Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Luana Crăciun

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Rodica Crețu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Lucia

Autor: Bernard Minier

Copyright © Editura Trei, 2023
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1884-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-1985-1

Noaptea, copoi întunecat, pândește luminoasa căprioară a zilei.

SWINBURNE

Trecuse de miezul nopții, după cum o spun poveștile vechi, când în mohorâta lume învăluită în somn și tăcere viii au părut morți, iar morții și-au părăsit mormintele. Era ora la care uneori răsună voci cumplite, informe, la care se aud pași surzi sunând a gol, la care fantome înspăimântătoare bântuie prin bezna groasă și câinii urlă îngroziți la vederea lor.

JOSÉ DE ESPRONCEDA, El Estudiante de Salamanca

Nu cred în nimic: nici în zi, nici în întuneric.

THIRTY SECONDS TO MARS, 100 Suns

Prolog

Fulgere.

Tunete.

Furtună.

Parcă la poalele dealului. Coborî din mașină. De îndată ce ajunse afară, se simți de parcă un asistent de la recuzită dintr-un platou de filmare îi turna în cap găleți pline cu apă. Fără să-și ridice măcar gluga pe creștet, înaintă spre mașinile ale căror lumini albastre pulsau în ploaia torențială. Între timp, își făceau apariția și alte Toyota RAV4 inscripționate, cu sirenele urlând. În graba cu care plecase nu-și luase nici umbrelă, nici vreo haină impermeabilă. Până a ajuns la ceilalți, era udă leoarcă; apa i se scurgea pe sub gulerul vestei tactice negre, pe care scria „UCO“.

UCO, adică „Unitatea Centrală Operațională“: elita serviciilor de poliție judiciară din Guardia Civil1.

Tânăra ridică privirea către cerul negru-cărbune. Părea să fie noapte, deși se aflau în toiul zilei și toate mașinile staționate își lăsaseră luminile aprinse.

Lucia clipi din cauza picăturilor care îi atingeau corneea. Și atunci le văzu. Pe vârful dealului. Trei cruci mari, întunecate — Iisus în mijloc, cei doi tâlhari de o parte și de alta.

— Cea din dreapta, i-a spus sergentul aflat lângă una dintre mașinile pe care ploaia continua să bată darabana.

Pe fața lui se putea citi groaza pe care i-o inspira spectacolul care o aștepta pe Lucia acolo sus. Se numeau cruceiros. Calvaruri. Erau cu miile în Galicia, în vestul țării. Însă aici se aflau departe de Galicia, erau la doar vreo 30 de kilometri nord-est de Madrid. În pustiu. Departe de orice gospodărie.

Lucia urmări cu privirea direcția indicată.

Crucea din dreapta…

Nu trebuia să fii specialist ca să-ți dai seama că avea ceva diferit, ceva ce nu putea desluși prea bine din cauza ploii puternice. Chiar și de la distanța aceea era evident că statuia din mijloc — cea a lui Iisus — și cea a tâlharului din stânga fuseseră înnegrite de trecerea secolelor, iar cea din dreapta avea o culoare mult mai deschisă, aproape ca de lumânare.

Lucia a tras aer în piept.

A pornit-o în sus pe panta abruptă, unde pământul mișcător și îmbibat ca un burete se sfărâma în bulgări grei, care i se lipeau de tălpile pantofilor. Și toată apa aia care îi șiroia pe față, prin păr, pe ceafă, după care o apuca de-a lungul spinării, ca un pârâiaș care sălta din piatră în piatră…

Își auzea inima bătând din ce în ce mai tare pe măsură ce crucile păreau să coboare spre ea. Sub cerul de tuș, zeci de lumini sfâșiau întunecimea acestei după-amiezi furtunoase. Umbre albe îi treceau prin față: tehnicieni în combinezoane întregi, care ridicau probe și căutau urme pe care să nu le fi șters ploaia.

Urmă traseul semnalizat cu o panglică albă, vizibilă în întuneric, printre rigolele care brăzdau colina coborând în vale.

Ploua atât de tare, încât trebui să se apropie foarte mult ca să poată distinge ceva printre vălurile lichide — statuia din dreapta, cea care era mult mai deschisă la culoare.

Se uită la ea.

Preț de o clipă, o altă imagine îi apăru în minte — și încremeni.

Apoi deschise gura. Un țipăt mut i se înțepeni în gât în momentul în care realitatea pe care o vedea o izbi în față. Nu, nu se poate, nu putea fi adevărat: nu putea fi el…

* * *

Ploaia nu contenea. Se înverșuna să tot cadă. Încăpățânată, deasă, oblică. Lucia se cutremură. Ar fi trebuit să îi fie cald după urcușul care o lăsase fără suflare și totuși îi era frig. Frig până în oase, până în sânge.

Pentru că ceea ce se găsea acolo, la câțiva metri deasupra solului, suspendat pe cerul ploios, nu era o statuie, ci un om. Un bărbat pe care îl cunoștea. Colegul ei, prietenul și coechipierul ei: sergentul Sergio Castillo Moreira. 35 de ani. Căsătorit, două fetițe. Un polițist bun. Un tată bun. Din câte știa ea…

Ploaia șfichiuia fără încetare trupul gol, se scurgea peste carnea lividă, peste desenul elegant al mușchilor săi. Fără să vrea, Lucia remarcă un amănunt nepotrivit: apa curgea la capătul penisului ca dintr-un robinet.

Suspendat între cer și pământ, levitând peste deal. Deși era clar imposibil din punct de vedere fizic, exact asta vedea: un trup gol care stătea în aer.

Cineva scosese statuia din dreapta, care zăcea acum cu fața în jos în noroi, și o înlocuise cu trupul schingiuit al lui Sergio. Încă se mai găsea acolo scara de care se servise pentru această operațiune. Cu brațele întinse pe cruce, Sergio își întorsese capul spre cerul negru, cu capul dat pe spate, parcă implorând îndurarea care nu sosise niciodată.

Cineva — bărbat? femeie? — îi înfipsese de mai multe ori o șurubelniță în inimă, cu o violență nemaivăzută, ca și cum încercase să îl facă să explodeze: între stern și mamelonul stâng se aflau mai multe răni profunde, iar dintr-una dintre ele se vedea ieșind mânerul șurubelniței.

Universul are misterele lui, se gândi ea. Soarele, de unul singur, reprezintă 99% din masa întregului sistem solar; în spațiu nu există nici un sunet; pentru fiecare ființă umană de pe pământ există câte 1,6 milioane de furnici; una dintre cele mai vechi opere literare ale umanității se numește Epopeea lui Ghilgameș și este scrisă pe tăblițe de argilă, iar personajul ei principal era deja obsedat de moarte. Știa toate astea de la Rafael, fratele ei mai mic… Însă misterul acesta era cel mai mare pentru Lucia, cel mai de neînțeles dintre toate.

Misterul cruzimii, al răului absolut.

Simți cum i se face greață. Se forță totuși să continue să privească atrocitatea aceea care sfida orice capacitate de înțelegere.

Nu exista niciun cui, nicio legătură care să țină corpul fixat de cruce. Imposibil… Părea să plutească în aer numai prin puterea voinței. Dar nu mai exista nicio voință în trupul acela — era mort. Deci despre ce minune era vorba?

Tocmai se terminase instalarea unei schele, pentru a putea coborî corpul — tuburi strălucitoare și plăci metalice zornăind la atingere. Ploaia torențială se transforma în vapori albicioși în haloul creat de luminile reflectoarelor. Lucia se întoarse către unul din tehnicienii de lângă ea:

— Cum stă acolo?

— E ciudat, nu-i așa? oftă bărbatul mărunt, îmbrăcat într-un combinezon alb ca de cosmonaut, pe care răpăiau picăturile de ploaie. Fără sfori, fără cuie, și totuși stă așa… Cel care a făcut asta e cu adevărat diabolic.

— Toți sunt diabolici, răspunse ea, cumva iritată de cele auzite. Deci?

— Lipici…

— Ce?

— Spatele, fesele, gambele, partea din spate a brațelor și a craniului i-au fost acoperite cu ceva ce pare a fi un adeziv extrem de puternic. Mda… Până a prins, probabil că trebuie să fi fost ținut de cruce cu ceva sfori sau cabluri, nu știm încă. Se văd urme destul de adânci pe brațe și la încheieturi, pe piept, pe frunte și pe glezne. Cu siguranță, înainte să înceapă ploaia. Probabil că a durat doar câteva minute, dar trebuie să ai mare putere ca să faci așa ceva… Apoi, indiferent dacă a fost făcută de Dumnezeu sau dacă este rezultatul a milioane de ani de evoluție, începând cu primul microorganism unicelular, pielea este o minune a ingineriei biologice, deopotrivă estetică, elastică și îndeajuns de rezistentă pentru a menține corpul în poziția în care a fost lipit.

— Doamne! gemu ea.

Se îndoi din mijloc. Își puse mâinile pe coapse și respiră adânc, încercând să lupte cu greața din ce în ce mai puternică. Apoi se ridică la loc.

O amintire fugară îi trecu prin minte: ea și sergentul Moreira sărutându-se în vestiar, la ultima sărbătoare de Sf. Silvestru. Lucia împingându-l ușurel și zicând: „Nu, Sergio“. Lucrează împreună, îi cunoaște soția, fiicele… Din încăperea de alături se aude muzică, se aud râsete și țipete vesele. El miroase bine — un amestec de săpun și apă de toaletă —, iar gura lui are un gust plăcut, de tutun, gumă de mestecat și pastă de dinți. El o dorește. Și ea îl dorește. Dar îi zice „nu“.

Lucia tresări brusc. Se întrebă dacă nu visase cumva și își concentră din nou privirea pe pieptul alb pe care șuvoaiele de apă strălucesc în timp ce reflectă lumina proiectoarelor.

Din nou.

O dată, de două ori — pieptul se ridica!

Oh, Doamne! Era clar că șurubelnița nu își făcuse bine treaba.

Se întoarse către ceilalți care erau acolo, pe deal:

— TRĂIEȘTE! urlă ea. E VIU! E VIU!

Locul oamenilor în combinezoane albe fusese luat de un medic și doi infirmieri. Urcaseră pe schelă și acum lucrau aplecați deasupra corpului, la trei metri deasupra solului. Ploaia ce cădea pe aluminiu se auzea ca un xilofon. Peste tot în jur strigăte, chemări, agitație.

— Cum naiba să-l dezlipim de aici fără să-i smulgem pielea? strigă unul dintre bărbații aflați sus pe schelă.

— Avem un martor, îi spuse în același moment Luciei căpitanul Peña, șeful ei de la UCO.

Ajunsese alături de ea, iar din mustață i se scurgeau pârâiașe de ploaie. Ea întoarse capul către el:

— Un martor?

El ridică din umeri.

— Sau un suspect, mai degrabă.

Ea se încruntă.

— Un martor sau un suspect?

— El zice că doar se plimba pe aici… A chemat poliția și a așteptat să vină patrula. Zice că a văzut ce s-a întâmplat. Și pe cel care a făcut asta. Că a văzut totul.