În amintirea lui Ernst Morawetz și a lui Ignaz Purkhardshofer, doi dascăli care au contribuit decisiv la dezvoltarea minții mele.

Prefață

Când a terminat de scris această carte, cu puțin timp înainte să moară, soțul meu a spus că realizase tot ce-și propusese să facă pentru psihanaliză și și-a exprimat speranța că în viitor colegii săi, și mai ales cei din generația tânără, vor continua să exploreze nenumăratele întrebări pe care le-a pus pe parcursul operei sale. Și-a exprimat, de asemenea, speranța că gândurile sale aveau să-i stimuleze pe aceștia să-și pună propriile lor întrebări, să-și exploreze propriile idei pentru a susține astfel progresul științei psihanalizei.

După ce Arnold Goldberg și Paul Stepansky au redactat manuscrisul soțului meu, am făcut unele revizuiri, incluzând anumite pasaje din original despre care știam că soțul meu le considerase importante pentru a fi comunicate — sau chiar reiterate — și pe care ei le-au omis inițial din motive stilistice. Chiar dacă includerea acestor pasaje ar putea face lectura cărții mai dificilă, sper că cititorii vor avea totuși răbdarea necesară și sunt sigură că eforturile lor vor fi recompensate prin bogăția ideilor exprimate și detaliate în această carte.

Aș vrea să-mi exprim mulțumirile față de fiul nostru, Tom, și față de prietenul de-o viață al soțului meu, Robert W. Wadsworth, pentru ajutorul pe care mi l-au acordat în pregătirea manuscrisului pentru publicare.

Elisabeth Kohut

Introducere

Aceasta este ultima carte a lui Heinz Kohut. Nu va fi însă și ultima carte despre opera sa, dat fiind că psihologia psihanalitică a Sinelui e în plin avânt și are deja propria istorie. Această carte reprezintă un moment din această istorie.

Este vorba despre o istorie care s-a dovedit a fi, după toate standardele, una incitantă și plină de evenimente. Începutul acestei istorii este greu de delimitat; povestea psihologiei Sinelui este atât de strâns legată de Heinz Kohut, încât o descriere completă va trebui să aștepte ca, mai întâi, să fie spusă povestea de viață a lui Kohut. Putem totuși să trecem în revistă o scurtă perioadă din evoluția conceptuală a psihologiei Sinelui prin prisma unei profeții făcute de William James, profeție pe care un prieten apropiat i-a făcut-o lui Heinz după citirea manuscrisului cărții Analiza Sinelui: „Mai întâi vor spune că e complet greșit ce spui, apoi că e neimportant și trivial, pentru ca în final să spună că ei au știut mereu că așa stau lucrurile“. Predicția, evident, avea să se dovedească în cea mai mare parte adevărată, dar releva, de asemenea, și impactul extraordinar pe care un nou set de idei l-a avut asupra comunității științifice — iar această poveste rămâne să fie istorisită în continuare.

Evident, nu toată lumea care a auzit sau care a citit inițial despre ideile lui Kohut despre narcisism a reacționat conform profeției jamesiene, după cum nici desfășurarea de judecăți critice nu s-a produs atât de clar precum anunța profeția. Când Kohut și-a prezentat pentru prima oară lucrarea „Forme și transformări ale narcisismului“, în decembrie 1965 (Kohut, 1978b, vol. 1), era la apogeul carierei sale profesionale din cadrul instituțional al psihanalizei. Observațiile sale despre narcisism au provocat foarte puține disensiuni la acel moment. Chiar și lucrarea „Tratamentul psihanalitic al tulburărilor de personalitate narcisică“, pe care avea s-o prezinte doi ani mai târziu (Kohut, 1978b, vol. 1), s-a bucurat de o primire în general cordială. Spre sfârșitul anilor 1960, în timp ce se pregătea să publice Analiza Sinelui, le-a cerut la răstimpuri anumitor colegi și studenți să citească și să comenteze pe marginea proiectului. Și-a considerat cu siguranță această primă carte ca fiind semnalul unei desprinderi de tradiția analizei clasice și a urmărit să obțină pe cât posibil un răspuns critic cât mai variat înainte de publicare.

Deși Analiza Sinelui s-a bucurat de o receptare extraordinar de largă și apreciativă, cartea a stârnit, de asemenea, și reacții negative puternice. Din dorința creării unui forum intelectual și din nevoia sa de a avea un tampon împotriva fluxului tot mai mare de critici, un grup de analiști interesați de lucrările sale a început să se întâlnească regulat cu el. Acest grup a continuat să se întâlnească până în prezent. De-a lungul anilor, grupul de studiu al psihologiei Sinelui a atras o mare varietate de membri; Michael Basch, John Gedo, David Marcus, Anna Ornstein, Paul Ornstein, Marian Tolpin, Paul Tolpin și Ernest Wolf au făcut cu toții parte din acest grup într-un moment sau altul. Printre membrii mai recenți se numără Bernard Brandchaft, Arthur Malin, Evelyne Schwaber, Estelle Shane, Morton Shane și Robert Stolorow. Pe măsură ce interesul pentru opera lui Kohut creștea, grupul de studiu inițial a fost înlocuit de unul mai mare, cu aproximativ cincizeci de membri. Deși în majoritatea întâlnirilor ne concentram pe ideile din jurul psihologiei Sinelui, ocazional ne-am ocupat și de alte proiecte, cum ar fi publicarea unui volum colectiv, The Psychology of the Self: A Casebook (Goldberg 1978), precum și organizarea unor conferințe pe tema psihologiei Sinelui.

Nu-mi pot imagina discuții mai aprinse pe tema psihologiei Sinelui decât cele care au debutat atunci în grupul de studiu și care continuă și în prezent. Ne-am luptat, cu toții, corp la corp cu aproape toate criticile care au fost aduse psihologiei Sinelui, deși nu abordam aceste discuții în spiritul profeției lui James, ci mai degrabă încercam să dăm un sens lucrurilor pe care ne străduiam să le înțelegem. Nu cred că exagerez dacă spun că foarte rar am auzit vreo critică cu care să nu ne fi luptat noi înșine și căreia să nu-i fi găsit un răspuns satisfăcător în cadrul grupului. Ne confruntăm în continuare și cu propriile noastre critici, care încă nu și-au găsit răspunsul, dar evident este vorba despre o confruntare caracteristică tuturor științelor.

Cartea de față reprezintă un capitol în evoluția ideilor psiha­na­litice și exemplifică natura dinamică a conceptelor legate de psihologia Sinelui. A luat naștere în urma nenumăratelor discuții de grup cu Kohut și reprezintă parțial încercarea sa de a răspunde anumitor întrebări care au apărut după apariția cărții The Restauration of the Self — Reconstrucția Sinelui, dar nu se limitează la a fi doar un comentariu pe marginea acestei ultime cărți deoarece întrebările pe care le pune Kohut l-au direcționat către un set de ipoteze despre natura vindecării psihanalitice, ipoteze fundamental diferite de opiniile sale anterioare despre vindecarea psihanalitică. Pe lângă evoluția la nivel de teorie, Kohut oferă explicații substanțiale pe marginea conceptului de empatie, a complexului Oedip, a naturii apărărilor și rezistențelor și a varietății transferurilor de obiect al Sinelui — printre multe alte subiecte abordate în aceste volum. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei cărți este maniera convingătoare în care Kohut formulează nenumăratele probleme pe care le pune psihologia Sinelui, probleme care încă mai trebuie studiate pentru a fi în cele din urmă rezolvate.

Oricine a participat la istoria psihologiei Sinelui are un răspuns pregătit la profeția jamesiană invocată de prietenul lui Kohut. Ideile și teoriile lui Kohut nu sunt „greșite“, deoarece astfel de idei și teorii inovatoare nu pot fi niciodată etichetate simplist ca fiind corecte sau greșite. Mai mult, avem un criteriu pragmatic pe baza căruia să le evaluăm: trebuie să ne întrebăm doar cât de valoroase sunt aceste idei pentru maniera de desfășurare a analizelor clinice. Fără îndoială că ideile lui Kohut sunt importante și merită a fi studiate și dezbătute, dar aceste dezbateri nu trebuie făcute în spiritul disidenței, ci mai degrabă în spiritul unei explorări: pentru a descoperi dacă ideile sale ne ajută să înțelegem mai multe decât înțelegeam până acum. Ideile lui Kohut sunt departe de a fi „triviale“: mult prea mulți analiști au reușit să folosească substanțial ideile sale în experiența clinică și în teoretizările proprii pentru a mai putea respinge psihologia Sinelui ca fiind neimportantă. Ultimul element al profeției ne forțează să ne întrebăm dacă analiștii chiar s-au folosit în tot acest timp de ideile din psihologia Sinelui. Cum era de așteptat, cartea răspunde la această întrebare, iar cititorul nerăbdător va descoperi în paginile care urmează perspectiva profundă a lui Kohut pe marginea acestei probleme.

Cartea de față a fost îngrijită de mine și de Paul Stepansky pe baza manuscrisului lăsat de Heinz Kohut. Se cuvine să spun că nu am adăugat nimic în plus pe lângă ideile sale și nici nu am omis vreo idee, ci ne-am concentrat în munca noastră pe claritatea exprimării. Stepansky a depus cel mai mare efort în acest sens și sunt sigur că sarcina aceasta de remaniere a textului nu ar fi putut fi dusă la bun sfârșit fără colaborarea sa. Pot să-mi asum responsabilitatea pentru acuratețea sau lipsa de acuratețe în redarea ideilor lui Kohut, dar sunt sigur că această carte este o versiune fidelă a ceea ce și-a propus să spună.

Arnold Goldberg, doctor în medicină, Chicago

Partea întâi

Reconstrucția Sinelui: Răspunsuri și reflecții

Cum era de așteptat, anumite idei din cartea mea Reconstrucția Sinelui (The Restauration of the Self, 1977) au generat o varietate de răspunsuri din partea colegilor mei. În diverse ocazii — ședințe de supervizare, seminare sau corespondență scrisă — mi s-a cerut să clarific anumite păreri pe care aparent nu le detaliasem sufi­cient în carte.