Lui Al, pentru tot

Prolog
Vineri

Ben

Zăbovește cu degetele deasupra tastaturii. Trebuie să noteze tot. Asta e, asta e povestea care o să-l facă faimos. Ben își mai aprinde o țigară, o Gitane. E un clișeu să le fumeze, dar chiar îi place gustul. Și da, trebuie să recunoască, îi place și cum arată când le fumează.

Stă în fața ferestrelor uriașe ale apartamentului, care dau spre curtea interioară. Afară, totul este cufundat în întuneric, singura sursă de lumină este strălucirea palidă și verzuie a unui felinar stradal. Este o clădire frumoasă, însă în adâncul ei este ceva putred. Acum, c-a descoperit lucrul acesta, îi simte duhoarea pretutindeni.

Ar cam trebui să plece din apartamentul ăsta în curând. A zăbovit prea mult aici. Jess nici c-ar fi putut alege un moment mai prost ca să vină să stea la el. Nu l-a anunțat din timp. Și nici nu i-a explicat mare lucru la telefon, dar e clar că este ceva în neregulă; s-o fi întâmplat ceva la cine știe ce porcărie de slujbă și-a mai găsit prin vreun bar. Sora lui vitregă are un mare talent să apară exact când nu-i dorită. E ca semnalul unui far ce te îndrumă spre casă, dar pentru necazuri — parcă e urmărită de încurcături oriunde merge. N-a reușit niciodată să priceapă regulile jocului și să-l joace. N-a înțeles niciodată cât de mult îți simplifici viața dacă le dai oamenilor ce-și doresc, dacă le spui ce vor să audă. E adevărat că i-a spus să vină și să stea la el „oricând vrei tu“, dar nu vorbise serios. Las’ pe Jess să ia în serios o invitație de genul ăsta.

Oare când a văzut-o ultima oară? De fiecare dată când se gândește la ea, se simte vinovat. Ar fi trebuit să-i fie mai apropiat, să aibă grijă de ea…? Jess e fragilă. Sau… nu atât fragilă, cât vulnerabilă într-un fel pe care oamenii nu-l percep din prima. E ca un tatu: are miezul moale, sub un exterior dur.

În fine. Ar fi cazul să-i dea telefon, să-i explice cum să ajungă la el. Sună lung, dar ea nu răspunde, așa că-i lasă un mesaj vocal: „Hei, Jess, deci e numărul 12, pe Rue des Amants. Ai reținut? Etajul trei“.

Privirea îi e atrasă de o mișcare bruscă jos, sub ferestre. Cineva străbate rapid curtea. Aproape în fugă. Nu reușește să distingă decât o siluetă întunecată; nu-și dă seama cine este. Dar e ceva ciudat la graba cu care se mișcă. Ben simte străfulgerarea unui val de adrenalină.

Apoi își aduce aminte că încă mai înregistrează mesajul vocal, așa că-l continuă, desprinzându-și privirea de la fereastră: „Sună la interfon când ajungi. Eu nu mă culc, te aștept…“

Se oprește. Ezită, ascultă.

Un zgomot.

Sunetul unor pași pe palier… se apropie de ușa apartamentului.

Pașii se opresc. E cineva acolo, chiar în fața ușii. Ben așteaptă să audă ciocănitul. Nu se aude nimic. Liniște. Însă o liniște încărcată, grea, ca atunci când își ține cineva respirația.

Ciudat.

Pe urmă, alt zgomot. Ben rămâne nemișcat, cu urechile ciulite, și ascultă atent. Se aude iar. E un sunet de metal pe metal, zăngănitul unei chei. Apoi hârșâitul cu care intră în broască. Vede cum se învârte mecanismul. Cineva îi descuie ușa pe dinafară. Cineva care are cheie, dar n-are niciun drept să intre neinvitat.

Clanța începe să se lase în jos încet. Ușa se întredeschide lent, cu geamătul ei prelung, atât de familiar.

Ben lasă telefonul pe blatul din bucătărie, uitând complet de mesajul vocal. Așteaptă și privește, parcă paralizat, cum se deschide ușa. Cum pășește în încăpere silueta aceea.

— Ce cauți tu aici? întreabă Ben.

Calm, rezonabil. Nu are nimic de ascuns. Nu se teme. Sau, cel puțin, nu se teme încă.

— Și ce dracului…

Apoi vede ce are în mână intrusul.

Acum. Acum e înspăimântat.

Trei ore mai târziu

Jess

Pentru numele lui Dumnezeu, Ben, răspunde odată la telefon! E un frig afară de-mi îngheață curul. Eurostarul a plecat din Londra cu o întârziere de două ore; ar fi trebuit să ajung aici la 22:30, dar tocmai a trecut de miezul nopții. Și este frig în noaptea asta, e chiar mai frig aici, în Paris, decât era în Londra. E de-abia sfârșitul lui octombrie, dar scot aburi când respir și mi-au amorțit degetele în cizme. Ce aiurea, când te gândești că acum doar câteva săptămâni era caniculă! Îmi trebuie o geacă sau un palton ca lumea. Dar dintotdeauna au fost o mulțime de lucruri de care am nevoie și pe care nu le voi avea niciodată.

Cred că l-am sunat pe Ben de vreo zece ori: când a ajuns trenul, cât am venit pe jos de la Gare du Nord, preț de-o jumătate de oră. N-a răspuns. Așa cum nu mi-a răspuns nici la mesaje. Mersi mult, fratele meu mai mare!

A zis c-o să fie acasă, ca să-mi deschidă. „Sună la interfon când ajungi. Eu nu mă culc, te aștept…“

Ei bine, am ajuns aici. „Aici“ însemnând într-o fundătură slab luminată, cu piatră cubică pe jos, într-un cartier care pare superelegant. Clădirea din fața mea blochează latura asta a străzii, o construcție de sine stătătoare.

Mai arunc o privire de-a lungul străzii pustii. Mi se pare că zăresc o mișcare prin umbrele de lângă o mașină parcată la vreo cinci–șase metri de mine. Fac un pas în lateral și încerc să văd mai bine. Este… Mijesc ochii, ca să disting mai bine silueta. Sunt sigură că este cineva acolo, ghemuit în spatele mașinii.

Tresar când răsună o sirenă la câteva străzi mai încolo; e și mai asurzitoare în liniștea care mă înconjoară. Ascult cum se estompează zgomotul, înghițit de întuneric. Sirenele de aici sună altfel decât cele de acasă — „nino-nino“, cum fac copiii când le imită —, dar tot îmi dau palpitații.

Mă uit din nou spre zona cufundată în umbră din spatele mașinii parcate. Acum nu mai disting nicio mișcare, nu mai zăresc nici silueta pe care mi s-a părut c-o văd mai devreme. Poate a fost o iluzie optică, până la urmă.

Îmi întorc privirea spre clădire. Și celelalte de pe stradă sunt frumoase, dar asta le ia de departe. E retrasă de la drum și are o poartă impozantă, cu un zid înalt de o parte și de alta, ce ascunde, probabil, o grădină sau o curte interioară. Cinci sau șase etaje, ferestre înalte, toate cu balcoane din fier forjat. Pe toată fațada se întinde iedera, care arată ca o pată ciudată, închisă la culoare. Dacă-mi lungesc un pic gâtul, reușesc să văd un soi de grădină pe acoperiș, vârfurile unor copaci și tufișuri, ca niște decupaje negre pe fundalul cerului nopții.

Mai verific o dată c-am venit la adresa corectă. Rue des Amants numărul 12. Da, asta e adresa. Tot nu-mi vine să cred că Ben stă în clădirea asta de fițe. Mi-a povestit că l-a ajutat un prieten, un tip pe care îl știe din studenție, să-și găsească apartamentul. Dar așa a fost Ben dintotdeauna, a aterizat mereu în picioare. Într-un fel, mi se pare firesc să-și fi folosit farmecul ca să pătrundă într-un loc ca ăsta. Și chiar cred că datorită farmecului a reușit. Îmi imaginez că jurnaliștii câștigă mai mult decât barmanii, dar nici chiar atât de mult.

Poarta metalică în fața căreia mă aflu are un ciocan sub formă de cap de leu, din bronz: inelul greu din metal e prins între colții amenințători ai leului. Văd că în partea de sus a intrării sunt o grămadă de țepușe anti-cățărare. Iar de-a lungul zidului înalt aflat de o parte și de alta a porții sunt încastrate cioburi de sticlă. Genul ăsta de măsuri de securitate nu se prea asortează cu eleganța clădirii.

Ridic ciocanul pe care-l simt rece și greu în palmă și apoi îl las să cadă. Dangătul lui reverberează tare din piatra cubică; e mult mai zgomotos decât mă așteptam, probabil din cauza liniștii. De fapt, aici e atât de liniște și de întuneric, încât parcă nici nu-i același oraș prin care m-am trambalat cu bagajul în seara asta, venind de la Gare du Nord: erau atâtea lumini orbitoare și o mulțime de oameni care parcă se revărsau din restaurante și din baruri. Mă gândesc la zona din jurul catedralei uriașe de pe deal, Sacré-Coeur, pe sub care am trecut acum nici 20 de minute: valuri de turiști își făceau selfie-uri, iar niște tipi îmbrăcați în pufoaice se plimbau printre ei ca rechinii, gata să șterpelească un portofel–două. Și străzile pe care am trecut, cu firmele luminoase, cu muzica asurzitoare, cu restaurantele deschise toată noaptea, cu mulțimile de oameni care ieșeau și intrau în baruri, cozile din fața cluburilor. Aici e altă lume. Mă uit în urmă, pe strada din spatele meu: nu se vede țipenie de om. Singurul zgomot care se aude este făcut de frunzele de iederă uscate, măturate de vânt pe piatra cubică. Aud, de undeva din depărtare vuietul traficului, câteva claxoane — dar până și astea par înăbușite, ca și cum n-ar îndrăzni să deranjeze lumea aceasta elegantă, tăcută.

Nu mi-am dat seama mai devreme, când îmi târam geamantanul de la gară. Marea mea grijă era să nu fiu jefuită și să nu se prindă între pietre roata stricată a valizei, ca să nu se răstoarne. Însă acum am o revelație: sunt aici, am ajuns în Paris. Un oraș străin, o țară străină. Am reușit. Mi-am lăsat în urmă vechea viață.

Se aprinde o lumină la una dintre ferestrele de sus. Ridic privirea și văd o siluetă, care stă în dreptul geamului, capul și umerii conturându-i-se pe fundalul luminat. Ben? Dacă ar fi el, mi-ar face semn cu mâna. Sigur mă vede în lumina felinarului de lângă mine. Însă silueta de la fereastră e nemișcată ca o statuie. Nu-i disting nicio trăsătură, nici măcar nu-mi dau seama dacă este bărbat sau femeie. Dar se uită la mine. N-are cum să nu se uite. Cred că arăt destul de ponosită și cam nelalocul meu aici, cu geamantanul vechi, stricat, mai-mai să plesnească, în ciuda corzii elastice cu care l-am prins de jur împrejur. E un sentiment ciudat să știu că sunt văzută, dar eu nu reușesc să văd omul de la geam. Las privirea în jos.

Aha! Văd în dreapta porții o consolă cu butoane care corespund apartamentelor. Probabil că ciocanul mare cu cap de leu este doar de impresie artistică.