Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Tara Moore

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Irina Botezatu

Adelina Sănduleac

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Un an et un jour

Autor: Pascal Bruckner

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0681-3

ISBN (epub): 9786064019196

Preludiu

Deasupra Atlanticului

„Siguranța dumneavoastră este prioritatea noastră. Îndreptați-vă spătarele scaunelor, închideți-vă telefoanele mobile și aparatele electronice. Vă rugăm să ne acordați atenția dumneavoastră pentru câteva momente.“

Călătoria începuse prost.

Poate vreodată să înceapă bine o călătorie cu avionul? Să vorbești despre siguranță la începutul unui periplu nu înseamnă oare să subliniezi ceea ce vrei să eviți, un pericol de moarte?

Întâi și-ntâi, Jézabel pierduse zborul de dimineață, în data de 13 decembrie 2017. Aproape intenționat. Pleca împotriva voinței sale. Citise atâtea povești în care pasagerii ajung prea târziu la poarta de îmbarcare și li se spune că nu mai pot urca. Se înfurie, înjură compania aeriană. Câteva ore mai târziu, aparatul se prăbușește ciocnindu-se de un turn sau piere în apele mării. Întârzierea lor, miraculoasă, le-a salvat viața. Le mulțumesc stewardeselor pe care le făcuseră mai devreme cu ou și cu oțet, binecuvântează Providența pentru că i-a cruțat. Șansa lor reprezintă o adevărată pledoarie pentru inexactitate. Dacă pierdeți un avion sau un tren, bucurați-vă: ați scăpat, poate, de un accident fatal. Dar dacă pierdeți intenționat un avion sau un tren, fiți cu băgare de seamă: s-ar putea ca accidentul pe care doreați să-l evitați să vă prindă din urmă în mijlocul de transport pe care îl veți folosi drept diversiune. Ea renegociase cumpărarea unui alt bilet și așteptase încă trei ore. Ca să-și omoare timpul și anxietatea, băuse. Beri, cockteiluri, pahare cu vin. Și înghițise calmante. Dădea dovadă de o rezistență la alcool fantastică, până la un anumit punct.

Ce este un aeroport? O gigantică loterie a supraviețuirii: în funcție de destinația dumneavoastră, șansele scad sau cresc. Companii, localizate la porțile de îmbarcare, îi asigură pe apropiații dumneavoastră în cazul unui deces, o sală de rugăciune, rezervată tuturor confesiunilor, vă garantează un drum doar dus către lumea de dincolo. Dumnezeu e acolo și veghează. Iată-vă de două ori protejat, în lumea aceasta de jos și în cealaltă. Nu mai rămâne decât să urcați și să muriți, liniștiți.

Ei nu-i plăceau avioanele; tresărea la fiecare vibrație, ar fi vrut să rețină aparatul la sol, ar fi vrut ca o mână uriașă să-l țină blocat pe pistă. Într-adevăr, avionul rămăsese imobilizat pe tarmacul aeroportului Roissy, din cauza unui ambuteiaj aerian. Nu era decât al doisprezecelea la rând. Ea ajunsese clătinându-se la locul ei, la capătul rândului din fundul cabinei și adormise, cu centura strâns legată și o mască peste ochi. Avusese răgazul să-și întrezărească vecinul; un tip înalt și deșirat care-și făcea cruce la fiecare două minute. Să observe frica altora o făcea să se rușineze de frica ei. Dar nu i-o diminua deloc. Căpătase obiceiul, în avion sau în tren, de a descifra pe chipurile celorlalți, semne ale calmului sau ale spaimei. Dacă pasagerii aveau un aer destins, asta o liniștea. Dar ea îi bănuia că erau plătiți de compania aeriană pentru a-i păcăli pe clienți.

Chiar înainte de decolare, după încă o oră de întârziere, fusese trezită de avertismentele șefului însoțitorilor de zbor. O stewardesă mima instrucțiunile de siguranță retransmise prin difuzor. Ridica în aer o centură, o mască de oxigen, utilă în caz de depresurizare. Tânăra femeie dădea din mâini ca un agent de circulație, zâmbea, făcea un pas înainte, se întorcea. Nimeni nu-i acorda atenție. Unii moțăiau, alții ascultau muzică, cu căștile bine înșurubate în urechi și ochii închiși, iar alții urmăreau un film pe ecran. Doar Jézabel nu o slăbea din ochi, dornică să-i atragă atenția și să-i spună: sunt aici. Chiar și într-un Boeing, rămânea eleva cuminte, ahtiată să primească favorurile autorității. Stewardesa, pe care această distragere a atenției o irita, începu să tușească. Se înfipse bine pe picioare, făcu o piruetă, scoase limba. Degeaba. Atunci, începu să-și scoată eșarfa albastră, apoi bereta, pe care le așeză pe un scaun gol. Își scoase haina, sub care se vedea o bluză la fel de albastră. Nicio tresărire printre pasageri. Jézabel îi făcu un semn discret cu mâna: nu mergeți mai departe. Stewardesa își aruncă haina peste cotiera unui scaun și începu să-și desfacă nasturii de la cămașă. Absența oricărei reacții o încurajă să-și descheie, unul câte unul și foarte lent, toți nasturii. Acum, măsura cu piciorul acea parte a cabinei, în sutien decoltat cu cupe de dantelă, ca pentru o defilare de modă. Avea brațele rotunde și subțiri, un gât delicat și umerii largi. Jézabel nu-și lua ochii de la ea. Vedea cu adevărat ceea ce credea că vede? Avea cineva să-și ridice privirea către ea măcar?

Avionul, se gândi Jézabel, este mijlocul de transport cel mai indecent cu putință, din moment ce ești mereu cu nasul fie la nivelul feselor, fie al pântecului stewardeselor și stewarzilor. Tânăra femeie, fără să înceteze să-și agite brațele, își desfăcu cu un gest rapid fermoarul fustei și o lăsă să-i alunece până la tocurile pantofilor, apoi ridică un picior, apoi pe celălalt și o aruncă peste celelalte haine, cu un gest nerăbdător. Purta ciorapi negri de lână cu o etichetă albă care se vedea chiar deasupra marginii din talie. Avea pielea fermă și abdomenul bine conturat. Eticheta aceasta, care stătea în sus precum un fir de păr, o agasa pe Jézabel. Ar fi vrut s-o îndese înăuntru. Dar de ce se amesteca ea? Dacă mai continua așa, stewardesa avea să-și scoată și ciorapii și, de ce nu, și restul? Acum, îmbrăcase peste sutien o vestă de salvare gălbuie, în timp ce avionul survola Oceanul Atlantic înspre Montréal, iar o amerizare forțată făcea parte dintre riscuri.

Jézabel tremura. Oceanul Atlantic: mase de apă înghețată care i-ar fi înghițit instantaneu, universul abominabil al monștrilor marini. Nu s-ar fi întâmplat niciun miracol, valurile i-ar fi spulberat ca pe niște firicele de paie. Jézabel nu credea în statisticile consolatoare: dat fiind faptul că numai un pasager din zece mii moare în avion, șansele tale de supraviețuire ar crește considerabil față de mașină sau bicicletă. Ce glumă bună! În mașină pot să frânez sau să trag de volan, pe bicicletă pot să evit un obstacol, dar în avion? La viteza de 800 de kilometri la oră la care se adaugă efectul inerției și o masă de mai multe tone? Există stagii de pregătire împotriva fricii de a zbura cu avionul ca și cum ar fi vorba de o boală imaginară. Ca și cum în fiecare săptămână, avioane mai mari sau mai mici nu se ciocneau de munți, nu piereau într-o coliziune sau nu cădeau doborâte de proiectile, pulverizate de o bombă. Fără a-i mai pune la socoteală pe cei care dispăreau fără urmă și de care nu se mai știa nimic niciodată. Ce sofist ar putea să ne explice că zborul cu avionul nu are mai multe consecințe negative decât să traversezi strada sau să te plimbi cu trotineta? Să recurgi la cifre pentru liniștirea sufletelor torturate înseamnă să uiți că accidentul este cel care sfidează previziunea. Statisticile sunt infailibile până în momentul în care deraiază. Acest lucru n-ar fi trebuit să se întâmple. Și totuși, s-a întâmplat. Imaginați-vă o persoană preocupată să-și învingă temerile: ea urmează un curs de familiarizare cu zborul. Liniștită după o lună de explicații, de teste, de calcule, se urcă, de exemplu, în avionul pe cursa Rio-Paris din data de 1 iunie 2009 și piere alături de alți 228 de pasageri, între America de Sud și Africa. Sau, la fel de bine, ia zborul 370 operat de Malaysia Airlines, de la Kuala Lumpur la Pekin, din 8 martie 2014, care a dispărut undeva în mare, după ce avionul s-a îndepărtat de planul de zbor inițial. În toate aceste cazuri, barajul derizoriu al raționalității se opune cunoașterii viscerale a fricii.

Era oare posibil ca stewardesa de la o mare companie aeriană să practice striptease-ul la începutul zborului fără a provoca fluierături, ca o chemare la ordine? Tânăra trăgea acum fără entuziasm de șnururile destinate umflării colacilor de salvare și arăta cu un gest grăbit ieșirile de urgență. Chipul ei trăda spaima. La ce bun să practici meseria asta dacă nu te ascultă nimeni? Oamenii o tratau cu dispreț, o ignorau. Asta îi amintea lui Jézabel de o poveste auzită undeva. Poate că și-o imaginase? Un conferențiar trebuie să ia cuvântul la un dineu de gală în fața a trei sute de persoane. Un eveniment caritabil. E aplaudat încetișor. Oaspeții încep să mănânce. El perorează, se lansează în lungi tirade, toată lumea îi întoarce spatele. Se oprește, străbate scena de la un capăt la celălalt, începe să danseze. Nicio reacție. Atunci, el își aruncă notițele în aer, bate în microfon, scuipă în el, tușește. Nicio tresărire în public! Șușoteala neîntreruptă a mulțimii îi acoperă eructațiile. Culmea bădărăniei: din greșeală, regia tehnică taie lumina de pe scenă. El observă o coardă care atârnă de o ștangă, își așază scaunul dedesubt și sfârșește prin a se spânzura. Nimeni nu-și bate capul cu asta. Nu e descoperit decât a doua zi de dimineață: mort din cauza indiferenței generale. Jézabel se uita fix la tânăra femeie, cu sufletul la gură: avea să-și scoată ciorapii sau poate chiar și chiloții? În cele din urmă, stewardesa demoralizată își strânse lucrurile și se îmbrăcă la toaletă, de unde ieși impasibilă.

Imediat ce roțile avionului se desprinseră de pistă, Jézabel ațipi, amețită de băuturi. Cineva, de cealaltă parte a culoarului central, o trezi în curând cu acuzații: el era singurul călător care fusese retrogradat la clasa economică, la un loc cu plebea, chit că-și cumpărase un bilet la clasa business pe ruta Paris-Montréal.