Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Domnica Drumea
Coperta:
Andrei Gamarț
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Eugenia Ursu
Corectură:
Teodora Ivan
Dușa Udrea-Boborel
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Hodejegerne
Autor: Jo Nesbø
Copyright © Jo Nesbø 2008
Published by agreement with Salomonsson Agency
Copyright © Editura Trei, 2020 pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0925-8
ISBN (epub): 9786064018960
O coliziune între două vehicule e o chestiune de fizică elementară. Ține, până la urmă, de întâmplare, însă acest fenomen al întâmplării poate fi explicat prin ecuația Energie x Timp = Masă x diferența de Viteză. Dați niște valori oarecare variabilelor și aveți o poveste simplă, adevărată și necruțătoare. Puteți afla, de pildă, ce se întâmplă când o matahală de camion încărcat complet, cu o greutate de 25 de tone și deplasându-se cu viteza de 80 de kilometri pe oră, izbește un automobil cu o greutate de 1 800 de kilograme care merge cu aceeași viteză. Pe baza întâmplării, ținându-se cont de punctul de impact, construcția caroseriei și unghiul relativ de coliziune al celor două corpuri solide, sunt posibile multiple variante ale poveștii, însă toate au în comun două trăsături: una, sunt tragedii. A doua, automobilul e cel care dă de belea.
E ciudat de liniște; aud șuieratul vântului printre copaci și bolborositul râului. Brațul mi-e amorțit și atârn cu capul în jos, prins între carne și oțel. Deasupra mea, din podeaua dată peste cap a mașinii, picură sânge și benzină. Dedesubt, pe acoperișul cadrilat, văd o forfecuță de unghii, un braț retezat, doi bărbați morți și o geantă de voiaj desfăcută. Regina albă e sfărâmată, eu sunt un ucigaș și în mașină nu răsuflă nimeni. Nici măcar eu. De aceea o să și mor curând. O să-nchid ochii și-o să mă las dus. Renunțarea e minunată. Nu mai vreau să aștept. Pentru asta mă și grăbesc să spun povestea, varianta de față, relatarea despre unghiul de coliziune a corpurilor.
Candidatul era îngrozit.
Venise împachetat în costumație formală: sacou gri Ermenegildo Zegna, cămașă Borelli cusută de mână și cravată roșu burgund cu picățele — mi-am dat cu presupusul că ar fi vorba despre o Cerrutti 1881. Eram însă sigur în privința pantofilor: o pereche de Ferragamo lucrați manual. Avusesem și eu o pereche cândva.
Hârtiile din fața mea dezvăluiau că acest candidat sosise înarmat cu recomandări excelente din partea NHH — Școala Norvegiană de Economie și Administrarea Afacerilor din Bergen, că lucrase o perioadă în Stortinget pentru Partidul Conservator și că avusese o poveste de succes ca director executiv timp de patru ani la o companie de producție de mărime medie.
Jeremias Lander era, cu toate acestea, îngrozit. Buza de sus îi lucea de sudoare.
A ridicat paharul cu apă pe care i-l pusese secretara mea pe măsuța joasă dintre noi.
— Aș vrea să…, am început să zic, zâmbind.
Nu genul de zâmbet care invită un om complet străin să intre, să nu stea în frig, nu genul de surâs frivol. Ci acel soi de zâmbet politicos, pe jumătate cald, care, potrivit literaturii de specialitate, semnalează profesionalismul, obiectivitatea și abordarea analitică a intervievatorului. Fiindcă, e drept, lipsa de implicare emoțională îl face pe candidat să capete încredere în integritatea intervievatorului. Și, drept urmare, candidatul, la rândul său — potrivit literaturii sus-menționate —, va furniza informații cu mai multă moderație și obiectivitate, fiind făcut să simtă că orice prefăcătorie e transparentă, că orice exagerare va fi dată în vileag și pedepsită. Nu arborez zâmbetul ăsta, totuși, din pricina recomandărilor literaturii de specialitate. Nu dau doi bani pe literatura asta, o maculatură ticsită de sfaturi care mai de care mai proaste, fiindcă tot ce-mi trebuie e modelul interogativ în nouă pași al lui Inbau, Reid și Buckley. Nu, îmi pun zâmbetul pe față întrucât chiar sunt profesionist, obiectiv și analitic. Sunt un recrutor, un vânător de capete. Nu că ar fi din cale-afară de greu, dar sunt cel mai tare din parcare.
— Aș vrea, am repetat, să-mi spui câte ceva despre viața ta, adică în afară de muncă.
— Păi, mai am viață? a hohotit el, mai pițigăiat decât ar fi fost cazul.
Pe lângă asta, atunci când faci un așa-zis „banc sec“ la un interviu de angajare, e lipsit de înțelepciune atât să râzi tu însuți la poantă, cât și să-ți străpungi interlocutorul cu privirea, ca să-ți dai seama dacă s-a prins.
— Sper din tot sufletul că ai, am zis și râsul lui s-a preschimbat într-un soi de hârâială din gâtlej. Cred că acționarii acestei întreprinderi sunt deosebit de interesați ca noul director executiv să ducă o viață echilibrată. Caută pe cineva care să le rămână alături niște ani, genul de alergător de cursă lungă care știe cum să-și dozeze efortul. Nu cineva care, după patru ani, e consumat.
Jeremias Lander a încuviințat din cap și a luat o înghițitură de apă.
Era cu aproximativ patruzeci de centimetri mai înalt decât mine și cu trei ani mai în vârstă. Treizeci și opt de ani, parcă prea tinerel pentru poziția asta. O știa și el; de aceea își dăduse pe la tâmple cu un pic de căneală gri, aproape imperceptibil. Mai văzusem așa ceva. Le văzusem pe toate. Văzusem candidați cu palme asudate venind cu bucăți de cretă în buzunarul sacoului, ca să-mi poată da cea mai uscată și mai albă strângere de mână. Gâtlejul lui Lander a scos un sunet involuntar, un plescăit. Am notat pe foaia de evaluare: Motivat. Orientat spre soluții.
— Văd că locuiești în Oslo, am spus.
A încuviințat din cap.
— În Skøyen.
— Și ești căsătorit cu…, am continuat răsfoind documentele, punându-mi pe chip expresia iritată care-i face pe candidați să creadă că mă aștept să preia ei inițiativa.
— Camilla. De zece ani. Doi copii de vârstă școlară.
— Și cum ți-ai defini mariajul? am întrebat fără să ridic privirea.
I-am îngăduit două secunde de răgaz și am continuat înainte să-și revină suficient cât să răspundă.
— Crezi că vei mai fi căsătorit în șase ani, dacă îți petreci la lucru două treimi din viață?
M-am uitat în ochii lui. Expresia, cum mă așteptam, era una de perplexitate. Mesajul meu fusese contradictoriu. Viață echilibrată. Nevoia de stabilitate. N-avea nicio noimă. Au trecut patru secunde până să răspundă. Adică, cu cel puțin una prea mult.
— Așa sper, a zis.
Un zâmbet sigur, exersat în oglindă. Însă nu îndeajuns de bine exersat. Nu pentru mine. Folosise împotriva mea propriile mele cuvinte și aș fi înregistrat asta ca pe un plus dacă vorbele lui ar fi inclus și un pic de ironie intenționată. În cazul de față, din păcate, nu era vorba decât de o maimuțăreală inconștientă a cuvintelor folosite de cineva socotit a se afla într-o poziție ierarhică superioară. Imagine deficitară despre sine, am scris pe foaie. Și „spera“, nu știa, nu dădea voce niciunei viziuni, nu era un ghicitor în globul de cristal, nu arăta că e la curent cu minima condiție necesară oricărui manager, și anume că trebuie să pară clarvăzător. Nu un improvizator. Nu un navigator în ape tulburi.
— Soția lucrează?
— Da, la un birou de avocatură din centru.
— Cu normă întreagă?
— Da.
— Și cine stă acasă dacă se îmbolnăvește unul dintre copii?
— Ea. Însă, din fericire, se întâmplă rar ca Niclas și Anders să…
— Nu aveți așadar un ajutor domestic sau pe cineva acasă, pe timpul zilei?
A ezitat în felul în care o fac de obicei candidații atunci când nu știu ce fel de răspuns i-ar pune într-o lumină mai bună. Mint totuși dezamăgitor de rar. Jeremias Lander a scuturat din cap.
— Îți place să te ții în formă, Lander.
— Da, mă antrenez adesea.
De data asta, nicio ezitare. Știe toată lumea că firmele vor oameni la conducere care să nu cadă victime ale unui atac de cord la prima situație tensionată.
— Alergi, schiezi poate?
— Exact. Toată familia se dă în vânt după viața în aer liber. Și avem o cabană la munte, în Norefjell.
— Așa… Câine, cumva?
A clătinat din cap.
— Nu? Alergic?
Un clătinat energic din cap. Am scris: Nu are simțul umorului?
M-am lăsat apoi pe speteaza scaunului și-am început să bat darabana cu degetele. Un gest exagerat, arogant, firește. Ce să spun? Ăsta-s eu.
— Cât ai zice că-ți valorează reputația, Lander? Și ce faci ca s-o asiguri?
Și-a încruntat fruntea deja asudată, străduind-se să se concentreze asupra întrebării mele. A zis resemnat, două secunde mai târziu:
— Cum adică?
Am oftat ca și cum ținea de domeniul evidenței. Mi-am rotit privirea prin încăpere, parcă în căutarea unei alegorii pedagogice încă nefolosite. Și, ca întotdeauna, am găsit-o pe perete.
— Pe tine te interesează arta, Lander?
— Întru câtva. Pe nevastă-mea, în orice caz, o interesează.
— Și pe-a mea. Vezi tabloul ăsta?
Am arătat spre Sara se dezbracă, o pictură pe vinil de peste doi metri înălțime înfățișând o femeie cu fustă verde și brațele încrucișate pe piept, pe cale să-și tragă peste cap puloverul roșu.
— E un cadou de la nevastă-mea. Artistul se numește Julian Opie și tabloul valorează un sfert de milion de coroane. Ai în proprietate lucrări de artă din categoria asta de preț?
— Am, de fapt.
— Felicitări. Îți dai seama cât face, când te uiți la ea?
— Când te pricepi, îți dai seama.
— Da, când te pricepi. Tabloul de-acolo constă în câteva linii, capul femeii e-un cerc, un zero fără chip, culoarea e banală și lipsită de textură. Pe lângă asta, a fost realizată la un computer și milioane de copii pot fi imprimate prin simpla apăsare a unei taste.
— Dumnezeule mare!
— Singurul — și cu adevărat singurul — lucru care face ca tabloul să valoreze un sfert de milion e reputația artistului. Umblă vorba c-ar fi bun, piața e încrezătoare că ar fi un geniu. E greu să stabilești exact ce-i aia geniu, e imposibil să știi cu certitudine. Așa e și cu directorii cei mai buni în branșă, Lander.
— Înțeleg. Reputație. Încrederea în sine pe care o emană managerul.
Am trecut pe foaie: Nu e idiot.
— Exact, am continuat. Totul are de-a face cu reputația. Nu doar salariul directorului, ci și valoarea companiei la bursă.