PRIMA SĂPTĂMÂNĂ

Fredrik verifică poate pentru a suta oară că nu se vede nimic prin punga de plastic. Nu vrea să dezvăluie surpriza prea curând. Soarele de vară îi coace fața, probabil că afară sunt 29 de grade. În ciuda căldurii, decide să meargă pe jos de la biroul său din zona Skanstull până la grădinița lui Ossian, în apropiere de Zinkensdamm. E miercuri, dar a reușit totuși să plece de la birou puțin mai devreme decât de obicei. Pe asemenea călduri, nimeni nu se obosește să respecte un orar de lucru exact. Majoritatea colegilor săi stau deja la umbră pe la vreo terasă, cu o bere rece în față.

Plimbarea durează doar vreo 20 de minute, dar tot ar fi trebuit să-și ia la el o sticlă de apă, având în vedere cât de cald este. Își scoate sacoul și își suflecă mânecile cămășii, care i se lipește de spate din cauza transpirației. Dar nu contează. Azi, totul e așa cum ar trebui să fie.

Verifică din nou sacoșa. Cutia cu kitul Lego Technic este atât de mare, încât aproape că înțeapă toartele. Un McLaren Senna GTR. Fascinația lui Ossian pentru mașini e încă un mister, ținând cont de dezinteresul activ pe care atât el, cât și Josefin îl au față de mașini. Dar interesul pentru Lego e împărtășit de tată și fiu.

Vârsta indicată pe cutie este 10+, însă Ossian are doar cinci ani. Dar Fredrik știe că Ossian se va descurca fără probleme. E inteligent. Uneori mai inteligent decât tatăl său, își zice Fredrik și râde tare, cu soarele în față. Da, acest tată cu mintea brici tocmai a cumpărat o surpriză care înseamnă ore întregi de stat în casă, în una dintre cele mai frumoase zile de vară. Da, da. Asta e. Sigur și mâine va fi vreme frumoasă.

În plus, Ossian a stat deja afară toată ziua. Ceea ce îi prinde foarte bine. Când nu e concentrat asupra Lego-ului său, se cațără pe pereți acasă. Josefin se întreabă uneori dacă fiul lor ar putea fi diagnosticat. Nu că ar intenționa să-l ducă la doctor. În orice caz, nu deocamdată. Nivelul de activitate al lui Ossian este până una-alta oarecum pozitiv, în comparație cu copiii ăia de la grădiniță, lipiți de mobil, care, la cinci ani, deja se aruncă pe iPhone-urile părinților când vin să-i ia acasă. Tragic.

Fredrik ajunge la grădinița Backen și se uită la ceas. În ciuda căldurii, a mers foarte repede și-a ajuns mai devreme. Probabil că sunt încă în parcul Skinnarvik.

Ey, sexy lady…, fredonează el în timp ce urcă dealul din spatele grădiniței.

Gangnam Style e melodia preferată a lui Ossian în acest moment. Ce mai alegere, își zice Fredrik, zâmbind în sinea lui. Au exersat împreună chiar și coregrafia.

Pe deal există un parc mare, cu loc de joacă și câțiva copaci. În ochii lui Ossian e o întreagă pădure, iar lui îi place să fie în pădure.

Oppan Gangnam Style! cântă Fredrik, iar copiii, care sunt atât de mici, încât abia îi ajung până la genunchi, se uită în sus, nedumeriți, după care își văd de joaca lor.

Copiii poartă veste galbene cu tot felul de sigle de grădinițe. Parcul este popular și răsună de țipete și râsete. Probabil vor lăsa Lego Technic pe altă dată. Ziua asta parcă e făcută pentru de-a v-ați ascunselea printre copaci. Nu se grăbesc să ajungă acasă, Josefin a promis să se ocupe ea de cina de azi. Se uită în jur și-l vede pe Tom, unul dintre pedagogii de la grădinița Backen.

— Bună! i se adresează el zâmbind lui Tom, care este ocupat să șteargă mucii groși de la nasul unui copil.

— Oppe, oppe, oppe, oppe, răspunde vesel Tom, pe o melodie cunoscută. Ghici cine a ales muzica pentru mișcarea de azi!

— Eu v-am avertizat. O să aveți 30 de copii dansând Gangnam până la sfârșitul săptămânii. Dar știi cumva unde e geniul dansator? Nu-l văd nicăieri.

Tom termină de șters și se gândește preț de o secundă.

— Vezi la leagăne. Îi place să stea acolo.

Clar că-i place. Când Ossian nu e foarte activ, îi place să se dea în leagăn. Sau mai degrabă îi place să stea pe leagăn. E sanctuarul lui, unde poate cugeta la chestii importante, fără a fi deranjat.

Fredrik se îndreaptă spre leagăne. Toate sunt ocupate, dar Ossian nu stă pe niciunul dintre ele. Felicia, una dintre colegele lui mai mari de la grădiniță, tocmai pleacă de acolo. Fredrik o prinde din urmă.

— Bună, Felicia, l-ai văzut pe Ossian?

— Nu, doar mai devreme.

Fredrik se încruntă. Îl cuprinde o ușoară senzație că ceva nu e în regulă. Știe că e un sentiment irațional, doar o manifestare a unui radar parental supraprotector, care pornește de îndată ce un lucru ar putea fi în neregulă și care nu se sinchisește câtuși de puțin dacă există sau nu dovezi. Cu siguranță un bun instinct de supraviețuire în savană, dar acum complet nejustificat. E rațional, și știe asta. Dar ce folos? Senzația încă i se strecoară inconfortabil pe la ceafă, ca o rafală de vânt puțin prea rece. Cutia mare de Lego, care până acum era atât de interesantă, acum mai degrabă îl incomodează când coboară grăbit treptele înapoi la Tom.

— N-a fost nici la leagăne, spune el.

— Foarte ciudat.

Tom se uită la o listă cu nume de copii bifate.

— Ar trebui să fie…, da, ia stai puțin. Jenya s-a dus înăuntru cu grupul de copii mici. O fi intrat și Ossian cu ei ca să meargă la toaletă și pe urmă o fi rămas în clădire. Îmi cer scuze, Jenya trebuia să spună că l-a luat cu ea. Dar știi cum e.

Cum să nu știe? Senzația că ceva nu e în regulă dispare. Oftează ușurat. Atât Tom, cât și Jenya sunt pedagogi foarte buni, dar copiii au și ei o voință proprie și o capacitate nesecată de a nu fi acolo unde crezi că sunt. Simte puțină compasiune pentru Tom când îl vede cât de rușinat e. Pentru că, în același timp, pe copiii mici nu-i tratezi neglijent. Probabil că sunt părinți care ar fi făcut ditamai scena chiar pentru mai puțin de atât.

— Bineînțeles. Weekend plăcut, Tom, ne vedem luni! Oppa oppa!

Fredrik coboară dealul în pas ușor alergător și se întoarce la grădiniță. Ușa e deschisă. Intră în holul unde se află cârligele cu numele copiilor și cutiile cu haine în plus. Cârligul lui Ossian este gol. Asta nu trebuie să însemne neapărat ceva. Dacă Ossian s-a dus la baie, geaca lui ar putea foarte bine să fie aruncată pe jos la toaletă. Sau sus, la locul de joacă din parc, ținând cont de cât de cald e. Fredrik nici măcar n-ar fi trebuit să-și îmbrace fiul cu geacă într-o zi ca asta. Ce stângaci din partea lui! Lui Ossian probabil că i-a fost foarte cald.

Nu se sinchisește să-și scoată pantofii când intră în încăpere.

— Ossian? strigă el, bătând la prima dintre cele două uși de la toaletă. Ossian, ești acolo?

Jenya vine spre el pe coridor. În spatele ei, copiii de doi ani aruncă cu vopsele unul în celălalt în timp ce urlă de râs și de groază în egală măsură.

— Bună, Fredrik, îl salută ea. Ați uitat ceva? Ossian e sus, în parc, cu Tom.

Sentimentul că e ceva în neregulă revine atât de repede, încât aproape că-l doboară. Acum nu mai e o mică rafală de vânt în ceafă. Acum e un pumn în burtă.

— Nu e în parc. Tocmai am venit de-acolo. Tom a zis că probabil e cu tine.

— Nu, nu e aici. Ați verificat la leagăne?

— Da. Nici acolo nu e. La naiba!

Face cale întoarsă și iese din nou în grabă. S-a mai întâmplat să fugă câte un copil de la grădiniță. De exemplu, Felicia. A reușit o dată să ajungă acasă înainte ca profesorii să-și dea seama că a dispărut. Probabil că părinților ei tot nu le-a trecut groaza trăită atunci. Oare te obișnuiești vreodată cu acest sentiment? El îl urăște.

Urcă iar dealul în grabă. Cutia aia nenorocită de Lego îi lovește picioarele. Se împiedică de copii peste tot. Caută cu disperare printre ei, în timp ce încearcă să se liniștească. Situația nu devine mai bună dacă e panicat. Dar niciunul dintre copiii de acolo nu e Ossian.

Niciunul dintre ei nu e fiul lui.

Tom face ochii mari când îl vede că s-a întors. Pare să înțeleagă imediat.

— Trebuie să fie aici, zice Fredrik, dând drumul sacoșei ca să se poată mișca mai repede prin parc.

Tom îi întreabă pe cei mai apropiați copii dacă l-a văzut careva pe Ossian. Căsuțele de joacă. Poate s-a ascuns în căsuțele de joacă. Fredrik aleargă spre ele, dar vede deja de la distanță că nu e nimeni înăuntru. Unde altundeva ar putea… Nu poate fi printre copaci, nu-i așa? Nu singur. Dacă ar fi așa, cineva ar trebui să știe, nu?

Felicia.

Ea a zis că l-a văzut pe Ossian mai devreme.

Aleargă înapoi la Tom și la ceilalți copii. Îl doare gâtul de atâta efort, iar pe frunte și pe spate i se scurge sudoarea. Felicia e acolo, construiește turnuri de nisip cu o găleată. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Ca și cum lumea nu s-ar sfârși deloc.

— Felicia, spune el, încercând din răsputeri să nu sune la fel de sălbatic cum se simte în interior. Spuneai că l-ai văzut pe Ossian mai devreme. Când a fost asta?

— Când vorbea cu tanti aia proastă, răspunde fata fără să-și ridice privirea din construcția de nisip.

— Tanti aia…, repetă el, iar gâtul i se transformă instantaneu în șmirghel. Era o tanti bătrână?

Felicia scutură din cap cu fermitate, în timp ce aplatizează turnul de nisip cu o lopată.

— Nu bătrână. Ca mama mea. A fost ziua ei de naștere. Are 35 de ani.

Fredrik înghite cu greutate. Cineva a fost aici. Cineva a fost aici și-a vorbit cu copilul lui. Cineva care nu e educator sau părinte. Cineva necunoscut. Se așază pe vine lângă Felicia, rezistând impulsului de a o scutura.

— Știi cine era? întreabă el, străduindu-se să nu țipe. Și de ce „proastă“?

Felicia își ridică privirea cu lacrimi în ochi din turnul de nisip. Fredrik face un pas înapoi ca să nu-și piardă echilibrul. O vede în ochii ei; știe deja prea bine ce s-a întâmplat. Ceea ce nu trebuie să se întâmple niciodată. Nu se poate întâmpla niciodată.