Călătoria în timp există. Muşcă din biscuitul ăsta şi ai ajuns în 1987, intră în labirintul de sub calea ferată suspendată şi eşti în 1956, vorbeşte cu bătrâna asta şi eşti în 1945, ascultă melodia astălaltă şi anul este 1998.

Călătoria în timp în Asia este mai bogată decât cea din Europa sau America de Sud pentru că poţi ajunge şi în viitor. În 2072 sau în 2272 au trenuri de mare viteză pe culoarele cărora umblă roboţi surdomuţi care îţi vând calendare vintage din 1988 şi calculatoare chinezeşti din 1966.

Mongolia, deşi în Asia, este mai degrabă o ţară balcanică, un Mordor amuzant de unde au plecat în lume hunii, turcii şi hoardele lui Ginghis. În Mongolia, secolul XXI nu a ajuns, te plimbi într-un spaţiu la fel de nomad ca locuitorii lui, o țară întreagă alergând haotic între 1300 şi 1980. Cum ţi-o fi norocul.

Deşi filmele, cultura pop şi avangardismul tehnologic dau sentimentul că Japonia şi Coreea sunt plasate mult în viitor, realitatea de pe teren e diferită. Ambele ţări s-au refăcut galopant după traume incredibile şi progresul lor a luat o formă de evantai. În cutele acestuia găseşti intacte decade complet pierdute într-o Europă care a evoluat mult mai uniform. Ai secolul XV la patru metri de secolul XXII, calculatoare 286 lângă calculatoare cu boxe care emană mirosurile mâncăricii gătite pe ecran.

Cartea aceasta este, la rândul ei, o călătorie cusută din patru petice: Mongolia în 2009, Coreea de Sud în 2013 şi Japonia în 2007 şi apoi în 2015. Poveştile sunt strânse din trei agende şi două calculatoare, unele însemnări fiind atât de criptice pentru mine, azi, încât am chemat un specialist să-mi spună ce am vrut să zic atunci.

Aşezaţi-vă în vagoane, fixaţi-vă centurile, sper că nu aţi mâncat nimic prea greu care să vă producă greaţă şiiiiii… Roller-coaster, baby!!!

Pe geam vezi bucătăresele. Toate patru modelează buuz, găluşte minuscule umplute cu carne de oaie şi apoi scufundate într-o oală gigant, ca proiectilele Zânei Măseluţă cu care vrea să atace Fort Knox. Ghida şi şoferul pornesc un nou festival al cântecelor, iar degetele bucătăreselor îndeasă carnea şi notele muzicale în aluatul găluştilor şi apoi le pun la fiert în ceaun. Buuz în fa diez. Găluştele sunt pentru mâine. Azi ne rupem dinţii într-o vajnică friptură de capră, udată generos cu bere şi cu vodcă. Dorj se ridică în picioare şi, cu un accent surprinzător de bun, cântă: Ciniiii nastut in aplilieeeee, hai sus, hai sus, hai sus.

Nu e nimeni, oricum nimeni care să înţeleagă că trebuie să se ridice dacă e născut în aprilie. Entuziasmat de aplauzele care umplu cârciuma, şoferul bagă mâna în geacă şi scoate din portofelul obosit o fotografie pe care o aşază pe masă atent, ca pe o coajă de ou foarte fină, gata să se pulverizeze la cea mai mică atingere. Din poză ne zâmbeşte o femeie cu capul lat. Este soţia lui, cheful şcolit în gulaş maghiar. Pe fotografie este scris cu Comic Sans „Snow White and the 11 Dwarves“. Caut să înţeleg gluma. Adică e şefa lu’ echipa de fotbal din Țara Piticilor? Are 11 unguri mici care toacă mărunt paprika.

— De ce 11 pitici?

— Cum de ce? Aşa a vrut fotograful.

— Păi nu ştii că sunt şapte pitici?

— Unde?

— Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici.

— ???

— Un basm german scris de Fraţii Grimm.

— ????

— O fată foarte frumoasă, a cărei mamă vitregă vrea să o ucidă pentru că fata este mai frumoasă decât mama şi Oglinda care vorbeşte îi spune mamei că este mai urâtă decât Albă ca…

— Ce oglindă? În ce limbă vorbeşte? Are gură? Transmite gândurile sau cum?

— Oglinda are o faţă uşor înspăimântătoare, dar ce te aştepţi de la o oglindă cu faţă? În fiecare zi, Regina Mamă, cu short term memory loss, întreba: „Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară?“ şi oglinda îi răspundea mereu: „Tu eşti cea mai frumoasă“. Dar, într-o bună zi, oglinda face ce a făcut piaţa financiară în octombrie 2008, adică o surpriză de tip Black Swan şi zice: „Albă ca Zăpada e cea mai frumoasă din ţară“. Scoasă din minţi, regina vrea să o ucidă pe frumoasa fiică adoptivă, dar Albă ca Zăpada e anunţată de oglinda palidă că e în pericol şi fuge în pădure, unde dă peste căsuţa celor şapte pitici care sunt mineri şi cântăreţi, un soi de mongoli cu nanism. Tot timpul cântă „Ai-hooo, ai-hooo, suntem pitici mişto, avem gagici cu ţâţe mici!“

De fapt nu, asta cântam noi la bloc, în ’85, anul în al cărui chihlimbar suntem captivi acum.

Padme traduce, Dumnezeu ştie ce spune, că îl văd pe şofer încruntat. Cumva ceva nu se leagă, numărul piticilor, Albă ca Zăpada, fotograful din Seul care a scris „11 pitici“. Cine sunt ceilalţi patru şi ce treabă are nevastă-sa cu mărunţeii ăştia?

Vodca nu-l ajută şi suntem trimişi la culcare de urletele de lup ale… cămilei. Ei bine, da, cămila urlă ca un lup, ar putea să participe cu succes la Mongolia are talent. Doamne, ce bine imită cămila lupul, cred că a studiat la Școala Populară de Arte.

Noapte bună.

Dimineaţă, micul dejun tradiţional oferă noi metode infailibile de distrus dantura. Doamnelor şi domnilor, vă prezint celebrul borzig care se citeşte borţâg şi este un soi de pâinică de piatră, o piatră din care poţi să sugi, căci dacă se înmoaie puţin în salivă parcă-parcă e mai omenoasă. De mila turistului cu mandibula flască, bucătăresele pun pe masă şi nişte scovergi care par din catifea, prin comparaţie cu borţâgul. Mă uit la el, mă gâdilă la minte când îi rostesc numele: borţâg. Cine dă nume d-astea la mâncare? Borţâg, buuz, sutetsai. Se pronunţă sute-ţe şi este ceaiul din lapte şi sare care, de această dată, are şi jumări aruncate în el. Grăsimea face ochiuri pe suprafaţa ceaiului, se întinde încet dar sigur, ca după un accident naval în care un petrolier s-a răsturnat în oceanul din cana mea. Trebuie să bei gras, să mănânci griş cu lapte gros şi să bagi calorii, căci afară eşti aşteptat de frigul începutului de lume.

— Bună dimineaţa, frigule de început de lume. Azi îmi pari mai slăbit. Ai avut o noapte grea?

— Nu am închis un ochi. A urlat cămila-lup şi şoferul vostru a întrebat constant cine-i născut în aprilie. Cine e, domnule, născut în aprilie şi de ce contează atât de tare asta?

— Fratele meu, Codruţ Feher, şi tatăl meu, Nicolae Feher, ei sunt născuţi în aprilie, hai sus, hai sus, hai sus. Au fost aduşi de barză unul pe…

— Staţi un pic, pardon? Ce face? Barza?

Desenez pe agendă o barză. O arăt. Pun în cioc şi o legăturică din scutece în care este un bebeluş. Padme şi Dorj se uită la desen şi apoi la mine, şi apoi la desen.

— Ce e asta?

După oglinda vorbitoare care te anunţă când apare una mai frumoasă decât tine în împărăţie, iaca boacănă la prima oră a dimineţii: berzele aduc la voi în ţară copii? Le-aţi dresat? De unde îi aduc?

Nu, frăţiorilor. Berzele nu aduc nimic în cioc. Doar, metaforic, primăvara.

Și pentru că primăvara e simbolul naşterii-renaşterii naturii, berzele, care sunt vestitorii primăverii, au ajuns să reprezinte şi naşterea în sine. Copilul nu este scos din burta sfârtecată a unei doamne sau expulzat prin păsărică, plin de sânge şi placentă. Este adus în cioc, curat şi înfăşat, de barza cu faţă sobră şi atentă. Nu de o coţofană sau de un pelican ori de un vulturache hapsân. Ci de barză, simbolul primăverii. Vorbesc singură. Dorj a dispărut pe coate să exploreze nişte intestine de podiş în care s-ar fi ascuns membrii Mişcării de Rezistenţă din Mongolia, dacă ar fi existat aşa ceva. Suntem în Tsagaan Suvarga, o pustietate roşiatică fără margini. Găurile din deal în care a dispărut şoferul par foarte înguste. Mă gândesc că asta a fost, suntem mâncaţi, am rămas în mijlocul deşertului fără singurul om care ştia unde dracu’ suntem şi cum putem să plecăm de aici.

În orice parte mă uit, pământul se rostogoleşte unduind roşcat nesfârşit. Nesfârşitul ăsta sigur acoperă distanţa Bucureşti–Comarnic. Șoimi şi rândunele brăzdează aerul şi îmi imaginez primele triburi turcice plecate de aici dând cu ochiul de relieful geamăn al Capadocciei. Aici rămânem, au zis. Și acolo au rămas. Șoferul reapare printr-o gaură din ciorapul de piatră şi ne cheamă să vedem o peşteră, o sufragerie care se cască în burta muntelui, aşa, cam la 70 de metri pătraţi suprafaţă, ai cărei pereţi au fost împinşi unul în altul, apropiaţi de palmele plăcilor tectonice.

Nu-i nimic de făcut, doar să respiri adânc aerul uscat închis în munte, să faci ochii roată şi să te gândeşti că tu eşti mic şi nimeni nu e pe aproape ca să te facă mare.

Nimeni.

Preiau volanul Toyotei. E automată, deci chiar şi eu pot să conduc aici, unde nici trafic şi nici întristare nu-i. Dar sunt totuşi reguli de circulaţie. De fapt o singură regulă: ţine mereu drumul din dreapta. De ce? Nu se ştie, dar nu se întreabă. În maşină bubuie hip-hopul mongol. Maşina se hurducăie şi constat că lipsa de relief convex a pustiului nu garantează lipsa reliefului concav. E plin de gropi în care eu, mergând mereu pe dreapta, intru cu străşnicie. Cine le face pe ele, gropile din deşertul unde nu plouă, unde nu sunt cârtiţe, trafic şi nici chinezi care să încropească un oraş?

Oprim în mijlocul nimicului şi din nimic se întrupează un câine care se târăşte pe burtă către noi. Șoferul spune că opreşte mereu aici, să ia prânzul, iar câinele i-a învăţat maşina şi vine să ia şi el prânzul. Primeşte patru hamburgheri uscaţi pe care îi înghite cu un sughiţ şi apoi îşi vâră limba în nas. De unde vine câinele? De data asta există un răspuns. După un deluşor este antena de telefonie mobilă. Câinele păzeşte sursa semnalului, se asigură că Padme îl poate suna pe iubit să îi comunice ce a mâncat azi şi câte cămile am întâlnit pe drum. Dar câinele este singur? Este un Cerber lăsat de capul lui lângă Styxul secat pe marginea căruia, în locul unei sălcii, a fost plantată o antenă de telefonie mobilă?

Nu. Câinele are un stăpân.