Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Andreea Tudorică

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: © creacart/Getty Images; © Pesce Huang/unsplash.com

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Carusel Multimedia

Corectură:

Rodica Crețu

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Kingdom of the Blind

Autor: Louise Penny

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1549-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-1953-0

1 Înșiruire de cuvinte fără nicio legătură, dar care, pronunțate repede și cu accent irlandez, seamănă cu o înjurătură care exprimă surpriză (Well, I’ll be fucked — Să fiu al dracului.) (N.t.)

Capitolul 1

Armand Gamache reduse viteza la ralanti, apoi opri mașina pe drumul secundar acoperit de zăpadă.

Aici e, își zise în sinea lui. Porni din nou și conduse printre pinii înalți până ajunse în luminiș.

Parcă mașina și rămase în căldura din habitaclu, privind peisajul înghețat. Fulgii de zăpadă aterizau pe parbriz și se topeau imediat ce ajungeau pe geam. Acum ningea mai tare, estompând ușor peisajul ce i se dezvăluia. Gamache se uită la scrisoarea pe care o primise în ajun, deschisă pe scaunul din dreapta.

După ce își puse ochelarii de citit, se frecă pe față și o citi din nou. Era o invitație — sau cel puțin așa părea — în acest loc izolat.

Opri motorul, dar nu coborî din mașină.

Nu putea spune că era îngrijorat. Era mai mult nedumerit decât neliniștit.

Totuși, situația era destul de ciudată ca să declanșeze un mic semnal de alarmă în el. Nu o sirenă, cel puțin deocamdată. Dar era în gardă.

Armand Gamache nu era timid din fire, dar era un om prudent. Altfel cum ar fi supraviețuit în eșaloanele superioare ale Sûreté du Québec? Mare minune dacă ar fi reușit.

Se baza pe gândirea rațională, dar și pe instinctul său, în care avea încredere.

Și ce îi spuneau ele acum?

Că era cu siguranță o situație absolut ciudată. Bine, își zise zâmbind, asta ar putea să mi-o spună și nepoții mei.

Scoase telefonul și formă numărul, apoi ascultă cum sună o dată, de două ori, înainte să i se răspundă.

— Salut, ma belle!2 Am ajuns, spuse el.

Era o convenție între Armand și soția lui, Reine-Marie: iarna, când ningea, se sunau unul pe altul când ajungeau la destinație.

— Cum a fost drumul? În Three Pines ninge din ce în ce mai tare.

— Și aici. Dar s-a circulat bine.

— Unde ești? Cum e locul ăla, Armand?

— Nu știu cum să ți-l descriu.

Dar a încercat.

Avea în fața lui ceva ce altădată fusese „acasă“ pentru cineva. Apoi o simplă casă. Iar acum era o clădire oarecare. Și nici asta pentru foarte mult timp.

— E o fermă veche. Dar pare abandonată.

— Ești sigur că ai ajuns unde trebuie? Ții minte când a trebuit să mă iei de-acasă de la fratele meu, dar te-ai dus la un alt frate? O țineai una și bună că eu eram acolo.

— Asta s-a întâmplat cu ani în urmă. Plus că în Ste-Angélique toate casele arătau identic, la fel și cei 157 de frați ai tăi, sincer. Oricum, el nu prea mă avea la inimă, credeam că era doar o manevră ca să scape de mine și să te las în pace.

— Poți să-l învinuiești? Bătuseși la altă ușă. Tocmai tu, ditamai detectivul.

Armand izbucni în râs. Episodul se întâmplase cu zeci de ani în urmă, pe vremea când abia începuse să o curteze. Familia lui Reine-Marie, văzând cât de mult îl iubea ea și, mai ales, cât de mult o iubea el, se îmbunase.

— Am ajuns unde trebuie. Mai e o mașină.

Vehiculul era acoperit de un strat subțire de zăpadă. A ajuns de vreo jumătate de oră. Nu mai mult, deduse el. Apoi întoarse privirea spre fermă.

— Nu mai locuiește nimeni aici de ceva timp.

O casă nu ajungea în halul ăsta peste noapte. Era nevoie de ani de neglijență.

Acum era puțin mai mult decât un maldăr de materiale.

Obloanele stăteau strâmbe, iar balustrada de lemn putrezise și se desprinsese de scara înclinată. Una dintre ferestrele de la etaj era acoperită cu placaj și Gamache avea impresia că ferma îi făcea cu ochiul. De parcă ar fi știut un lucru pe care el nu îl știa.

Întinse gâtul să se uite mai bine. Oare casa era cumva ușor înclinată? Sau era doar un efect al imaginației lui, influențată de una dintre povestioarele lui Honoré?

A fost odată un om strâmb care a găsit un ban strâmb lângă un gard strâmb,

El a cumpărat o pisică strâmbă care a prins un șoarece strâmb,

Și locuiau cu toții într-o căsuță strâmbă.

Avea în față o casă strâmbă. Și Armand Gamache se întrebă dacă înăuntru va găsi un omuleț strâmb.

După ce își luă rămas-bun de la Reine-Marie, se uită din nou la cealaltă mașină parcată în curte și la plăcuța de înmatriculare pe care apărea deviza Québecului: JE ME SOUVIENS.

Îmi amintesc.

De fiecare dată când închidea ochii, ca acum, imaginile îi veneau în minte instantaneu. La fel de vii și de intense ca atunci când se întâmplase. Și nu doar ziua aceea din vara anului trecut, când razele piezișe ale soarelui dansaseră pe mâinile lui pătate de sânge.

Revedea toate zilele. Și toate nopțile. Tot sângele. Al său și al celorlalți. Oameni cărora le salvase viața. Și oameni cărora le-o curmase.

Dar pentru a-și păstra rațiunea, umanitatea, echilibrul, trebuia să-și amintească și evenimentele fericite.

O avea pe Reine-Marie. Aveau un fiu și o fiică. Acum, și nepoți.

Refugiul din Three Pines. Momentele tihnite cu prietenii. Sărbătorile pline de veselie.

De curând, tatăl unui bun prieten murise după ani întregi în care suferise de demență. În ultimul lui an de viață nu-și mai recunoștea prietenii și nici familia. Era amabil cu toți, dar le zâmbea doar unora. Celor pe care îi iubea. Îi recunoștea instinctiv și îi păstra la adăpost, nu în mintea sa rănită, ci în inima lui.

Inima avea o memorie mai bună decât mintea. Dar ce păstrau oamenii în inima lor? Asta era întrebarea.

Inspectorul-șef Gamache cunoștea destui oameni a căror inimă era roasă de ură.

Se uită la casa strâmbă din fața lui și se întrebă oare ce amintire o rodea.

După ce memoră din instinct numărul de pe plăcuța de înmatriculare a mașinii, se uită prin curte.

Ici-colo, mormane mari de zăpadă sub care, presupunea Gamache, zăceau mașini ruginite. O camionetă dezmembrată. Un tractor vechi, acum abandonat. Și ceva ce semăna cu un tanc, dar care probabil era un rezervor vechi de benzină.

Sau cel puțin așa spera.

Își trase căciula pe cap și se pregăti să-și pună mănușile, dar după un moment de ezitare luă din nou scrisoarea în mână. Nu era cine știe ce. Vreo două fraze laconice, nimic mai mult.

Departe de a fi amenințătoare, era comică de-a binelea dacă n-ar fi fost scrisă de un mort.

Era de la un notar care îi cerea, aproape îl soma pe Gamache, să se prezinte la 10 dimineața la această fermă izolată. La ora 10 fix. Vă rog. Să nu întârziați. Merci.

Gamache îl căutase în baza de date a Camerei notarilor din Québec.

Maître Laurence Mercier.

Mort de cancer în urmă cu șase luni.

Și totuși… O scrisoare de la el.

Fără adresă de e-mail, fără adresă de retur. Doar un număr de telefon la care Armand sunase, dar nu-i răspunsese nimeni.

Fusese tentat să îl caute pe maître Laurence Mercier în baza de date a Sûreté du Québec, dar renunțase. Nu pentru că ar fi fost persona non grata la Sûreté. Nici chiar așa. Dar, după ce fusese suspendat până la încheierea anchetei asupra evenimentelor din vara trecută, trebuia să cearnă bine favorurile pe care le cerea colegilor. Chiar și lui Jean Guy Beauvoir. Adjunctul său. Ginerele său.

Gamache se uită încă o dată la casa odinioară solidă și zâmbi. Ciudat, dar îi era cumva simpatică, parcă i-ar fi fost rudă.

Uneori lucrurile se strică pe neașteptate Și asta nu reflectă neapărat cât de mult au fost apreciate.

Împături scrisoarea și o strecură în buzunarul de la piept. Chiar când să coboare din mașină, îi sună telefonul.

Gamache se uită la ecran și văzu numărul. Îi dispăru orice urmă de amuzament.

Să îndrăznească să răspundă?

Sau nu?

În timp ce telefonul continua să sune, se uită prin parbriz la lumea care i se părea imperfectă prin vălul de ninsoare ce se întețea.

Se întreba dacă pe viitor, când va vedea o fermă veche, va auzi atingerea ușoară a fulgilor de zăpadă sau va simți mirosul de lână udă, îi va reveni în memorie această clipă. Și dacă da, cum și-o va aminti. Cu o senzație de ușurare sau de groază?

— Oui, allô?

Bărbatul stătea lângă fereastră, încercând să distingă ce se întâmplă afară.

În ciuda stratului de gheață de pe geam, care deforma imaginea, văzuse mașina sosind și așteptase cu nerăbdare ca bărbatul să parcheze, dar constatase apoi că acesta rămăsese în mașină.

După un minut, nou-venitul coborâse din mașină, dar nu se îndreptase spre casă. Rămăsese în picioare lângă mașină, cu telefonul mobil la ureche.

Primul dintre les invités3.

Omul îl recunoscuse, bineînțeles. Cine nu l-ar fi recunoscut? Îl văzuse adesea, dar numai la știrile de la televizor. Niciodată în persoană.

Și avusese serioase îndoieli că va veni.

Armand Gamache. Fostul șef al serviciului Omoruri. Inspector-șef la Sûreté du Québec, actualmente suspendat din funcție.

Simți un ușor freamăt de încântare. Armand Gamache era, în felul său, o celebritate. Un bărbat extrem de respectat și deopotrivă hulit. În presă, unii îl considerau erou, alții, un ticălos. Personificarea a tot ce era mai rău în poliție. Sau ce era mai bun. Unul care abuza de putere. Sau un lider îndrăzneț, gata să-și sacrifice propria reputație, poate chiar mai mult, pentru binele comun.

Dispus să facă ceea ce nimeni altcineva nu voia să facă. Sau nu putea.

Prin ninsoare și geamul care deforma ușor, văzu un bărbat de aproape 60 de ani. Înalt, de peste 1,80 metri și impunător. Canadiana îl făcea să pară robust, dar oricine purta o canadiană arăta așa. Fața, deși nu era buhăită, arăta trecerea anilor. Cu riduri în jurul ochilor. Chiar în timp ce îl privea, între sprâncenele lui Gamache se formară două cute adânci.

Nu se pricepea să descifreze expresiile de pe chipurile oamenilor. Observa cutele, dar nu știa să le interpreteze. Se gândi că Gamache era furios, dar poate că era doar concentrat. Sau surprins. Poate chiar bucuros.

Dar se îndoia.

Acum ningea mai tare, însă Gamache nu-și pusese mănușile. Îi căzuseră când coborâse din mașină.