Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactor:

Oana Duşmănescu

Ilustraţie şi design copertă:

Meljean Brook

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Dușa Udrea-Boborel

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Twisted Palace

Autor: Erin Watt

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0467-3

ISBN (epub): 9786064019127

Capitolul 1

Reed

— Unde te aflai în seara asta între orele opt și unsprezece?

— De cât timp te culci cu prietena tatălui tău?

— De ce ai ucis-o, Reed? Te-a înfuriat? Te-a amenințat că-i va divulga idila tatălui tău?

Am văzut suficiente emisiuni cu temă polițistă, încât să știu că trebuie să-ți ții gura când te afli într-o cameră de interogatoriu. Fie asta, fie rostești cele șase cuvinte magice: vreau să fie prezent avocatul meu.

Iar asta e exact ceea ce am făcut în ultima oră.

Dacă aș fi fost minor, nenorociții nici măcar n-ar fi visat să mă interogheze în absența unui părinte sau a unui avocat. Dar am optsprezece ani, deci mă consideră o țintă tocmai bună de vânat. Sau poate consideră că sunt destul de fraier, încât să răspund întrebărilor lor tendențioase fără ca avocatul meu să fie de față.

Detectivii Cousins și Schmidt nu par a se sinchisi de numele meu de familie. Nu știu de ce, mi se pare destul de reconfortant. Am trecut nestingherit prin viață pentru că sunt un Royal. Dacă intru în bucluc la școală, tata completează un cec, iar păcatele mele sunt date uitării. Fetele au stat mereu la rând să ajungă la mine în pat, ca să le poată spune prietenelor că și-au tras-o cu un Royal.

Nu că mi-aș dori ca fetele să stea la coadă pentru mine. În perioada asta, nu-mi pasă decât de o singură fată: Ella Harper. Și mă ucide lent gândul că a trebuit să mă vadă scos din casă cu mâinile încătușate.

Brooke Davidson e moartă.

Încă nu pot procesa chestia asta. Iubita materialistă a tatălui meu, cu păr blond-platinat, era teribil de vie când am plecat mai devreme din apartamentul ei.

Însă nu le voi spune chestia asta detectivilor ăstora. Nu sunt dobitoc. Vor răstălmăci orice spun.

Enervat de tăcerea mea, Cousins lovește cu mâinile masa de tablă dintre noi doi.

— Răspunde-mi, căcăciosule!

Pe sub masă, pumnii încep să mi se încleșteze. Îmi forțez degetele să se relaxeze. E ultimul loc în care ar trebui să mă pierd cu firea.

Colega lui, o femeie tăcută, pe nume Teresa Schmidt, îi aruncă o privire în semn de avertisment.

— Reed, spune ea cu voce blândă, nu te putem ajuta dacă nu cooperezi. Iar noi vrem să te ajutăm.

Ridic o sprânceană. Serios? Polițistul bun/polițistul rău? Presupun că s-au uitat la aceleași emisiuni la care m-am uitat și eu.

— Oameni buni, le spun calm, încep să mă întreb dacă aveți probleme cu auzul sau ceva de genu’ ăsta.

Rânjind, îmi încrucișez brațele pe piept.

— Deja am cerut să-mi vină avocatul, ceea ce înseamnă că trebuie să așteptați până ajunge el ca să mă luați la întrebări.

— Putem să-ți punem întrebări, spune Schmidt, iar tu poți să ne dai răspunsurile. Nicio lege nu interzice asta. Poți chiar să ne oferi informații din proprie inițiativă. De exemplu, am putea face un progres dacă ne-ai explica de ce ai sânge pe tricou.

Rezist instinctului de a-mi trage o palmă.

— Am să aștept până ajunge aici Halston Grier, dar vă mulțumesc pentru informațiile astea.

În încăperea mică se așterne tăcerea.

Cousins își scrâșnește în mod vizibil măselele. Schmidt doar oftează. După care ambii detectivi își dau scaunele în spate și părăsesc încăperea, fără să mai scoată vreun cuvânt.

Royal — 1.

Poliția — 0.

Exceptând faptul că, deși au renunțat în mod clar la a mă interoga, îmi respectă cerința cu vârf și îndesat. În următoarea oră stau singur în încăpere, întrebându-mă cum dracu’ a ajuns viața mea în punctul ăsta. Nu sunt un sfânt și n-am pretins niciodată c-aș fi. Am fost implicat în ceva bătăi. Sunt nemilos atunci când se impune.

Dar... ăsta nu sunt eu. Ăsta care e târât afară din propria-i casă cu cătușe la mâini. Care trebuie să vadă privirea cuprinsă de teamă a iubitei atunci când e luat și așezat în spatele unei mașini de poliție.

Până în momentul în care ușa se deschide larg din nou, claustrofobia s-a instalat deja, făcându-mă să fiu mai necioplit decât ar trebui.

— Ți-a luat ceva timp! mă răstesc la avocatul tatălui meu.

Bărbatul cărunt, de cincizeci și ceva de ani, e îmbrăcat la costum, în ciuda orei târzii. Îmi zâmbește cu compasiune.

— Ei bine, ia uite cine e binedispus.

— Unde e tata? întreb poruncitor, aruncând o privire dincolo de umărul lui Grier.

— E în sala de așteptare. Nu are dreptul să intre aici.

— De ce nu?

Grier închide ușa și se îndreaptă către mine. Pune servieta pe masă și-i desface încuietorile din aur.

— Fiindcă nicio lege nu-i poate împiedica pe părinți să poată depune mărturie împotriva copiilor lor. Dreptul la tăcere se extinde doar asupra soților.

Pentru prima dată de când am fost arestat, simt că mi se face rău. Să depună mărturie? Chestia asta n-o să ajungă în instanță, nu-i așa? Cât de departe au de gând polițiștii să meargă cu mizeria asta?

— Reed, inspiră.

Mi se strânge stomacul. Futu-i! Detest faptul că am trădat chiar și o fărâmă de neajutorare în fața omului ăstuia. Eu nu-mi arăt slăbiciunea. Niciodată. Singura persoană în fața căreia am putut lăsa garda jos e Ella. Fata aia are puterea de a trece de barierele mele și de a mă vedea pe bune. Pe mine, cel adevărat, nu pe nenorocitul insensibil și rece pe care-l văd toți ceilalți.

Grier scoase un carnețel galben și un stilou din aur cu cerneală. Se așază pe scaunul din fața mea.

— Voi face ca totul să se termine repede, îmi promite el. Dar, mai întâi, trebuie să știu cu ce avem de-a face aici. Din ce am reușit să scot de la polițiștii care se ocupă de investigație, există pe înregistrările camerelor de securitate imagini cu tine intrând în apartamentul lui O’Halloran la opt și patruzeci și cinci de minute în seara asta. Pe aceeași înregistrare apari tot tu, plecând, aproximativ douăzeci de minute mai târziu.

Arunc priviri de jur împrejur, uitându-mă după camere de supraveghere sau echipament de înregistrare. Nu văd nicio oglindă, deci presupun că nu ne privește nimeni dintr-o a doua cameră întunecată. Sau cel puțin așa sper.

— Tot ce vorbim aici rămâne între noi, mă asigură Grier, văzându-mi expresia circumspectă. Nu ne pot înregistra. Privilegiul relației client-avocat.

Expir ușor.

— Mda. Am fost mai devreme la ea la apartament. Dar, la naiba! nu am ucis-o.

Grier aprobă din cap.

— În regulă, spune el și notează ceva iute în carnet. Haide să ne întoarcem și mai în urmă. Vreau să-mi spui totul de la bun început. Spune-mi despre tine și Brooke Davidson. Niciun detaliu nu este prea nesemnificativ. Trebuie să știu totul.

Încerc să nu oftez. Minunat. Asta o să fie distractiv.

Capitolul 2

Ella

Dormitoarele fraților Royal se află în aripa de sud, în timp ce încăperile tatălui lor sunt în cealaltă zonă a conacului. Așa că o iau la dreapta când termin de urcat scările și grăbesc pasul spre ușa lucioasă din lemn masiv a lui Easton. Nu răspunde la ciocănitul meu discret. Jur că băiatul ăsta ar putea să doarmă și în timpul unui uragan. Bat la ușă puțin mai tare. Cum tot nu aud nimic, deschid ușa și-l găsesc pe Easton tolănit pe pat, cu fața în jos.

Mă apropii și-l scutur de umăr. Mormăie ceva.

Îl scutur din nou, copleșită de spaimă. Cum de încă doarme dus? Cum de a dormit în tot timpul haosului care s-a petrecut la parter?

— Easton! izbucnesc. Trezește-te!

— Ce-i? mormăie el, abia crăpând o pleoapă. Rahat, e timpul să plec la antrenament?

Se rostogolește, trăgând și păturile după el și dezgolind mai multă piele decât mi-aș dori să văd. Pe podea, găsesc o pereche de pantaloni de trening și-i arunc pe pat. Îi aterizează pe cap.

— Ridică-te, îl implor.

— De ce?

— Fiindcă se prăbușește cerul pe noi, de-aia!

El clipește confuz.

— Ce?

— Treaba-i nasoală! urlu, după care inspir adânc, ca să mă calmez.

Nu funcționează.

— Ne vedem în cameră la Reed, bine? izbucnesc.

Probabil ghicește neliniștea de necontrolat din vocea mea, fiindcă se dă jos din pat fără să mai zăbovească. Prin fața ochilor îmi mai trece o bucată de piele dezgolită înainte să ies pe ușă.

În loc să merg în cameră la Reed, grăbesc pasul pe holul imens, spre dormitorul meu. Casa asta e ridicol de mare, ridicol de frumoasă, dar toată lumea dinăuntrul ei e atât de distrusă. Inclusiv eu.

Presupun că sunt o adevărată Royal.

Dar nu, chiar nu sunt. Omul de la parter e o reîmprospătare stridentă a ideii că nu fac parte din familia asta. Steve O’Halloran. Tatăl meu cel nu-tocmai-mort.

Mă cuprinde un val de emoție, genunchii mi se moaie și simt c-o să mă apuce o criză de isterie. Mă simt îngrozitor că tocmai l-am lăsat baltă acolo, la parter. Nici măcar nu am făcut cunoștință cu el înainte să mă răsucesc pe călcâie și să fug la etaj. E de la sine înțeles că și Callum Royal a făcut același lucru. Era atât de îngrijorat din cauza lui Reed, încât pur și simplu a izbucnit: „Nu mă pot ocupa de asta acum. Steve, așteaptă-mă aici“. În ciuda vinovăției care mă copleșește, îl alung pe Steve într-o cutiuță din spatele minții, peste care trântesc un capac de fier. Nu mă pot gândi la el acum. Trebuie să mă concentrez la Reed.

În camera mea, nu mai pierd vremea și-mi scot ghiozdanul de sub patul imens. Întotdeauna îl țin într-un loc în care pot avea cu ușurință acces la el. Deschid fermoarul și respir ușurată, văzând portofelul de piele în care se află banii primiți de la Callum.

Când m-am mutat aici, Callum mi-a promis că mă va plăti cu zece mii de dolari pe lună, atât timp cât nu voi încerca să fug. Pe cât de mult am detestat conacul Royal la început, pe atât de curând am început să-l iubesc. În perioada asta, nu-mi pot imagina cum ar fi să locuiesc oriunde altundeva — aș rămâne chiar dacă n-aș primi un stimulent financiar. Însă, din cauza anilor în care am trăit fără bani — și a naturii mele suspicioase, în general —, nu i-am spus niciodată lui Callum să se oprească.