Nota editorului ediției originale

Erich Fromm și-a câștigat notorietatea mai întâi ca terapeut. Timp de peste cincizeci de ani, a practicat psihanaliza; din aceștia, mai mult de peste patruzeci de ani a activat în New York și Mexico City ca profesor, supervizor și lector universitar în cadrul unor institute de educație și formare în psihanaliză. Toți pacienții săi i-au admirat pasiunea pe care a dedicat-o căutării adevărului, acuitatea gândirii critice, precum și extraordinara sa empatie, căldura și stilul direct pe care-l aborda în relațiile sale.

Fromm a intenționat în mai multe rânduri să scrie și să publice diverse materiale referitoare la metoda sa terapeutică, însă, din nefericire, planurile sale nu s-au materializat niciodată. Prin urmare, mărturiile pacienților săi, precum și ale analiștilor și colegilor pe care i-a supervizat sunt de o valoare inestimabilă. O importanță specială o au scrierile lui R.U. Akeret (1975), G. Chrzanowski (1977, 1993), R.M. Crowley (1981), D. Elkin (1981), L. Epstein (1975), A.H. Feiner (1975), A. Gourevitch (1981), A. Grey (1992, 1993), M. Horney Eckardt (1975, 1982, 1983, 1992), J.S. Kwawer (1975, 1991), B. Landis (1975, 1981, 1981a), R.M. Lesser (1992), B. Luban-Plozza și U. Egles (1982), M. Norell (1975, 1981), D.E. Schecter (1971, 1981, 1981a, 1981b), J. Silva Garcia (1984, 1990), R. Spiegel (1981, 1983), E.S. Tauber (1959, 1979, 1980, 1981, 1981x, 1982, 1988), E.S. Tauber și B. Landis (1971), E.G. Witenberg (1981), B. Wolstein (1981), precum și contribuțiile studenților mexicani ai lui Fromm, apărute în Revista de Psicoanáilisis, Psiquiatría y Psicología din 1965 până în 1975, precum și în publicații ulterioare (Memoria, Anuario) ale Institutului de Psihanaliză din Mexic, fondat de Fromm. Contribuțiile lui M. Bacciagaluppi (1989, 1991, 1991a, 1993, 1993a), M. Bacciagaluppi și R. Biancoli (1993), R. Biancoli (1987, 1992), D. Burston (1991), M. Cortina (1992), R. Funk (1993) și L. von Werder (1990) dezvoltă idei tratate în scrierile menționate mai sus și, parțial, într-o serie de manuscrise nepublicate de-ale lui Fromm.

Fromm a publicat doar câteva scrieri referitoare la terapia psihanalitică: un capitol care sintetizează concepția lui despre vise (în E. Fromm, 1951a), un eseu despre „Micul Hans“ al lui Freud (în E. Fromm, 1966), precum și câteva reflecții cu privire la probleme de tehnică terapeutică (în E. Fromm, 1979 și în secțiunea „The Revision of Psychoanalytic Therapy“ în E. Fromm, 1990, pp. 70–80). În 1963, Richard I. Evans i-a luat lui Fromm un interviu referitor la abordarea sa terapeutică, interviu care a fost publicat de Evans fără acceptul lui Fromm (în E. Fromm, 1966). Deși acesta a apărut în engleză și italiană și a fost tradus în mai multe limbi, el nu constituie o sursă credibilă, deoarece, în viziunea lui Fromm, „nu oferă un insight util asupra muncii mele“ și nu reprezintă nicio introducere și nicio sinteză a acesteia“. Unele observații pe care Fromm le-a făcut în acest interviu cu privire la metoda sa terapeutică au fost transcrise verbatim și incluse în acest volum.

Textele publicate postum cuprinse în acest volum nu constituie un manual de psihanaliză și nici nu sunt un substitut pentru descrierea non-existentă a tehnicii psihanalitice, așa cum o vedea Fromm. Nu este întâmplător că Fromm nu a publicat un manual de psihanaliză și nici nu a înființat o școală în jurul metodei sale terapeutice. Caracterul distinct al abordării sale nu poate fi sintetizat într-o „tehnică psihanalitică“, iar psihanalistul nu se poate ascunde în spatele „know-how-ului“ său terapeutic.

Prezentul volum nu oferă o descriere a tehnicii psihanalitice; în opinia lui Fromm și contrar a ceea ce pretind manualele, așa ceva nu poate exista. Pe de altă parte, acest volum îl descrie pe Fromm în calitatea sa de terapeut și tratează felul în care abordează suferințele psihologice ale prezentului. Metoda sa terapeutică nu este caracterizată prin teorii complicate și abstracte sau prin diagnosticări diferențiale „abuzive“ ale „materialului pacientului“, ci mai degrabă prin capacitatea sa de a percepe individual și independent problemele cu care se confruntă omenirea. Ideile sale despre pacienți și despre modul de a-i trata sunt scăldate în viziunea sa umanistă. Pacientul nu este văzut ca opusul psihanalistului; pacientul nu este o persoană fundamental diferită. Analizandul și analistul se află într-o solidaritate profundă. Metoda sa se întemeiază pe premisa că psihanalistul a învățat cum să lucreze cu el însuși și că nu și-a pierdut capacitatea și dorința de a învăța, evitând să se ascundă în spatele unei „tehnici psihanalitice“. Analistul devine propriul său următor pacient și, pentru el, pacientul său devine analistul său. Fromm își poate lua în serios pacientul pentru că se ia pe el însuși în serios și îl poate analiza pentru că se autoanalizează utilizând reacțiile contratransferențiale pe care i le stârnește pacientul.

Niciunul dintre textele publicate aici nu a existat sub forma unui manuscris, ci doar ca transcrieri în engleză ale unor prelegeri, interviuri și seminare. M-am străduit să păstrez caracterul oral al textelor care, fiind publicate pentru prima oară aici, nu sunt însoțite de note ale prelegerii. Cu excepția ultimei secțiuni, împărțirea, ordinea textelor și titlurile au fost alese — adică adăugate — de mine. În rest, am folosit parantezele pentru a indica adăugiri importante. Transcrierile în limba engleză sunt disponibile la Arhivele Erich Fromm (Ursrainer Ring 24, D-72076, Tübingen, Germania).

Prima parte a acestui volum se numește „Factori care determină transformarea pacientului aflat în tratament psihanalitic“ și reproduce o prelegere pe care a ținut-o Fromm în data de 25 septembrie 1964 în cadrul unei conferințe cu titlul „The Causes for Patient Change in Analytic Treatment“ la Harry Stack Sullivan Society, cu ocazia inaugurării noii clădiri a Institutului William Alanson White din New York. Prelegerea este remarcabilă prin aceea că Fromm face o distincție între nevrozele maligne și cele benigne și demonstrează cu claritate limitările tratamentului psihanalitic. (A se vedea și E. Fromm, 1991, care conține o parte a acestei prelegeri.)

A doua parte („Aspecte terapeutice ale psihanalizei“) conține fragmente dintr-o prelegere ținută de Fromm împreună cu Bernard Landis în cadrul unui seminar de trei săptămâni oferit studenților americani de la facultatea de psihologie, care a avut loc la Locarno în 1974. În anii următori, transcrierea acestui seminar — care număra patru sute de pagini — a fost pregătită de secretara sa, Joan Hughes, din înregistrări, și apoi a fost revizuită parțial de Fromm. Intenția sa inițială a fost să cuprindă părți din acest text într-o carte despre terapia psihanalitică, a cărei primă parte ar fi discutat limitările concepției freudiene. Fromm a scris acest manuscris după ce a terminat A avea sau a fi? în 1976 și 1977. A doua parte, în vederea căreia a revizuit textul seminarului ținut în 1974, ar fi tratat aspecte ale metodei terapeutice. Din păcate, în 1977 Fromm a suferit un atac de cord major, care i-a îngreunat lucrul la această a doua parte a cărții, astfel încât prima parte, care discuta concepția psihanalitică freudiană, a fost publicată separat în 1979 (E. Fromm, 1979).

Fragmentele din seminarul organizat în 1974 publicate aici oferă informații de primă mână nu doar despre Fromm ca terapeut (informații îmbogățite de remarcile sale privitoare la un caz prezentat în cadrul seminarului de Bernard Landis), dar și privitoare la concepția sa despre tulburările de personalitate moderne și despre tratamentul special pe care îl solicită. Anumite fragmente din cadrul seminarului ținut în 1974 au fost extinse apelându-se la afirmațiile făcute de Fromm în cadrul interviului din 1973 menționat mai sus. Ultima parte, care poartă titlul ales de Fromm — „«Tehnica» psihanalitică sau arta de a asculta“ — a fost scrisă chiar de el cu puțin înainte de moarea sa în 1980 și ar fi trebuit să devină preambulul fragmentelor din seminarul susținut în 1974.

Tübingen, ianuarie 1994

Rainer Funk

(tradus în engleză de Lance W. Garmer)

Partea întâi

Factori care determină transformarea pacientului aflat în tratament psihanalitic

1

Factori terapeutici în viziunea lui Sigmund Freud și critica mea

Probabil că cea mai importantă lucrare care dezbate subiectul factorilor terapeutici în psihanaliză este eseul lui Freud, Analiză cu final și analiză nesfârșită (1937/2017), una dintre cele mai strălucite și „curajoase“ scrieri ale lui Freud, dacă putem spune așa; nu că lui Freud i-ar fi lipsit vreodată curajul în vreuna dintre operele sale. A fost scrisă cu puțină vreme înainte de a muri și constituie ultima sa lucrare recapitulativă cu privire la rezultatul tratamentului psihanalitic. Pentru început, voi trece în revistă principalele idei expuse de Freud acolo, iar apoi, în porțiunea esențială a acestei prelegeri, voi încerca să fac câteva comentarii pe marginea ei și să ofer sugestiile mele referitoare la respectivul subiect.

În primul rând, mi se pare interesant că teoria psihanalitică pe care o propune Freud în această lucrare a rămas, în esență, neschimbată. Conceptul său de nevroză presupune un conflict între pulsiune și Eu: fie cel din urmă nu este suficient de puternic, fie pulsiunile sunt prea puternice.