1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Virginia Lupulescu

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Apostolescu

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Panserhjerte

Autor: Jo Nesbø

Copyright © Jo Nesbø 2009

Published by agreement with Salomonsson Agency

Copyright © Editura Trei, 2022
pentru prezenta edi
ție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1321-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-1579-2

Partea întâi

1. Înecul

Ea se trezi. Clipi în întunericul ca de smoală. Căscă, apoi trase aer pe nas. Clipi din nou. Simți cum o lacrimă îi alunecă pe față, apoi cum aceasta dizolvă sarea celorlalte lacrimi. Dar saliva nu-i mai ajungea în gât; gura îi era uscată și aspră. Obrajii îi erau împinși în afară de presiunea din interior. Corpul străin din gura ei îi dădea impresia că o să-i explodeze capul. Însă ce era? Ce era? Primul lucru la care se gândi când se trezi fu că vrea să se întoarcă. Înapoi în adâncimile întunecoase și calde care o învăluiseră până atunci. Efectele injecției pe care i-o administrase el încă nu trecuseră, însă ea știa foarte bine că avea să urmeze și durerea, căci o simțea crescând în pulsul ei încet și amorțit, în zvâcnirea spasmodică a sângelui în propriul creier. El unde era? Stătea cumva chiar în spatele ei? Își ținu răsuflarea, ascultând. Nu auzi nimic, dar simți totuși o prezență. Ca și cum acolo ar fi fost un leopard. Cineva îi spusese că leoparzii făceau atât de puțin zgomot încât se puteau furișa neauziți până lângă prăzile lor, în întuneric. Că își puteau potrivi răsuflarea ca să capete același ritm cu a ta. Că își puteau ține răsuflarea când ți-o țineai tu. Dar ea era sigură că îi poate simți căldura corpului. Ce mai aștepta? Expiră din nou. Iar în clipa aceea fu sigură că simțise o răsuflare în ceafă. Se răsuci brusc, lovi cu mâna, dar nu întâlni decât aer. Se ghemui, încercând să se facă mică, să se ascundă. În zadar.

Cât timp rămăsese inconștientă?

Medicamentul își pierdea efectul. Senzația dură doar o frac­țiune de secundă. Suficient cât să-i ofere senzația de anticipare, promisiunea. Promisiunea a ceea ce urma să vină.

Obiectul străin care fusese așezat pe masa din fața ei era de mărimea unei bile de biliard, dintr-un metal lucios, pe care erau săpate mici găuri, numere și simboluri. Dintr-o gaură se ițea un fir roșu ce avea o buclă în capăt, care o dusese imediat cu gândul la bradul de Crăciun ce trebuia împodobit în casa părinților ei pe 23 decembrie, adică peste șapte zile. Cu globuri sclipitoare, zâne de Crăciun, inimioare, lumânări și steaguri norvegiene. Peste opt zile, urmau să cânte tradiționalul colind de Crăciun, iar ea avea să vadă ochii scânteietori ai nepoților și nepoatelor sale atunci când își vor desface cadourile. Toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă altfel. Toate zilele de care ar fi trebuit să profite la maximum, evitând evadările din cotidian, pe care ar fi trebuit să le umple cu fericire, viață și iubire. Locurile prin care trecuse fără să le vadă, cele pe care plănuise să le viziteze. Bărbații pe care-i cunoscuse, bărbatul pe care încă nu îl cunoscuse. Fetusul de care se debarasase la șaptesprezece ani, copiii pe care încă nu îi avusese. Zilele pe care le irosise pentru cele pe care crezuse că le mai are.

Apoi încetă să se mai gândească la orice altceva în afară de cuțitul care fusese etalat pentru ea. Și la glasul blând care îi spusese să-și bage acea bilă în gură. Iar ea se supusese, normal. Cu inima bubuindu-i în piept, deschisese gura cât putuse de mult și împinsese înăuntru bila aceea cu firul atârnat afară. Metalul avea un gust amar și sărat, precum lacrimile. Apoi capul îi fusese dat cu forța pe spate, iar oțelul îi arsese pielea când tăișul cuțitului îi fusese lipit de gât. Tavanul și încăperea erau iluminate de un lampadar comun sprijinit de perete, într-un colț. Beton gol, cenușiu. În afară de lampadar, în încăpere se mai aflau o masă de camping, două scaune, două sticle goale și două persoane. Ea și el. Simți mănușa de piele atunci când un deget trăsese ușor de firul roșu care îi atârna din gură. Iar în clipa următoare, avu impresia că pur și simplu îi exploda capul.

Bila își mărise dimensiunea și îi împinsese cu forță interiorul gurii. Însă oricât de mult și-ar fi desfăcut fălcile, presiunea rămânea constantă. Iar el o examinase cu o privire concentrată, preocupată, ca un dentist care verifica dacă aparatul dentar stă cum ar trebui. Un surâs subțire, ce trăda mulțumire.

Cu ajutorul limbii, pipăise muchiile circulare ușor înălțate din jurul găurilor din bilă, înțelegând că ele erau cele care îi apăsau cerul gurii, limba, dinții și omușorul. Încercase să spună ceva. Iar el ascultase cu răbdare sunetele lipsite de sens care-i ieșeau din gură. Încuviințase când ea renunțase până la urmă, apoi scosese o seringă. Picătura din vârf scânteiase în semiobscuritate. După care el îi șoptise în ureche: Să nu atingi firul!

Apoi îi făcuse o injecție în gât. Iar ea își pierduse cunoștința în câteva secunde.

Își asculta propria răsuflare îngrozită în timp ce clipea în beznă.

Trebuia să facă ceva.

Își așeză palmele pe spătarul scaunului, care devenise lipicios de la sudoarea ei, apoi se săltă în picioare. N-o opri nimeni.

Avansă cu pași mici până se lovi de perete. Pipăi suprafața netedă și rece. Ușa de metal. Trase de zăvor. Nu se clinti. Încuiată. Normal că era încuiată. Ce își imaginase? Auzea un râset sau era doar în capul ei? El unde era? De ce se juca în felul ăsta cu ea?

Fă ceva! Gândește! Dar ca să gândească, mai întâi ar trebui să scape de bila asta, înainte ca durerea s-o facă s-o ia razna. Își puse degetul mare și arătătorul în colțurile gurii. Pipăi muchiile acelea înălțate. Încercă în van să-și strecoare degetele sub una dintre ele. O luă tusea și o cuprinse panica, atunci când se trezi că nu poate să respire. Își dădu seama că muchiile tumefiaseră carnea din jurul traheii, așa că în curând avea să fie în pericol de asfixiere. Izbi cu piciorul ușa de metal, încercă să țipe, însă bila aceea înăbușea orice sunet. Renunță iar. Se rezemă de perete. Ascultă. Nu cumva îi auzea umbletul acela precaut? Nu se mișca prin cameră? Se juca cu ea, încercând s-o facă să înnebunească? Sau era doar sângele ei, care îi bubuia în urechi? Se ținu tare, ignorând durerea, și se sili să-și închidă gura. Muchiile coborâră cu greu, însă apoi țâșniră imediat înapoi în sus, forțându-i gura să se deschidă la loc. Acum bila părea să-i pulseze în gură, ca o inimă de fier, parte din ea.

Fă ceva! Gândește!

Arcuri. Muchiile erau acționate de arcuri.

Acestea fuseseră declanșate când el trăsese de fir.

Să nu atingi firul! îi spusese el.

De ce nu? Ce s-ar fi întâmplat?

Se lăsă să alunece în josul peretelui, până ajunse în fund. O răcoare umedă răzbătea din podeaua de beton. Dădu să țipe iar, dar nu reuși. Tăcere. Liniște.

Toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le spună celor pe care îi iubea, în locul vorbelor pe care le folosise ca să umple tăcerea față de cei care îi erau indiferenți.

Nu exista nicio cale de scăpare. Era doar ea și această durere incredibilă, care-i făcea capul să explodeze.

Să nu atingi firul!

Dacă trăgea de el, poate că muchiile s-ar retrage în interiorul bilei, iar ea ar scăpa de durere.

Gândurile îi umblau parcă într-o buclă. De cât timp se afla aici? De două ore? De opt? De douăzeci de minute?

Dacă tot ce trebuia să facă era să tragă de fir, de ce nu o făcuse deja? Pentru că avertismentul acela îi fusese dat de un țicnit? Sau pentru că era doar o parte din joc? Pentru a fi păcălită să se împotrivească tentației de-a opri această durere inutilă? Sau jocul consta de fapt în sfidarea avertismentului și dacă ar trage de fir… s-ar întâmpla ceva oribil? Ce? Și ce era bila asta?

Da, era un joc, unul brutal. Pe care trebuia să-l joace. Durerea era insuportabilă, gâtul i se umfla întruna și în curând avea să se sufoce.

Încercă iar să țipe, dar țipătul i se transformă într-un suspin, iar ea clipi de câteva ori, fără să mai producă vreo lacrimă.

Găsi cu degetele firul care-i atârna dintre buze. Trase ușor de el, de probă, până ce acesta se întinse la maximum.

Cum era și firesc, regreta o mulțime de lucruri pe care încă nu le făcuse. Însă dacă o viață întreagă de negare ar fi condus-o în orice altă situație decât cea de față, în clipa asta, ea ar fi ales-o pe aceea. Voia doar să trăiască. Să ducă orice fel de viață. Pur și simplu.

Trase de fir.

Acele țâșniră din muchiile circulare. Lungi de șapte centimetri. Patru îi străpunseră obrajii în ambele părți, trei trecură prin sinusuri, două prin orificiile nazale și două prin bărbie. Două ace îi străpunseră traheea, unul îi pătrunse în ochiul drept, unul în ochiul stâng. Mai multe ace străpunseră partea din spate a cerului gurii și îi ajunseră în creier. Dar nu aceea fu cauza directă a morții. Pentru că bila de metal împiedica orice mișcare, se trezi incapabilă să scuipe afară sângele care îi curgea din rănile din gură. În schimb, începu să-i alunece de-a lungul traheii și în plămâni, așa încât oxigenul nu mai fu absorbit de fluxul sangvin, ceea ce duse la stop cardiac și la ceea ce legistul avea să numească în raportul său hipoxie cerebrală, adică lipsă de oxigen în creier. Cu alte cuvinte, Borgny Stem-Myhre s-a înecat.

2. Întunericul iluminat

18 decembrie

Zilele sunt scurte. Afară e încă lumină, însă aici, în camera mea obscură, e un întuneric perpetuu. În lumina lămpii de lucru, oamenii din imaginile de pe pereți par enervant de fericiți și de neștiutori. Atât de plini de așteptări, ca și cum ar fi de la sine înțeles că viețile li se aștern înainte, un ocean de timp perfect calm, neted și netulburat. Am decupat articole din ziare, am tăiat toate poveștile lacrimogene despre familia cuprinsă de șoc, am eliminat toate detaliile sângeroase ale modului în care a fost găsit cadavrul. M-am mulțumit cu inevitabila fotografie pe care o rudă sau un prieten i-a oferit-o unui reporter insistent, o imagine cu ea în floarea vârstei, zâmbind de parcă ar fi fost nemuritoare.

Poliția nu știe multe lucruri. Deocamdată. Dar în curând vor avea mult mai multe informații cu care să lucreze.

Ce, când, cum se întâmplă ca un individ să devină criminal? Să fie înnăscut, să fie în gene, o potențială moștenire pe care unii o au, iar alții nu? Sau totul e modelat de nevoie, transformat într-o confruntare cu lumea, o strategie de supraviețuire, o boală care îți salvează viața, o nebunie plină de rațiune? Pentru că-n timp ce boala este un bombardament febril al trupului, nebunia este o retragere necesară într-un loc în care cineva poate renaște.

Eu, unul, consider că abilitatea de-a ucide este fundamentală pentru orice persoană sănătoasă. Existența noastră este o luptă continuă pentru câștig și oricine nu e în stare să-și omoare vecinul nu are dreptul să existe. La urma urmei, omorul este doar grăbirea inevitabilului. Moartea nu îngăduie excepții, e un lucru bun, pentru că viața e doar suferință și durere. În felul ăsta, orice crimă devine un act de binefacere. Doar că nu pare așa când soarele îți încălzește pielea sau apa îți udă buzele și îți recunoști pofta imbecilă de-a trăi fiecare clipă și ești gata să-ți cumperi alte firimituri de timp cu tot ce-ai acumulat de-a lungul vieții: demnitate, statut, principii. Atunci trebuie să sapi adânc, să lași mai mult loc luminii derutante, orbitoare. Către întunericul iluminat rece. Și să percepi esența dură. Adevărul. Asta a trebuit să găsesc. Asta am găsit. Cum se transformă o persoană în criminal.

Ce-i cu viața mea? Oare cred și eu că e un ocean liniștit de timp nesfârșit?

Deloc. Nu va trece mult și voi ajunge în grămada de rebuturi moarte, alături de ceilalți actori ai acestei dramolete. Însă oricare va fi starea de degradare a trupului meu, chiar dacă va rămâne doar un schelet, tot va avea un surâs pe buze. Pentru asta trăiesc, pentru dreptul meu de-a exista, pentru șansa de-a mă reabilita, de-a repara toată dezonoarea.

Însă acesta nu e decât începutul. Acum am să sting lampa și am să ies la lumina zilei. Puțina care-a mai rămas.