Lui Jenkins, fără de care… știe el continuarea

… sânge și răzbunare e scena, moartea povestea,

o sabie pătată de sânge, ca și pana care scrie,

iar poetul un om teribil de tragic,

pe cap cu o cunună de feștile aprinse, în loc de laur.

Thomas Dekker, Nobilul soldat spaniol

1

ÎNTREBARE

Cu ce te hrănești?

RĂSPUNS

Cu somn frământat.

Thomas Dekker, Nobilul soldat spaniol

— Strike, spuse vocea răgușită de la celălalt capăt al firului, sper că a murit vreo vedetă.

Bărbatul masiv și neras care traversa întunecimea de dinaintea zorilor, cu telefonul prins de ureche, a rânjit.

— Ceva de genul ăsta.

— E șase dimineaţa, fir-ar a dracu’!

— E șase jumate, dar dacă-ţi trebuie ce am eu, atunci vino s-o iei, spuse Cormoran Strike. Nu sunt departe de casa ta. E un…

— De unde știi unde stau? întrebă vocea.

— Tu mi-ai zis, spuse Strike, înăbușindu-și un căscat. Îţi vinzi apartamentul.

— A, spuse celălalt, înduplecat. Ai memorie bună.

— E o cafenea deschisă nonst…

— Dă-o dracu’. Vino mai târziu pe la birou.

— Culpepper, mai am un client în dimineaţa asta, plă­tește mai bine ca tine, iar eu am stat treaz toată noaptea. Trebuie să iei asta acum, dacă vrei s-o folosești.

Un geamăt. Strike auzea foșnetul hârtiilor.

— Sper că e bună rău.

— Smithfield Café, pe Long Lane, spuse Strike și închise.

Ușorul dezechilibru din mersul lui Strike deveni mai pronunţat în timp ce acesta cobora panta înspre Piaţa Smithfield, monolitică în întunecimea iernii, un templu victorian enorm, dreptunghiular, în care, începând cu ora 4 a fiecărei zile de lucru, carnea era descărcată, tăiată, împachetată și vândută măcelarilor și restaurantelor din întreaga Londră. Strike auzea prin semiîntuneric vocile care strigau instrucţiuni și scrâșnetele camioanelor care dădeau cu spatele ca să descarce carcasele. Când intră pe Long Lane, deveni doar unul dintre trecătorii încotoș­mă­naţi care se îndreptau hotărâţi spre treburile lor de luni dimineaţa.

Sub un grifon de piatră care stătea de pază în colţul clădirii pieţei, niște curieri cu geci fosforescente înghesuiţi unul în altul strângeau în mâinile înmănușate căni de ceai. Vizavi era Smithfield Café, licărind în întunericul din jur ca un șemineu, deschisă nonstop, un depozit de căldură și mâncare grasă de dimensiunea unui dulap.

Cafeneaua nu avea toaletă, ci o înţelegere cu agenţii de pariuri din apropiere. Agenţia Ladbrokes deschidea abia peste trei ore, așa că Strike făcu un ocol printr-o stră­duţă laterală, unde, într-un intrând întunecos, își ușură vezica umflată de cafeaua slabă băută în decursul unei nopţi de muncă. Epuizat și înfometat, pătrunse în sfârșit, cu plăcerea pe care doar un bărbat care s-a silit să-și de­pășească limitele fizice o poate resimţi, în aerul plin de mirosul de ouă și șuncă prăjită.

Doi bărbaţi cu geci de lână și impermeabile tocmai eliberaseră o masă. Strike își strecură corpul masiv în micul spaţiu și se prăbuși, cu un mormăit de satisfacţie, pe scaunul tare de lemn și oţel. Aproape înainte să ceară, proprietarul italian așeză în faţa lui o cană albă și înaltă cu ceai, însoţită de triunghiuri de pâine unsă cu unt. În mai puţin de cinci minute, în faţa lui se găsea un mic dejun englezesc complet, pe o farfurie mare și ovală.

Strike nu se distingea prin nimic de bărbaţii solizi care-și croiau drum pentru a intra sau ieși din cafenea. Era înalt și negricios, cu păr des, scurt și cârlionţat, retras puţin faţă de fruntea înaltă și bombată de deasupra unui nas lat de boxer și a sprâncenelor groase și ursuze. Maxilarul lui era înnegrit de barba nerasă, iar umbre vineţii îi măreau ochii întunecaţi. Mânca privind visător la clădirea pieţei de vizavi. Cea mai apropiată intrare cu arcadă, numărul doi, prindea contur pe măsură ce întunericul dispărea: o faţă gravă de piatră, străveche și bărboasă îl privea fix de deasupra porţii. Existase oare vreodată un zeu al carcaselor?

Tocmai începuse să mănânce cârnaţii când sosi Dominic Culpepper. Jurnalistul era aproape la fel de înalt ca Strike, dar slab, cu un ten ca de băiat de cor. O asimetrie ciudată, ca și cum cineva ar fi dat feţei sale o turnură invers acelor de ceasornic, îl împiedica să fie drăguţ ca o fetiţă.

— Sper să merite, spuse Culpepper.

Apoi se așeză, își scoase mănușile și privi aproape suspicios prin cafenea.

— Vrei ceva de mâncare? întrebă Strike cu gura plină de mâncare.

— Nu, spuse Culpepper.

— Preferi să aștepţi până poţi face rost de un croasant? întrebă Strike rânjind.

— Du-te dracu’, Strike.

Era aproape penibil de ușor să-l întărâţi pe fostul elev de școală privată, care comandă ceai cu un aer sfidător, spunându-i chelnerului indiferent „prietene“ (după cum remarcă amuzat Strike).

— Ei bine? întrebă Culpepper cu cana fierbinte în mâi­nile lui lungi și palide.

Strike scormoni în buzunarul de la palton, scoase un plic și îl împinse peste masă. Culpepper îi scoase conţi­nutul și începu să citească.

— Dumnezeule mare, spuse el încet după o vreme.

Răsfoi febril hârtiile, dintre care unele erau pline chiar de scrisul lui Strike.

— De unde naiba ai luat astea?

Strike arătă cu un deget spre una dintre bucăţile de hârtie, pe care era mâzgâlită adresa unui birou.

— Chiar de la asistenta lui, spuse el după ce înghiţi în sfârșit. Și-o trage cu ea, ca și cu cele două despre care știi deja. Tocmai și-a dat seama că n-o să fie următoarea Lady Parker.

— Da’ asta cum naiba ai aflat? întrebă Culpepper.

Se holba la Strike pe deasupra hârtiilor care tremurau în mâinile lui.

— Muncă de investigaţie, spuse Strike, luând o altă bu­cată de cârnat. Nu făceaţi și voi din asta, înainte să în­cepeţi să o subcontractaţi la de-ăștia ca mine? Numai că ea trebuie să se gândească la viitoarele ei posibilități de angajare, Culpepper, așa că nu vrea să apară în arti­col, bine?

Culpepper pufni.

— Ar fi trebuit să se gândească la asta înainte să șter­pelească…

Cu o mișcare abilă, Strike smulse hârtiile din mâinile jurnalistului.

— Nu le-a șterpelit. El a pus-o să printeze toate astea pentru azi după-amiază. Singurul lucru greșit pe care l-a făcut a fost să mi le arate mie. Dar dacă ai de gând să afișezi în ziar viaţa ei privată, Culpepper, atunci le iau înapoi.

— Hai sictir, spuse Culpepper, încercând să înșface do­vada evaziunii fiscale masive strânsă în mâna păroasă a lui Strike. Bine, n-o s-o amestecăm și pe ea. Dar el o să-și dea seama de unde avem asta. Nu e complet idiot.

— Și ce-o să facă, o s-o târască la tribunal, unde ea poate să dea în vileag toate celelalte chestii dubioase la care a fost martoră în ultimii cinci ani?

— Da, așa e, oftă Culpepper după o clipă de reflecţie. Dă-mi-le înapoi. N-o s-o amestec în articol, dar trebuie să vorbesc cu ea, nu-i așa? Să verific că e pe bune.

— Astea sunt pe bune, spuse Strike apăsat. Nu e nevoie să vorbești cu ea.

Femeia zguduită, amăgită și trădată pe care tocmai o vizitase n-ar fi fost în siguranţă singură în compania lui Culpepper. În dorinţa sa sălbatică de răzbunare împotriva unui bărbat care îi promisese căsătorie și copii, și-ar fi făcut ei înseși și perspectivelor sale un rău definitiv. Lui Strike nu-i trebuise prea mult ca să-i câștige încrederea. Femeia avea aproape 42 de ani; crezuse că avea să fie mama copiilor Lordului Parker; acum era prizoniera unui fel de sete de sânge. Strike stătuse cu ea mai multe ore, ascultând povestea îndrăgostirii ei, privind-o cum se în­vârtea înlăcrimată prin sufrageria ei, legănându-se înainte și înapoi pe canapea, cu degetele strânse la frunte. În cele din urmă, femeia fusese de acord cu asta: o trădare care reprezenta înmormântarea tuturor speranţelor ei.

— Nu o s-o amesteci și pe ea, spuse Strike, ţinând strâns hârtiile într-un pumn care era aproape de două ori mai mare decât cel al lui Culpepper. Așa-i? Și fără ea e o po­veste extraordinară, ce dracu’.

După o clipă de ezitare și o grimasă, Culpepper cedă.

— Bun, așa facem. Dă-mi-le.

Jurnalistul îndesă declaraţiile într-un buzunar inte­rior și își înghiţi ceaiul. Iritarea lui trecătoare faţă de Strike păru să se estompeze în faţa perspectivei de a de­mola reputaţia unui aristocrat britanic.

— Lord Parker de Pennywell, spuse el fericit, în șoaptă. Ai pus-o cu vârf și îndesat, prietene.

— Înţeleg că patronul tău plătește asta? întrebă Strike, în timp ce nota de plată ateriza între ei.

— Da, da…

Culpepper aruncă pe masă o bancnotă de zece lire, iar cei doi bărbaţi ieșiră împreună din cafenea. Strike aprinse o ţigară imediat ce ușa se închise automat în urma lor.

— Cum ai făcut-o să vorbească? întrebă Culpepper.

Mergeau împreună prin frig, pe lângă motocicle­tele și camioanele care continuau să sosească și să plece de la piaţă.

— Am ascultat, spuse Strike.

Culpepper îl privi pieziș.

— Toţi ceilalţi detectivi privaţi pe care îi folosesc își petrec timpul interceptând mesaje telefonice.

— E ilegal, spuse Strike, suflând fum de ţigară prin întu­nericul tot mai slab.

— Atunci cum…?

— Tu protejează-ţi sursele tale și eu le protejez pe ale mele.

Merseră în tăcere 50 de metri, șchiopătatul lui Strike devenind tot mai accentuat cu fiecare pas.

— O să fie ceva teribil, spuse Culpepper vesel. Teribil. Căcănarul ăla bătrân și ipocrit schelălăie despre lăcomia corporaţiilor și el are dosite douăj’ de milioane în Insulele Caiman…

— Mă bucur că pot fi de folos, spuse Strike. Îţi trimit pe e-mail factura.

Culpepper îi aruncă încă o privire piezișă.

— L-ai văzut pe fiul lui Tom Jones în ziar, săptămâna trecută? întrebă el.

— Tom Jones?

— Cântăreţul galez, spuse Culpepper.

— A, ăla, spuse Strike fără niciun entuziasm. Aveam un Tom Jones în armată.

— Ai văzut articolul?

— Nu.

— A dat un interviu lung și frumos. A zis că nu l-a cu­noscut niciodată pe taică-său, care n-a încercat niciodată să ia legătura cu el. Pariez că a primit mai mult decât o să fie nota ta de plată.

— Încă nu mi-ai văzut factura, spuse Strike.

— Ziceam așa. Un interviu mic și drăguţ și ai putea să-ţi iei liber câteva nopţi de la intervievat secretare.

— Ar fi bine să încetezi să-mi mai sugerezi asta, spuse Strike, altfel va trebui să încetez să mai lucrez cu tine, Culpepper.

— Sigur, spuse Culpepper, aș putea să public povestea oricum. Fiu de vedetă rock abandonat a ajuns erou de război, nu și-a cunoscut niciodată tatăl și lucrează ca detectiv privat…

— Să comanzi oamenilor să intercepteze telefoane e la fel de ilegal, din câte am auzit.

La capătul lui Long Lane au încetinit și s-au întors unul cu faţa la celălalt. Râsul lui Culpepper era stingher.

— Atunci aștept factura ta.

— E bine așa.

Plecară în direcţii diferite, Strike îndreptându-se spre staţia de metrou.

— Strike!

Vocea lui Culpepper răsună în întunericul din spa­tele lui.

— I-ai tras-o?

— Abia aștept să citesc articolul, Culpepper, strigă Strike obosit, fără să întoarcă capul.

Pătrunse șchiopătând în intrarea întunecoasă a me­trou­lui, ieșind din câmpul vizual al lui Culpepper.