necesar pentru pacienții care suferă de o funcționare a eului mai sever deficitară și care au nevoie de intervenții care merg „dincolo de interpretare“ (Gedo, 1993). În anii ’50, intervențiile menite pentru tratamentul pacienților care nu puteau parcurge un travaliu bun într-un cadru analitic clasic erau adesea clasificate cu toate în categoria experienței emoționale corectoare (Alexander, 1950). Unele dintre aceste intervenții implicau jucarea activă a unui rol ce viza în mod conștient a fi diferit de figura parentală reală din viața pacientului, într-o manieră, în consecință, corectivă.

În ziua de astăzi, majoritatea analiștilor ar recunoaște faptul că fiecare analiză bună conține experiențe corective și că înțelegerea revelatoare și experiențele corective funcționează sinergic pentru a produce rezultate analitice bune (Bass, 2007; Jacobs, 1990; Loewald, 1980b; Viederman, 1991). Însă aceste experiențe corective nu sunt concepute cu intenția unui comportament total opus față de cel al părinților pacientului. Ele au mai degrabă loc drept un produs secundar inevitabil al noii experiențe din situația analitică. Spre exemplu, Hans Loewald a făcut următoarea observație:

Retrăirea experienței prin repunerea în scenă a trecutului — or­ga­nizarea inconștientă a trecutului implicată de repetiție — parcurge schimbări în cursul tratamentului. Aceste schimbări depind în parte de impactul experiențelor curente cu analistul, care nu se potrivesc cu pregătirea anticipatorie adusă de pacient în experiența în raport cu o altă persoană, în principal parentală. În această manieră, modul de retrăire a trecutului are capacitatea de a fi influențat de noua experiență din prezent. (p. 360)

Deși Kohut (1984) s-a arătat de acord că în analiză are loc o anumită formă de experiență emoțională corectivă, acesta a și evidențiat faptul că analistul nu ar trebui să-l aline în mod activ pe pacient, într-un efort de a deveni mama bună pe care pacientul nu a avut-o niciodată în copilărie. Autorul propune în schimb ca analistul să interpreteze dorința profundă a pacientului de a fi alinat. Bacal și Newman (1990), care au fost influențați atât de Kohut, cât și de școala britanică de relații de obiect, au sugerat că analistul îi furnizează pacientului experiențe corective de obiecte ale sinelui, care merg mult dincolo de interpretarea dorinței de a avea astfel de experiențe. Există cu siguranță un potențial de încălcări ale limitelor atunci când analistul se angajează într-un efort deliberat de a-i oferi astfel de experiențe corective pacientului. Casement (1990) a avertizat că

ceea ce este terapeutic în analiză nu se va realiza nicidecum printr-o simplă furnizare a unui parentaj „mai bun“. Analiștii descoperă adesea în munca lor clinică faptul că încercarea lor (activă) de a-i oferi o experiență bună unui pacient deviază aproape invariabil procesul analitic, întrucât interferează cu utilizarea de către pacient a analistului în transfer. Unul dintre principalele motive pentru acest lucru este că pacienții trebuie frecvent să se folosească de analist pentru a perlabora sentimente cu privire la experiențe timpurii, așa cum au fost acestea: nu este îndeajuns să aibă pur și simplu o experiență în cadrul relației analitice care ar părea să fie „corectivă“. (pp. 342-343)

Aspectul referitor la cât de multă gratificare este optim de oferit în raport cu limitele și cadrul analitic este unul spinos, care nu se supune unor simple recomandări. În primul rând, conceptul de gratificare implică într-o anumită măsură o dorință neambivalentă din partea pacientului. Oare pacientul cu dorințe de ordin sexual față de analist chiar își dorește ca acele dorințe să fie gratificate în mod concret? Poate că da, poate că nu, dar marea majoritate a analizanzilor ar fi extrem de ambivalenți cu privire la o asemenea gratificare. Dacă pacientul a fost victima unui incest în copilărie și reactivează în mod inconștient situația din copilărie în cea analitică, este greu de imaginat cum ar putea fi percepută consumarea unei relații sexuale ca gratificatoare. Mulți dintre noi ne-am pune întrebări în privința „gratificării“ de către un tată a dorințelor sexuale ale fiicei sale, deși suntem de acord că fetițele au dorințe erotice cu privire la tații lor.

Situația analitică a fost foarte clar descrisă de Leo Stone (1984) drept una de „privare în intimitate“ (p. 77). Intimitatea este una în care există o gratificare inerentă; anume, cea dintâi prioritate o constituie obligația terapeutică față de pacient. Cu toate acestea, situația analitică simbolizează, de asemenea, o experiență de separare de bază. Stone argumenta că una dintre diferențele fundamentale dintre un analist și un medic tradițional constă în faptul că primul dintre aceștia reprezintă mama din separare, în opoziție cu mama implicată în îngrijirea corporală (care se asociază mai îndeaproape cu rolul medicului tipic). Acesta a mai evidențiat însă că principii precum cel al abstinenței trebuie implementate cu o anumită latitudine și flexibilitate, întrucât altfel vor contraveni scopului propriu-zis al demersului psihanalitic.

Cu siguranță, procesul analitic presupune o doză destul de mare de frustrare, iar ambii participanți știu că nu vor fi satisfăcute toate dorințele pacientului. Pentru a stabili o implicare vie și spontană, analistul va varia în mod inevitabil cadrul de la o zi la alta și de la pacient la pacient. Mitchell (1993) sugera că

ceea ce este cu adevărat esențial nu este nici gratificarea și nici frustrarea, ci însuși procesul de negociere, în care analistul își găsește propria manieră specifică de a confirma și a participa la experiența subiectivă a pacientului, în timp însă stabilindu-și propria prezență și perspectivă într-un mod pe care pacientul să-l considere ca aducând o îmbogățire, nu o demolare. (p. 196)

Esența procesului constă, firește, în ce transpare între analist și analizand. Cheia este ca analistul să facă eforturi de a acționa în interesele pacientului, chiar dacă acele interese pot fi dificil de determinat de la un moment la altul.

Comentariile făcute de Mitchell cu privire la maniera în care analiștii își găsesc propriul mod particular de a participa la procesul de negociere cu pacientul reflectă o conștientizare din ce în ce mai extinsă în cadrul domeniului cu privire la faptul că participarea analistului constituie o variabilă care diferă de la analist la analist și, pentru fiecare analist, de la pacient la pacient. Jay Greenberg (1995) a observat că există o matrice interactivă care servește la definirea naturii precise a cadrului și a „regulilor“ în fiecare diadă analitică. În această privință, trebuie să realizăm că gradele variabile de elasticitate a cadrului nu reprezintă doar o reflexie a nevoilor specifice ale pacientului, ci și a subiecti­vității analistului.

O pacientă a fost de acord cu un proces analitic incluzând patru ședințe pe săptămână, dar a insistat să stea pe fotoliu și nu pe divan. Analista sa a explorat împreună cu ea această solicitare, iar pacienta a vorbit o vreme despre cum mama sa „dispăruse“ de câteva ori în spitale de psihiatrie în cursul copilăriei pacientei. A sta întinsă pe divan era resimțit ca o repetiție a traumei, din cauza faptului că analista dispărea din câmpul vizual. Pe de altă parte, analista a explicat că i se părea mult mai dificil să atingă starea optimă de atenție atunci când era privită direct de un pacient. După câteva ședințe în care au discutat pe această temă, negocierea a condus la un compromis implicând ca pacienta să înceapă analiza pe divan, dar cu permisiunea de a se ridica atunci când se simțea în special vulnerabilă la „pierderea“ analistei. Acest cadru rezultat în urma negocierii lua în calcul atât nevoile pacientei, cât și subiectivitatea analistei.

Rolul analitic este în parte definit de dedicarea analistului față de pacient. Roy Schafer (1983) a continuat elaborarea acestui aspect, definind rolul analistului ca implicând un grup de caracteristici care definesc atitudinea analitică. Printre caracteristicile incluse, se numără onestitatea, evitarea gândirii de tipul „ori, ori“, un accent mai mare pus pe a analiza versus a reacționa, un efort amabil și respectuos de a fi de ajutor, o evitare a acționării pe baza unor motivații egoiste și neutralitatea.

În mod clar, analistul nu poate evita întru totul să reacționeze spontan, o strictă neutralitate, în sensul clasic, fiind așadar imposibil de atins. Definiția neutralității conform lui Greenberg (1986a), drept o încercare de a menține echidistanța între obiectul din trecut și obiectul nou poate fi mai utilă pentru obiectivele curente. Pe parcursul travaliului analitic, analistul este în mod repetat atras înspre puneri în scenă contratransferențiale care se îndepărtează de o poziție complet neutră sau lipsită de orice judecată. Într-o anumită măsură, aceste reacții reprezintă comportamente și sentimente similare cu acelea ale obiectelor din trecutul pacientului, dar și cu obiecte din trecutul analistului. În alte moduri, acestea reprezintă noi contribuții din partea analistului drept un obiect nou și diferit. Conceptul de punere în scenă contratransferențială este discutat mai amănunțit în cadrul Capitolului 5. Factorul esențial pe care ne-am dori să-l evidențiem aici este că, indiferent de natura punerilor în scenă ce însoțesc interacțiunea, trebuie să existe un efort de analiză a semnificațiilor acestora în colaborare cu pacientul (Gabbard, 1995a; Mitchell, 1993; Renik, 1993).

O recentă redirecționare majoră în gândirea psihanalitică este recunoașterea generală a faptului că participarea și prezența personală a analistului constituie întotdeauna o influență asupra procesului, deși adesea în maniere majoritar inconștiente (Cooper, 2015). Spre exemplu, analista poate manifesta o neutralitate lipsită de judecată față de pacienta sa, în același timp transmițându-i fără voia sa acesteia o dezaprobare în raport cu alegerea sa curentă de obiect romantic. Poate să fie surprinsă de a o auzi pe pacientă spunându-i „Știu că nu-l plăceți“. Realizând că îi comunica inconștient pacientei o parte dintre sentimentele sale, analista va continua apoi prin a explora mai departe percepția pacientei, pentru a vedea cum readuce această experiență în minte experiențe de dezaprobare din trecut. În același timp, analista va privi în ea însăși pentru a identifica propria contribuție, din propriu-i trecut, la punerea în scenă.

Este utilă distincția între încălcările limitelor și depășirea limitelor (Gutheil și Gabbard, 1998). Primele dintre acestea tind să fie flagrante și repetitive, în timp ce celelalte sunt de o natură mai moderată și au loc doar ocazional în cursul unui tratament analitic. Se întâmplă frecvent ca încălcările limitelor să nu fie discutate cu pacientul. Pe de altă parte, depășirile limitelor pot fi discutate și analizate. În vreme ce încălcările pot distruge tratamentul, deseori depășirile deschid noi zone de explorare în tratament. O analistă care urma să intre în vacanță s-a ridicat la sfârșitul ultimei ședințe cu un pacient, care a luat-o pe nepregătite spunându-i: „Sper să aveți un concediu plăcut. Unde mergeți?“ Fără să se gândească bine, analista a răspuns: „Trebuie să mă duc în Denver să-mi văd mama. Este foarte bolnavă“. Pacientul a reacționat privind-o cu îngrijorare. Analista a realizat imediat că lăsase să-i scape ceva extrem de personal, iar când a revenit, a abordat acest lucru cu pacientul, care i-a spus că simțise că ea își dorise ca el să fie îngrijorat pentru ea. Explorând această reacție, pacientul i-a mărturisit că întotdeauna simțise că mama lui voia ca el să-și facă griji în privința ei. Așadar, rezultatul acestei depășiri a limitei a fost deschiderea unui nou teren de explorare.

Autodezvăluirea este în general considerată o nerespectare a unei limite analitice, dar, așa cum ilustrează vinieta precedentă, un anumit nivel de autodezvăluire este inevitabil. Irwin Hoffman (1991a) a sugerat că există situații în care o autodezvăluire mai directă poate îmbogăți procesul. Spre exemplu, atunci când un pacient îi pune analistului o întrebare directă, poate fi util ca analistul să dezvăluie unele aspecte ale experienței sale, precum și aspecte ce țin de conflictul legat de a răspunde sau nu la întrebare. Cu toate acestea, a dezvălui probleme sau dificultăți personale din propria copilărie este rar util și ar trebui să-i semnaleze analistului că este ceva în neregulă. Cele mai de ajutor dezvăluiri implică o anumită variantă de onestitate clinică în contextul experienței de aici-și-acum a pacientului și al procesului (Gabbard și Wilkinson, 1994). Aș recomanda însă o mare precauție cu privire la autodezvăluirea unor sentimente sexuale față de pacient (Gabbard, 1994a). Dezvăluirea contratransferului erotic are de obicei o altă semnificație pentru pacient, în comparație cu alte sentimente ale analistului. Pacientul poate fi copleșit și derutat de o asemenea dezvăluire. Poate fi pus sub amenințarea legăturii inerente dintre sentimentele sexuale și acțiuni de ordin sexual. Iar acest lucru conduce frecvent la o prăbușire a spațiului analitic, din cauza faptului că simbolicul a fost înlocuit de concret.

Redirecționarea generală către o mai mare flexibilitate a cadrului se caracterizează printr-o recunoaștere intrinsecă a faptului că pacientul trebuie să-și parcurgă analiza exact așa cum are nevoie s-o parcurgă (Gabbard, 2000b). Principiul conform căruia analiștii trebui să-și ajusteze abordarea tehnică în așa fel încât să se adapteze idiosincraziilor și nevoilor pacientului este deja de multă vreme cunoscut de analiștii ce au o mai mare sensibilitate. Seminariile italiene ale lui Bion (2005) ilustrează faptul că autorul accentua în mod elocvent acest principiu în cadrul activității sale de formator. Acesta sublinia faptul că teoriei nu trebuie niciodată să i se acorde prioritate față de observația clinică directă. Până una-alta, pacienții nu încep o analiză pentru că suferă de o teorie.

Am putea spune că avem un colaborator în analiză pe care ne putem baza, întrucât acesta se comportă ca și cum chiar ar avea o minte și pentru că s-a gândit că altcineva în afară de el însuși l-ar putea ajuta. Pe scurt, cel mai important sprijin pe care un psihanalist ar putea vreodată să îl primească nu este de la analistul propriu ori de la un supervizor sau un formator și nici de la cărțile pe care le poate citi, ci de la pacientul său. Pacientul — și numai pacientul — știe cum se simte a fi el însuși. (Bion, 2005, p. 3)

Cu siguranță nu ne dorim să renunțăm în totalitate la rolul nostru analitic și să ne permitem să fim conduși de pacient. Așa cum a fost foarte clar exprimată ideea de Bromberg (2007), ceea ce este necesar este o manieră de a-i oferi fiecărei părți din sinele pacientului câte ceva din ce își dorește, fără a renunța întru totul la interesul propriu sănătos al analistului.

Bromberg a subliniat faptul că așa-numitul cadru flexibil este de fapt analistul. Cu alte cuvinte, analistul va trece prin multe stări ale sinelui în cursul unui proces analitic, iar modificările de cadru sunt asemenea unor modificări ale „creatorului de cadru“. Bass (2007) a subliniat și necesitatea negocierii în cadru, remarcând că analistul, indiferent de nivelul abilităților sale, va fi atras înspre varii puneri în scenă din cauza petelor oarbe contratransferențiale și a vulnerabilităților transferențial-contra­transferențiale. Bass afirma că pacientul nu poate fi singurul care să decidă dacă adaptarea cadrului este una optimă. Sunt de acord cu opinia sa. Elizabeth Bott Spillius (comunicare personală, 2000) îl citase la un moment dat pe Bion ca spunând în cursul supervizării că niciun animal nu s-ar întinde pe jos în prezența unei ființe nevăzute, de teamă că ar putea fi atacat. Unii pacienți pot resimți ca insuportabilă poziția de a sta întins pe spate și pot avea nevoie să stea ridicați. În același timp, unii analiști pot avea senzația că își pot atinge starea optimă de conștiință cu mai mare ușurință atunci când nu sunt supuși privirii pacientului. În consecință, s-ar putea să fie nevoie de o negociere pentru a se ajunge la un compromis.

Există câteva elemente ale cadrului absolut necesare pentru desfășurarea procesului analitic — poate că interzicerea con­tactului sexual și noțiunea de evitare a unei relații de afaceri cu pacientul reprezintă două dintre acestea. Însă, așa cum a evi­dențiat Goldberg (2009), limitele externe ale cadrului sunt ceea ce face analiza posibilă. Ca și Bion, acesta a subliniat că nu trebuie să minimizăm importanța „funcțiilor de cadru ale analis­tului-drept-conținător, care constituie o premisă esențială pentru o eliberare a conținutului“ (p. 672). Din acest punct de vedere, funcția de conținere propriu-zisă nu este de fapt negocia­bilă, întrucât în absența ei nu poate avea loc un proces analitic. Negocierea întotdeauna implică limitele subiectivității analistului — spre exemplu, unii analiști pot fi prin propriul caracter mai discreți decât alții, ceea ce rezultă în limitarea autodezvăluirii. Mai mult decât atât, negocierea poate fi limitată ca urmare a refuzului ferm al analistului de a sacrifica funcția fundamentală de conținere pe care analiza o oferă pacientului. Așadar, cu siguranță că rolul analistului se poate îndoi printr-un cadru flexibil, dar nu se poate rupe.

Afirmația că funcția fundamentală de conținere nu poate fi anulată lasă totuși îndeajuns de mult spațiu la dispoziție pentru improvizație. Așa cum scriam împreună cu Ogden cu privire la perspectiva noastră asupra procesului de a deveni analist,

Analiza nu este o experiență care poate fi cartografiată și plănuită. Între doi oameni aflați împreună într-o încăpere au loc evenimente a căror semnificație este discutată și înțeleasă. Analiștii învață mai mult despre cine sunt luând parte la „dansul“ momentului. Măsura în care analistul este „viu“ poate depinde de disponibilitatea și de capacitatea acestuia de a improviza și de a fi improvizat de inconștientul relației analitice. (Gabbard și Ogden, 2009, p. 323)

Obiectul analitic

Punerea în discuție a rolului analitic constituie o tranziție potrivită către o examinare a obiectului analitic. Freud (1915b/2017) a descris unicitatea relației analitice remarcând că analiza reprezintă un tip de relație „pentru care nu există model în viața reală“ (p. 175). Într-adevăr, obiectul analitic se creează pe baza unei atenții minuțioase acordate cadrului analitic și limitelor analitice. Cadrul și limitele facilitează emergența unui tip specific de obiect care se construiește prin intermediul interacțiunii dintre pacient și analist și conține materialul interpretativ generat în cursul analizei.

Procesul transformator al psihanalizei implică atât internalizarea relației cu analistul, cât și atingerea unei înțelegeri profunde prin intermediul interpretării. Reiese, deci, că analistul trebuie să fie atât un obiect transferențial, supus travaliului de interpretare, cât și un obiect nou, supus internalizării. Așa cum observa Greenberg (1986b): „Dacă analistul nu poate fi resimțit ca un obiect nou, analiza nu poate să demareze; dacă nu poate fi resimțit ca unul vechi, nu se va sfârși niciodată“ (p. 98). Studii longitudinale (Pfeffer, 1993) reflectă faptul că analistul rămâne reprezentat mental pentru pacient ca obiect atât vechi, cât și nou, astfel că această reprezentare bimodală este un rezultat al persistenței travaliului analitic.

Cadrul analitic și limitele analitice furnizează împreună o atmosferă care facilitează emergența analistului ca obiect transfe­rențial (Baker, 1993). Relativul anonimat în rolul analitic servește ca teren fertil pentru deplasarea obiectelor din trecut din viața pacientului în relația prezentă cu analistul. Ronald Baker (1993) sugera că noul obiect nu se va crea până nu este îndelung analizat și interpretat obiectul transferențial. Aspectul semnalat de Baker este important în raport cu frecventa confuzie între analist ca obiect transferențial idealizat și ca obiect nou.

În mod deosebit în analiza pacienților care au suferit traume în copilărie, analistul poate fi perceput drept un salvator idealizat care va compensa pentru experiențele dureroase din trecutul pacientului (Davies și Frawley, 1992; Gabbard, 1992, 1994b). Mitchell (1993) a observat însă că dorințele pacienților adulți nu ar trebui privite ca simple substituții sau compensații pentru privațiunile din copilărie (așa cum se întâmplă adesea să le privească înșiși pacienții). Traumele din copilărie parcurg varii transformări adulte și pot deveni răzbunări marcate de furie sau suferințe supraevaluate. Din acest motiv, gratificarea acestor dorințe nu ar trebui să producă rezultatul la care speră pacientul.

O mare parte din confuzie derivă dintr-o tradiție existentă în literatura analitică, a echivalării rolului analistului cu acela al unui părinte. Loewald (1960) a comparat procesul analitic cu unul implicând o reparentare. Deși există cu siguranță elemente din relația analist-pacient care readuc în prim-plan relația părinte-copil și constituie o paralelă la aceasta, analogia poate fi greșit utilizată cu scopul de a justifica o folie à deux în care pacientul își dorește cu disperare ca analistul să devină „părintele bun“ care să compenseze pentru „părintele rău“ din trecut, iar analistul devine complice al acestei dorințe încercând să devină o figură idealizată care să compenseze pentru traumele din trecutul pacientului.

Casement (1985) sugera că a lua dorințele transferențiale ale pacientului la modul concret și a încerca gratificarea acestora estompează distincția dintre susținerea simbolică și susținerea concretă. Pacientul trebuie să trăiască experiența traumelor din trecut și relația de obiect din trecut așa cum erau inițial, precum și să parcurgă experiența de analizare a acestei dorințe transferențiale cu analistul. Numai atunci pot fi perlaborate trau­mele din trecut.

Analiza sistematică a transferului în cadrul analitic îi oferă în cele din urmă pacientului o nouă experiență de obiect. Morris Eagle (1987) a sugerat că siguranța situației analitice împreună cu supraviețuirea analistului la atacurile pacientului îi transmit acestuia un mesaj puternic. Autorul merge până la a compara acest mesaj cu o interpretare nerostită, care îl ajută pe pacient să înțeleagă că analistul este un obiect nou, diferit de obiectul traumatic originar, iar analiza însăși nu este situația traumatică originară.

În consecință, obiectul analitic constituie într-un anumit sens un amalgam ce îmbină obiectul transferențial și obiectul nou. În această privință, acesta reprezintă o creație în comun a subiectivităților interpretative ale celor doi participanți (Gabbard, 1995a). Ogden (1994) a explicat că nucleul procesului analitic constă în mișcarea dialectică a subiectivității și intersubiectivității dintre analist și pacient: „Nu există așa ceva cum ar fi un analizand separat de relația cu analistul ori așa ceva cum ar fi un analist separat de relația cu analizandul“1 (p. 63). În cadrul acestui omagiu față de perspectiva winnicottiană asupra mamei și bebelușului, Ogden sugerează că transferul și contratransferul reflectă o dialectică între analist ca entitate separată și analist drept creație în comun a intersubiectivității procesului analitic. Permanenta identificare proiectivă dintre cei doi participanți creează un subiect interpersonal descentrat, numit de autor „terțul analitic“. Analiza însăși ia formă în spațiul interpretativ dintre analist și analizand.

Una dintre implicațiile perspectivei lui Ogden este că în travaliul analitic pot fi identificate trei subiectivități: subiectivitatea analistului, subiectivitatea pacientului și subiectivitatea terțului analitic. Identificarea proiectivă neagă și reconfirmă în mod simultan ambele subiectivități, pentru a crea un „subiect“ nou. Din perspectiva pacientului, acest subiect este în același timp și obiectul analitic. În acest sens, obiectul este într-adevăr o nouă creație a situației analitice. Acesta este construit în comun de către analist și analizand (și de obiectele interne ale acestora) prin intermediul îndelungatelor repetiții ale procesului analitic în contextul bine-stabilitelor „ritualuri“ și cadre.

În concluzie, fiecare diadă analitică își creează propriul obiect analitic. Pentru a îndeplini această sarcină, în creuzetul interacțiunii analitice, este făurit un cadru analitic cu propriul set unic de limite analitice. În ciuda diferențelor individuale ale acestor elemente, anumite caracteristici prevalente definesc rolul analistului ca unul în mod specific psihanalitic. Acestea includ: abstinența relativă; o evitare a autodezvăluirii excesive; regularitatea și predictibilitatea ședințelor; o dedicare față de înțelegerea pacientului; o atitudine generic lipsită de judecată; o recunoaștere a complexității motivațiilor, dorințelor și nevoilor; un spirit de curtoazie și respect față de pacient; și o disponibilitate de a-și lăsa la o parte dorințele proprii, în serviciul unei mai profunde înțelegeri a pacientului.

---