Pentru Louis, Georges și Pauline

„Am fi tare fericiţi dacă am putea

să ne abandonăm pe noi înșine

așa cum îi putem abandona pe ceilalţi.“

Doamna du Deffand1

1

Trebuie să se piardă în mulţime, să joace această dramă ciudată fără ca nimeni să-și dea seama, fără ca nimeni să-și amintească de ceva.

Pentru a trece neobservat, poartă ţinuta obișnuită a unui individ care face jogging. De-a lungul aleilor din River Park, la ora șapte dimineaţa, toată lumea aleargă. Într-un oraș în care timpul este drămuit, unde nervii fiecăruia sunt puși la grea încercare, oamenii aleargă; aleargă pentru a-și întreţine corpul, pentru a face să dispară efectele exceselor din ajun, pentru a preveni stresul zilei care începe.

O bancă. Își pune un picior pe ea, ca să-și înnoade șiretul, așteptând să se apropie „ţinta“. Gluga trasă pe frunte îi îngustează câmpul vizual, dar îi îngăduie să-și ascundă faţa. Trebuie să profite de momentul acesta ca să-și recapete suflul și să nu-i tremure mâna. Transpiraţia nu contează, nu atrage atenţia, nu te dă de gol cu nimic; aici, toată lumea transpiră.

Când o să apară, o să-l lase să treacă, o să aștepte câteva clipe, după care o să-și continue, cu pași mici, cursa. Trebuie să rămână la distanţă, până la momentul oportun.

Scena a fost repetată în șapte rânduri. În fiecare dimineaţă a săptămânii, la aceeași oră. De fiecare dată, tentaţia de a acţiona a fost tot mai aprigă. Dar succesul depinde de o bună pregătire. Nu ai dreptul să ratezi.

Iată-l venind pe Charles Street, credincios propriei rutine. Așteaptă până când semaforul se face verde și traversează primele patru benzi de pe West Side Highway. Mașinile gonesc spre nordul orașului, oamenii se duc la muncă.

Ajunge la refugiu. Micul personaj luminos de pe stâlpul semaforului clipește deja. Spre TriBeCa și Financial District, mașinile circulă bară la bară; totuși, el înaintează. Ca întotdeauna, le răspunde claxoanelor ridicându-și pumnul, cu degetul mijlociu îndreptat spre cer, și o ia la stânga, pe aleea pietonală, de-a lungul fluviului Hudson.

Își va parcurge cele douăzeci de cvartale, printre ceilalţi alergători, încântat să-i lase în urmă pe cei care nu sunt în formă ca el și înjurându-i pe cei care-l depășesc. Ăștia n-au niciun merit, sunt mai tineri cu zece–douăzeci de ani. Când avea optsprezece ani, nu era indicat să frecventezi zona asta a orașului, iar el făcea parte dintre primii care veniseră să-și piardă suflul pe-aici. Docurile care se întindeau cândva pe piloni — și din care nu mai rămăsese mare lucru — puţeau a pește și a rugină. Izuri de sânge. Cât de mult s-a schimbat orașul lui, în douăzeci de ani, cât de mult a întinerit, cât de mult s-a înfrumuseţat! În schimb, pe chipul său, anii au început să-și pună pecetea.

De partea cealaltă a fluviului, luminile din Hoboken se sting odată cu zorii, urmate în scurtă vreme de cele din Jersey City.

Să nu-l scape din ochi; când o să ajungă la intersecţia cu Greenwich Street, o să iasă de pe aleea pietonală. Trebuie să acţioneze înainte. În dimineaţa asta, n-o să mai ajungă la Starbucks Coffee, unde are obiceiul să-și comande un mocaccino.

Când o să treacă de digul numărul 4, umbra care-l urmărește fără ca el să-și dea seama îl va fi ajuns.

Încă un cvartal. Trebuie să grăbească pasul, să se amestece cu grupul care se formează întotdeauna în locul acesta, pentru că aleea se îngustează, iar cei mai lenţi îi încurcă pe cei mai rapizi. Acul lung îi alunecă de sub mânecă, mâna hotărâtă îl oprește cu putere.

Trebuie să lovească între ultima coastă și partea de sus a osului sacru. O mișcare scurtă, un du-te-vino în adâncime, care să perforeze rinichiul și să ajungă până la artera abdominală. Până să înţeleagă cineva ce s-a întâmplat, până să vină salvarea, până să fie transportat la spital și dus în sala de operaţie, acul tras afară din corpul său va fi lăsat în urmă niște rupturi ireparabile. Chiar dacă va urla din toate sirenele, ambulanţei nu-i va fi ușor să ajungă la spital, la cea mai proastă oră a dimineţii, când traficul este atât de intens, încât șoferul vehiculului nu va putea să facă altceva decât să-și deplângă neputinţa.

Cu zece ani în urmă, poate că ar mai fi avut o mică șansă de scăpare. Dar, de când promotorii imobiliari au închis Spitalul St. Vincent, ca să aibă și ei un „mic“ câștig, cel mai apropiat centru de urgenţă se află la est, în partea opusă zonei River Park. Hemoragia va fi o consecinţă mai mult decât firească, iar corpul i se va goli de tot sângele.

Nu va suferi, nu cine știe ce. Doar că îi va fi frig, tot mai frig. Va dârdâi; încetul cu încetul, nu-și va mai simţi membrele, dinţii îi vor clănţăni, împiedicându-l să vorbească și, de fapt, ce-ar putea spune? Că a simţit o înțepătură teribilă în spinare? Mare lucru! Ce concluzie ar putea să tragă poliţia, bazându-se pe asta?

Crimele perfecte există; la sfârșitul carierei, cei mai buni poliţiști vă vor mărturisi că trag după ei, ca pe o povară ce le apasă cugetul, o groază de cazuri neelucidate.

Acum a ajuns la locul potrivit. Gestul a fost simulat de multe ori, pe un sac de nisip, dar impresia este diferită atunci când fierul pătrunde în carnea omenească. Important e să nu dea peste vreun os. Dacă s-ar împiedica de o vertebră, chestia asta ar fi egală cu un eșec. Acul trebuie să se împlânte și apoi să se retragă imediat în mânecă.

După aceea, trebuie să alerge în continuare, cu aceeași viteză, rezistând dorinţei de a se întoarce; trebuie să rămână un alergător anonim, invizibil printre toţi ceilalţi.

Atâtea ore de pregătire pentru câteva secunde de acţiune.

Lui îi va lua mai mult timp să moară, probabil vreun sfert de oră, dar, în dimineaţa asta, pe la șapte și jumătate, va fi mort.

2

Mai 2011

Andrew Stilman este ziarist la New York Times. Intrat ca angajat plătit după numărul de rânduri scrise, a urcat treaptă cu treaptă. Visul său din tinereţe era să obţină o legitimaţie de presă la unul dintre cele mai renumite cotidiene din lume. În fiecare dimineaţă, înainte de a intra pe ușa dublă a clădirii cu numărul 860 din Eight Avenue, Andrew își oferă o mică plăcere: își ridică ochii și aruncă o privire la inscripţia ce împodobește faţada, spunându-și că biroul lui se află aici, în acest sacrosanct templu al presei, unde mii de conţopiști visează să ajungă măcar o dată, ca să viziteze locul.

Andrew a petrecut patru ani la documentare până să apuce un post de redactor-adjunct la „Calendarul zilei“, secţia Necrologuri. Cea care îi precedase în această funcţie nimerise — la încheierea programului de lucru — sub roţile unui autobuz, pentru a se regăsi în coloanele pe care le redacta chiar ea cu ceva vreme în urmă. Fusese prea grăbită să ajungă acasă, pentru a-l primi pe curierul de la UPS, care urma să-i livreze lenjeria fină comandată online. Ironia sorţii!

Pentru Andrew Stilman urmaseră alţi cinci ani de activitate laborioasă în cel mai deplin anonimat. Necrologurile nu sunt niciodată semnate, defunctul având parte singur de onorurile zilei. Cinci ani, scriind despre cei și cele care au fost și nu mai sunt decât amintire, frumoasă sau urâtă. O mie opt sute douăzeci și cinci de zile și în mai puţin de șase mii de pahare de martini sec consumate seară de seară, între orele 19:30 și 20:15, la barul Hotelului Marriott de pe 40th Street.

Trei măsline de fiecare pahar. Și, cu fiecare sâmbure scuipat în scrumiera ce dădea pe dinafară de chiștoace, Andrew își alunga din minte cronica unei vieţi stinse, căreia îi redactase, chiar în aceeași zi, un desfășurător concis. Poate că tocmai traiul în compania morţilor îl împinsese pe Andrew să cam exagereze cu băutura. În al patrulea an de „necro“, barmanul de la Marriott ajunsese să umple de șase ori paharul fidelului său client, pentru a-i potoli setea. Deseori, Andrew venise la birou cenușiu la faţă, cu pleoapele grele, cu gulerul anapoda și cu sacoul mototolit, dar costumul cu cravată și cămașa scrobită nu erau obligatorii în open spaces din redacţiile ziarului și, cu atât mai puţin, în cea unde trudea el.

Să fi fost oare la mijloc stilul său elegant și precis ori, poate, consecinţele unei veri deosebit de calde, cert e că, treptat, coloanele de care se ocupa el ajunseseră să umple două pagini întregi. La raportul trimestrial, analistul departamentului financiar, obsedat de statistici, a remarcat că plăţile per defunct urcau ca fulgerul. Familiile îndo­liate își ofereau tot mai multe rânduri, pentru a demonstra cât de mare le era durerea. Când sunt bune, cifrele sunt aflate destul de repede în cadrul marilor firme. În ședinţa comitetului de direcţie, reunit la începutul toamnei, s-au pus în discuţie aceste rezultate și s-a hotărât recompensarea autorului, de acum recunoscut. Andrew Stilman a fost numit redactor la același „Calendar al zilei“, dar, de data asta, la secţia de căsătorii, ale cărei rezultate erau deplorabile.

Andrew, care nu era niciodată lipsit de idei, și-a abandonat, pentru o vreme, barul obișnuit, pentru a-și face veacul prin localurile șic, frecventate de diverse comunităţi de homosexuali din oraș. Făcându-și relaţii după relaţii, printre paharele de martini sec cărora le pierduse numărul, profita de ocazie ca să-și împartă în treacăt cartea de vizită și să explice cui voia să-l audă, că rubrica păstorită de el era încântată să publice orice anunţ de căsătorie, inclusiv pe acelea refuzate de majoritatea celorlalte ziare.