Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Florin-Răzvan Mihai

Ilustrații copertă:

Sarah Young

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Oana Apostolescu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Troy

Autor: Stephen Fry

Copyright © Stephen Fry, 2020

Copyright © Editura Trei, 2021 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1026-1

ISBN (epub): 9786064019189

Notă introductivă

Nașterea și ascensiunea zeilor și a oamenilor este subiectul volumului Mythos, a cărui continuare, Eroii, se ocupă de marile isprăvi, expediții și aventuri ale eroilor muritori cum ar fi Perseu, Heracle, Iason și Tezeu. Nu trebuie să cunoașteți acele cărți ca s-o savurați pe cea de față; când consider că e cazul, dau note de subsol despre locurile din cărțile precedente unde puteți afla mai multe lucruri despre întâmplări și personaje, dar nu e neapărată nevoie de cunoștințe anterioare de mitologie greacă pentru a începe să citiți Troia. După cum vă aduc aminte din când în când, mai cu seamă în prima parte a cărții, să nu credeți cumva că trebuie să țineți minte toate numele, locurile și relațiile de familie. Ca să ofer un cadru, prezint modul cum s-au întemeiat diverse dinastii și regate; dar vă asigur că, în ceea ce privește povestea ca atare, diferitele ei fire se transformă din încâlceală în tapiserie. Anexa compusă din două părți de la sfârșitul cărții vă lămurește cât anume din ceea ce urmează este istorie și cât este mit.

A căzut din cer

Troia. Cel mai frumos regat din întreaga lume. Giuvaierul Egeei. Scânteietorul Ilium, cetatea care s-a ridicat și a căzut nu o dată, ci de două ori. Paznicul veghind la tot ce intra și ieșea din Orientul barbar. Regatul aurului și al cailor. Aprigă ocrotitoare de profeți, prinți, eroi, războinici și poeți. Sub protecția lui ARES, ARTEMIS, APOLLO și a AFRODITEI, a rămas ani la rând un model a tot ce se poate împlini în artele războiului și păcii, ale comerțului și diplomației, ale iubirii și artei, ale chestiunilor de stat, evlaviei și armoniei civile. Când a căzut, în lumea oamenilor s-a căscat un hău care poate că nu va fi umplut niciodată — eventual, în memorie. Poeții trebuie să-i cânte povestea la nesfârșit, trecând-o de la o generație la alta, ca nu cumva, pierzând Troia, să ne pierdem pe noi înșine.

Ca să înțelegem sfârșitul Troiei, trebuie să-i înțelegem începutul. Povestea noastră se desfășoară pe un fundal plin de meandre și întorsături. Pe parcursul relatării, o sumedenie de nume de locuri, personalități și familii apar și dispar. Nu e nevoie să ținem minte fiecare nume, fiecare legătură de sânge și căsătorie, fiecare regat și provincie. Povestea se țese și vă asigur că numele importante vă vor rămâne în minte.

Toate lucrurile, inclusiv Troia, încep și se termină cu ZEUS, Regele Zeilor, Cârmuitorul Olimpului, Stăpânul Tunetelor, Cel Care Strânge Norii și Aduce Furtuna.

Cu foarte mult timp în urmă, aproape înainte de zorii istoriei omenirii, Zeus s-a însoțit cu Electra, frumoasa fiică a titanului Atlas și a nimfei marine Pleione. Electra i-a dăruit lui Zeus un fiu, DARDANUS, care a călătorit prin Grecia și prin insulele din Egee, în căutarea unui loc unde să-și poată întemeia și crește dinastia. El s-a oprit în cele din urmă pe țărmul ionic. Dacă n-ați vizitat niciodată Ionia, ar trebui să știți că e ținutul aflat la est de Marea Egee, care se numea pe vremuri Asia Mică, dar căruia astăzi, când aparține Turciei, îi spunem Anatolia. Marile regate ale Frigiei și Lidiei se găseau acolo, însă erau deja ocupate și ocârmuite, așa că Dardanus s-a stabilit în nord, ocupând peninsula situată dincolo de Hellespont, strâmtoarea unde a căzut Helle din spinarea Berbecului de Aur. Mulți ani mai târziu, IASON, plecat în căutarea lânii acelui berbec, avea să navigheze prin Hellespont. Îndrăgostitul Leandru urma să străbată înot Hellespontul noaptea ca să fie cu Hero, iubita lui.1

Orașul întemeiat de Dardanus s-a numit — cu puțină imaginație și chiar mai puțină modestie — Dardanus, pe când regatul ca atare și-a luat numele Dardania.2 După moartea regelui întemeietor, pe tron a urcat Ilus, cel mai mare dintre cei trei fii — însă el a murit fără copii, lăsându-i tronul fratelui său, ERIHTONIU.3

Domnia lui Erihtoniu a fost pașnică și prosperă. Sub ocrotirea Muntelui Ida, pământurile lui au fost hrănite de apele binevoitoarelor râuri-zei Simoeis și Scamander, care au binecuvântat tărâmul Dardaniei cu o mare rodnicie. Erihtoniu a ajuns cel mai bogat om din câți se știau în lume, vestit pentru cele trei mii de iepe și pentru mânjii nenumărați. Boreas (personificarea vântului de nord) a luat forma unui armăsar sălbatic care, împerechindu-se cu iepele zburdalnice din herghelia lui Erihtoniu, au dat naștere unei remarcabile rase de cai. Tinerele creaturi erau atât de agile și de iuți de picior, încât puteau străbate lanuri întregi de grâu fără să culce la pământ nicio plantă. Așa se spune.

Cai și bogății: ori de câte ori vorbim de Troia, ne trezim amintind de cai minunați și de bogății cu neputință de numărat.

Întemeierea

După moartea lui Erihtoniu, cel care i-a urmat la tron a fost fiul său, TROS. Acesta avea o fată, Cleopatra, și trei fii, ILUS (numit în cinstea străunchiului său), Assaracus și GANIMEDE. Povestea prințului Ganimede e bine cunoscută. Frumusețea lui era atât de mare, încât Zeus însuși a căzut pradă unei pasiuni mistuitoare pentru el. Luând forma unui vultur, zeul a coborât fulgerător, l-a înșfăcat și l-a dus cu el în Olimp, unde i-a fost iubit, însoțitor și paharnic. Ca să-l recompenseze pe Tros pentru pierderea fiului, Zeus i l-a trimis pe HERMES, care i-a adus doi cai divini, atât de iuți și de ușori, încât puteau să galopeze pe apă. Tros a fost consolat de aceste animale fermecate și de asigurările lui Hermes că Ganimede devenise — și avea să rămână — nemuritor.4

Cel care a întemeiat noua cetate ce avea să se numească Troia, în cinstea lui Tros, a fost fratele lui Ganimede, prințul Ilus. Acesta a câștigat o întrecere de lupte la Jocurile Frigiei, cu un premiu constând în cincizeci de tineri și tot atâtea fecioare, plus — mai important — o vacă. O vacă foarte specială, pe care un oracol l-a sfătuit pe Ilus s-o folosească la întemeierea unei cetăți.

— Unde o să se-ntindă vaca la odihnă, acolo să ridici cetatea.

Dacă Ilus ar fi auzit povestea lui CADMUS — și cine n-o auzise? —, ar fi știut că acesta din urmă și Harmonia, pe baza sfaturilor primite de la un oracol, se ținuseră după o vacă și așteptaseră ca animalul să se întindă la odihnă, ca să li se arate semnul despre locul unde urmau să înalțe ceea ce avea să fie Teba, primul mare oraș-stat din Grecia. Ni se poate părea că obiceiul de a le permite vacilor să aleagă locul de construire a unei cetăți este arbitrar și ciudat, dar, dacă ne gândim puțin, descoperim că nici măcar nu e atât de straniu. Unde urmează să se ridice o cetate trebuie să existe multe resurse de carne, lapte, piele și brânză pentru locuitori. Ca să nu mai amintim de animalele de povară: boii pentru lucrat pământul și pentru tras carele. Dacă unei vaci îi place îndeajuns un loc anume ca să se întindă la odihnă înseamnă că locul acela e vrednic de atenție. În orice caz, Ilus s-a mulțumit să se țină după formidabila junincă spre nord, din Frigia în Troada5, pe lângă pantele Muntelui Ida și spre marea câmpie a Dardaniei; și tocmai aici, nu departe de locul unde fusese ridicat Dardanus, primul oraș al străbunicului lui Ilus, s-a găsit și juninca să poposească pentru odihnă.

Ilus s-a uitat în jur. Era un loc bine ales pentru o cetate nouă. Spre sud se ridica masivul Muntelui Ida, iar la o oarecare depărtare spre nord se găsea strâmtoarea Hellespont. La est se zărea albastrul Egeei, iar câmpia verde și roditoare era străbătută de râurile Simoeis și Scamander.

Ilus a îngenuncheat și i-a rugat pe zei să-i trimită un semn că nu greșea. I s-a răspuns imediat printr-un obiect de lemn care a căzut din cer și i-a aterizat la picioare într-un nor de praf. Avea înălțimea unui copil de zece ani6 și semăna cu PALLAS ATENA, cu o suliță într-o mână și un caier și un fus în cealaltă, reprezentând artele războiului și pe cele ale păcii, peste care stăpânea zeița cu ochii verzi.

Din cauză că s-a uitat la un obiect atât de sacru, Ilus a orbit pe loc. A știut cum să se poarte ca să le fie pe plac olimpienilor și n-a intrat în panică. Căzând în genunchi, a trimis rugăciuni și mulțumiri spre ceruri. După o săptămână de venerație neîntreruptă, a fost răsplătit și i s-a redat vederea. Debordând de energie și entuziasm regăsit, Ilus a început imediat să așeze temeliile noii lui cetăți. A proiectat străzile în așa fel încât să semene cu spițele unei roți, plecând de la un templu central pe care avea să-l ridice în cinstea Atenei. În inima templului a așezat sculptura din lemn a lui Pallas Atena, căzută din cer: xoanon-ul, Norocul Troiei, simbolul și garanția privind statutul divin al cetății. Atât timp cât acest totem sfânt rămânea acolo neatins, Troia avea să prospere și să reziste. Asta credea Ilus, la fel credeau oamenii care s-au înghesuit să construiască și să populeze noua cetate. I-au spus sculpturii de lemn PALLADIUM, iar după numele lui Tros, tatăl lui Ilus, au dat cetății numele Troia, iar ei și-au zis troieni.7

Și iată linia întemeietoare, de la Dardanus la fiii lui, Ilus Întâiul și Erihtoniu, al cărui fiu, Tros, a fost tatăl lui Ilus al doilea, după al cărui nume Troia se mai numește și Ilium sau Ilion.8

Blesteme

A mai existat o linie regală în Ionia pe care ar trebui să o cunoaștem: importanța ei ar fi greu de trecut cu vederea. Poate că știți deja povestea regelui TANTAL, care a domnit în Lidia, un regat aflat la sud de Troia. Tantal și-a servit fiul, pe PELOPS, sub formă de tocană zeilor.9 Tânărul Pelops a fost pus laolaltă din bucăți și înviat de zei, ajungând apoi un prinț arătos și popular, precum și iubitul lui POSEIDON, care i-a dăruit un car tras de cai înaripați. Acest car a dus la un blestem care a dus la... care a dus la aproape toate celelalte...

Ilus fusese la fel de revoltat ca toți ceilalți de monstruozitatea lui Tantal, așa că l-a alungat prin forța armelor din ținut. V-ați spune că Pelops n-a avut nimic împotrivă ca tatăl lui să fie izgonit — în fond, Tantal îl măcelărise, deși era fiul lui, și li-l oferise olimpienilor pe post de tocăniță —, dar n-a fost deloc așa. Nici n-a ajuns Pelops bărbat în toată firea și a strâns o armată cu care l-a atacat pe Ilus, fiind însă înfrânt cu ușurință. Pelops a plecat din Ionia, stabilindu-se în cele din urmă departe, în vest, în peninsula grecească numită și astăzi Peloponez, după numele lui. În acest ținut remarcabil au fost întemeiate regate și cetăți legendare cum ar fi Sparta, Micene, Corint, Epidaur, Troezen, Argos și Pisa. Aceasta din urmă nu este, bineînțeles, căminul italian al Turnului Înclinat, ci un oraș-stat din Grecia, unde Pelops l-a găsit la conducere pe regele OENOMAUS10, fiu al lui Ares, zeul războiului.

Oenomaus avea o fiică, HIPPODAMIA, a cărei frumusețe și a cărei stirpe aleasă atrăgeau mulți pețitori. Regele se temea de o profeție potrivit căreia avea să moară de mâna unui ginere. Pe atunci nu existau mănăstiri unde să poată fi închise fiicele, așa că Oenomaus a încercat o altă metodă prin care s-o facă să rămână veșnic fată bătrână: a anunțat că mâna Hippodamiei putea fi câștigată doar de cel care îl va întrece într-o cursă de care. Regele era convins că nu mai exista un conducător de car mai bun decât el nicăieri în lume; prin urmare, avea toată încrederea că fiica lui nu se va mărita niciodată și că nu i-l va aduce pe cumnatul de care profeția îl învățase că trebuia să se teamă. În ciuda prețului cumplit al înfrângerii în cursă și a faimei de inegalabil conducător de car fără rival a lui Oenomaus, optsprezece bărbați curajoși au acceptat provocarea. Frumusețea Hippodamiei era mare, iar perspectiva de a-i câștiga mâna, cu tot cu bogatul oraș-stat al Pisei, era tentantă. Toți optsprezece s-au întrecut cu Oenomaus și toți optsprezece au pierdut; capetele lor, în grade diverse de descompunere, au ajuns să împodobească stâlpii ce mărgineau hipodromul.

Când Pelops a sosit la Pisa, izgonit din regatul natal al Lidiei, a fost vrăjit pe dată de frumusețea Hippodamiei. Însă deși avea încredere în dibăcia lui în arta călăriei, s-a gândit că ar fi înțelept să-i ceară ajutor suplimentar lui Poseidon, iubitul lui din trecut. Zeul mării și al cailor i-a trimis cu dragă inimă, din valuri, un car și doi armăsari înaripați de mare forță și viteză. Ca să se asigure și mai mult, Pelops l-a mituit pe MIRTIL, conducătorul de car al lui Oenomaus și fiul lui Hermes, ca să-l ajute să câștige. Motivat de promisiunea a jumătate din regatul lui Oenomaus și a unei nopți în pat cu Hippodamia (de care și el era îndrăgostit), Mirtil s-a furișat în grajduri cu o noapte înainte de curse și a înlocuit cuiele din bronz ce fixau osia carului lui Oenomaus cu altele făcute din ceară de albine.

În ziua următoare, când a început cursa, tânărul Pelops a luat avans, însă îndemânarea lui Oenomaus era atât de mare, încât n-a trecut mult și regele a început să recupereze. Aproape că-l ajunsese din urmă pe Pelops, cu sulița ridicată ca să-i dea lovitura de grație, când cuiele de ceară au cedat, roțile s-au desprins de car, iar Oenomaus a fost târât sub copitele propriilor cai și a avut parte de o moarte sângeroasă.

Mirtil s-a dus să revendice răsplata despre care credea că i se cuvine — o noapte cu Hippodamia —, însă ea a dat fuga să i se plângă lui Pelops, care l-a aruncat pe Mirtil în mare de pe o stâncă. Pe când Mirtil se zbătea în apă, înainte să se înece, l-a blestemat pe Pelops laolaltă cu toți urmașii.

Mirtil nu este cel mai cunoscut dintre eroii greci. Și totuși, acea parte a Mării Egee în care a căzut se numește și azi Marea Mirtoon. Vreme îndelungată, localnicii i-au adus jertfe anuale lui Mirtil în templul lui Hermes, tatăl lui, unde i-a fost depus corpul îmbălsămat după moarte. Toată această venerație, pentru un desfrânat care acceptase să fie mituit și pricinuise moartea propriului rege.

Însă blestemul asupra lui Pelops... blestemul ăsta contează. Fiindcă Pelops și Hippodamia au avut copii. Iar copiii lor au avut și ei copii. Iar blestemul lui Mirtil i-a cuprins pe toți, după cum vom vedea.

Dacă această poveste, povestea Troiei, are o noimă sau o morală, ea constă în simpla și vechea lecție că acțiunile au consecințe. Ceea ce a făcut Tantal, accentuat de ceea ce a făcut Pelops... acțiunile celor doi au dus la destinul tragic a ceea ce avea să fie cea mai importantă casă regală din Grecia.

Între timp, casa regală a Troiei era pe punctul să-și invoce propriul blestem...

Regele Ilus murise, iar tronul Troiei era ocupat acum de fiul său, LAOMEDON. Dacă Ilus fusese pios, harnic, sârguincios, onorabil și chibzuit, Laomedon era lacom, ambițios, ineficient, indolent și viclean. Lăcomia și ambiția lui includeau dorința de a duce mai departe dezvoltarea Troiei, de a-i construi ziduri și metereze mari de protecție, turnuri și turnulețe aurite, de a-i conferi o splendoare cum lumea nu mai cunoscuse până atunci. În loc să le proiecteze și să le construiască el însuși, Laomedon a făcut un lucru care ar putea să ni se pară ciudat, dar care încă era cu putință în zilele când zeii și oamenii umblau pe pământ împreună: le-a comandat lucrarea zeilor olimpieni Apollo și Poseidon. Nemuritorii nu se dădeau în lături de la câte o muncă prin contract, iar cei doi s-au apucat de proiectul de construcție cu energie și îndemânare, ridicând mari blocuri de granit unul peste altul și acoperindu-le ca să creeze imaginea unor ziduri magnifice și strălucitoare. Totul s-a realizat într-un timp foarte scurt; Troia fortificată de curând se înălța mândră pe câmpia din Ilium — un oraș-fortăreață măreț și formidabil, cum nu se mai văzuse. Când Apollo și Poseidon s-au prezentat în fața lui Laomedon pentru plată, acesta a procedat la fel ca atâția alți proprietari de atunci încoace. Și-a pungit gura, și-a supt măselele și a clătinat din cap.

— Nu, nu, nu, a spus el. Meterezele sunt înclinate, iar eu le-am cerut drepte. Porțile de sud nu sunt deloc cum le-am comandat. Iar contraforții ăia! Total anapoda. O, Doamne, nu pot să vă plătesc pentru o asemenea treabă de mântuială, nici vorbă.

Se spune că degrabă se desparte prostul de bănet, dar ar trebui să se adauge că proștii care refuză să se despartă sunt cei mai mari dintre toți.

Răzbunarea zeilor înșelați a fost grabnică și nemi­loasă. Apollo a tras săgeți ciumate peste ziduri și în cetate; în câteva zile larma văicărelilor și gemetelor a învăluit întreaga Troie, fiindcă în fiecare familie a existat cel puțin un membru doborât de boala fără leac. În același timp, Poseidon a trimis un uriaș monstru al mării spre Hellespont. Tot transportul de la est la vest a fost blocat de prezența lui feroce și nu după multă vreme Troia a rămas fără comerțul și taxele de care-i depindea prosperitatea.

Așa s-a zis cu Palladiumul și cu Norocul Troiei.

Cetățenii îngroziți s-au îngrămădit la palatul lui Laomedon ca să caute izbăvirea. Regele s-a întors spre preoții și profeții care i-au vorbit într-un glas.

— E prea târziu să-i plătești pe zei cu aurul pe care li-l datorezi, maiestate. Într-un singur fel mai poți să-i îmbunezi. Trebuie să-ți sacrifici fiica, pe HESIONE, monstrului din mare.

Laomedon avea mulți copii.11 Și, deși se prea poate ca Hesione să fi fost preferata lui, îi era mai aproape cămașa decât haina (cum s-ar zice) și știa că, dacă ar nesocoti sfatul profeților, troienii înspăimântați și furioși l-ar face bucăți și ar sacrifica-o oricum pe Hesione.

— Așa să fie, a spus el cu un suspin profund și cu un semn nervos al mâinii.

Hesione a fost dusă și înlănțuită de o stâncă din Hellespont, ca să-și împlinească soarta între fălcile fiarei din mare.12

Întreaga Troie și-a ținut răsuflarea.

---