Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: A Very Nice Girl

Autor: Imogen Crimp

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1470-2

ISBN (epub): 9786064019080

Nu se cade să vorbești așa, i-am spus.

Păi ce, nu-i adevărat? a răspuns el. Cu cinci lire poți avea o fată foarte drăguță, o fată cu adevărat drăguță; ba chiar, dacă știi cum să procedezi, poți să obții gratis o fată foarte drăguță.

Voyage in the Dark, Jean Rhys1

1 Jean Rhys (1890–1979) — romancieră britanică, născută și crescută în insula Dominica din Caraibe.

PARTEA ÎNTÂI

UNU

În seara aceea Laurie nu era la bar, ci servea la mese, așa că nu a putut să-mi dea ceva pe sub mână, din partea casei. Cu toate astea, mă simțeam în bani și chiar mă gândeam să-mi mai cumpăr un rând, când bărbatul de alături s-a întors spre mine și a început să-mi vorbească.

Te-am văzut adineauri. Cântând. Tu erai, nu?

Am dat din cap.

Da.

Am așteptat să mai spună ceva. Întotdeauna voiau să mai adauge ceva bărbații care vorbeau cu mine. De obicei, era ceva de genul ce frumos cânt sau ce frumoasă sunt. Sau ce sexy. În general, cu toții ezitau dacă era mai nimerit să aleagă frumoasă sau sexy. Sau mai ziceau ceva despre cum unul dintre cântecele pe care le interpretasem îi dusese cu gândul în trecut, la momentul când făcuseră o chestie sau alta sau fuseseră într-un loc sau altul; ori povesteau despre cum vocea mea le reamintea de fosta iubită sau de prima nevastă, de care acum erau despărțiți, ori de mamă, însă de obicei nu prea reușeam să fiu atentă.

Dar bărbatul acesta nu a mai zis nimic. A înclinat și el din cap și a început să fixeze cu privirea fundul paharului, învârtind băutura. M-a cuprins un soi de iritare.

Și cum ți s-a părut? l-am întrebat.

Mda. A fost bine, cred.

Bun.

Sincer? Nu prea e genul meu.

Ah.

A tăcut din nou.

Păi, atunci de ce ai venit? am întrebat.

Eram așezată pe un scaun din acelea de bar care se învârt și tipul a pus mâna la spatele meu și m-a răsucit, așa că stăteam acum cu fața spre fereastră. Era cât pe ce să-l întreb ce rahat crede că face, însă când m-am uitat la el, avea o față așa de inexpresivă, atât de indiferentă la reacția mea, încât mi-am zis că ar fi jenant să fac scandal. Oricum, nu cred că m-a deranjat cu adevărat. Doar știam că probabil ar fi trebuit să mă deranjeze.

Vezi clădirea aia? a zis, arătând cu degetul.

Aia gri?

Da. Ei, acum numără până la etajul cinci. Gata? Vezi fereastra din extremitatea stângă? Deci aia e fereastra mea. Acolo lucrez.

Ah, bun. Să înțeleg că vii des pe aici?

Serios, chiar m-ai întrebat așa ceva?

Știi ce vreau să zic.

A surâs, aproape imperceptibil.

Da, vin destul de des aici. De fapt, cred că te-am mai auzit cântând și altă dată. Sau poate că era altcineva.

Suntem destul de ușor de confundat, nu-i așa?

A ridicat din umeri.

Cum ziceam, nu mă prea pricep la asta.

Atunci ce cauți pe aici?

Tu știi câte ceva despre finanțe?

Practic, nimic. Nu.

Și mă vezi pe mine că mă bosumflu din cauza asta? În fine, cu asta mă ocup și azi a fost o zi lungă. Deci ca să-ți răspund la prima întrebare, nu vin aici pentru muzică, de fapt, a spus, ca și cum i-ar fi explicat unui copil că e prea ocupat și nu are timp să picteze cu degețelele. Să nu mă înțelegi greșit, sunt convins că a fost minunat. Dar eu am venit pentru că aveam nevoie să beau ceva.

M-am prins.

Îmi cer scuze, însă, dacă te-am ofensat.

A zâmbit și și-a îndreptat privirea în altă parte.

De obicei se întâmplă cam așa. Unii încearcă să te agațe și sunt așa de proști, că trebuie să te prefaci lipsită de inteligență și o ții întruna cu — vai, pe bune! — sau — ce nostim! — și râzi ca o tâmpită, ca să nu îi pui pe fugă, în timp ce nu te gândești decât cum să le arunci băutura în față. Alții însă sunt isteți și vor să te ridiculizeze. Vor să-ți pună piedică și să se uite râzând cum cazi grămadă la podea.

Bărbatul acesta nu se încadra totuși în niciuna dintre cele două categorii. Nu chiar. Nu reușeam să-mi dau seama ce e cu el. În primul rând, nu părea interesat să se apropie de mine. Își ținea o mână pe picior, iar cealaltă pe pahar. Nu încercase să micșoreze spațiul dintre noi. De fapt, se dăduse puțin mai departe și m-am trezit că eu eram cea care mă aplecam spre el, să aud ce spune. Iar cuvintele lui nu păreau îndreptate spre ceva anume. Nu părea să-i pese cum am să reacționez la ele. Le azvârlea neglijent, asemenea cuiva care aruncă resturile de mâncare în castronul câinelui, doar ca să scape de ele, fără să stea să vadă dacă animalul le și mănâncă.

Nu mi-am dat seama că te așteptai la aprecieri exuberante, a zis. Scuze.

Nu-i nimic. Doar că noi, artiștii, suntem genul sensibil, să știi.

Da?

Da. Așa că, dacă publicul nu-mi arată imediat că i-a plăcut, atunci, mă rog, presupun că i s-a părut groaznic.

Și asta e o problemă pentru tine?

Ei bine, da. Fiindcă în cazul acela cred că probabil a fost groaznic și, în fine, lucrurile încep să escaladeze foarte repede în mintea unui artist. Înainte să ne lămurim cum stăm, ne sufocă disprețul de sine, ne spunem că asta este, ajunge, e momentul să renunțăm, să acceptăm înfrângerea, că nu suntem și n-o să fim niciodată buni de nimic și toată lumea o știe, avem sentimentul că am fost azvârliți cu capul înainte într-un puț și încercăm să ne cățărăm înapoi, ținându-ne de pereții lui, exact în timp ce pământul e azvârlit peste noi. Și toate astea doar pentru că a îndrăznit cineva să inițieze o conversație cu un comentariu despre vreme sau despre numărul de oameni prezenți la petrecerea de după show, în loc să treacă direct la chestiile importante — cât de minunați suntem, ceea ce, ca să fim cinstiți, este singurul subiect pe care vrem să-l abordăm.

Am scos un mic hohot de râs, să demonstrez că eram ironică, dar el nu a părut să-l remarce.

Pare foarte obositor, a zis.

Chiar este, crede-mă.

Ei bine, atunci dă-mi voie să-ți ofer ceva de băut și pe urmă putem să luăm toată treaba de la început.

A arătat spre paharul meu gol.

Ce bei?

Ah, mi-e indiferent. Ce bei tu.

S-a întors să-i facă semn barmanului și în timp ce a vorbit cu el, l-am studiat. Era mai în vârstă decât mine — aproape de patruzeci de ani sau puțin peste, poate — și arăta bine. Ba chiar era frumos și avea un aer ciudat de feminin, deși era lat în umeri și tuns după ultimul răcnet. Poate din pricina genelor. Avea gene frumoase, lungi, arcuite și blonde, ca ale unei fete. Totuși avea un soi de frumusețe rece. Greu de ghicit ce se afla dincolo de ea.

Barmanul ne-a pus dinainte două băuturi.

Ce-i asta? am întrebat.

A mea era diferită de a lui.

Încearc-o, mi-a spus. O să-ți placă.

A avut dreptate, mi-a plăcut. Era păstoasă și siropoasă. Mi-a dat o senzație de căldură pe gâtlej.

Bun, unde rămăseserăm?

Eram pe cale să o luăm de la început.

Corect. Așa e. Deci...

Și-a întors scaunul ca să stea cu fața la mine.

Deci a spus. Te-am văzut adineauri. Cântând. Tu erai, nu?

Am dat din cap.

Da.

Sper să nu mă consideri băgăcios. Adică, fiindcă îți vorbesc așa, în timp ce tu stai aici, singură. Dacă vrei să încetez, spune-mi. O să mă opresc.

N-am zis nimic.

A continuat.

Voiam doar să-ți spun cât de mult mi-a plăcut. Vocea ta, adică. Ce minunat a fost. Serios, vorbesc serios, chiar a fost.

Am râs.

Ei, mersi. Drăguț din partea ta.

Nu, pe bune. Sincer. Vorbesc serios. Să nu râzi. Cum te cheamă?

Anna.

Anna, a repetat el. Vorbesc serios, Anna. Nu bat câmpii. Uite, vrei să știi adevărul? De fapt, te-am mai auzit și altă dată. Și, înainte să zici ceva, da, știu ce-am spus înainte. Dar tu erai, sigur. Știu că tu ai fost. Și, în fine, adevărul e că mi-a plăcut.

A zâmbit și a ridicat din umeri, cu o privire nevinovată și în care nu se citea nimic.

Nu e ceva la care să mă pricep, așa cum am zis. Nu știu prea multe despre asta. Dar, cum să-ți spun, a fost ceva în chestia asta, ceva legat de tine. Mi-a plăcut.

La început mi-am zis că vrea să râdă de mine și am încercat să afișez o expresie care să arate că m-am prins. Că îi cânt în strună cu gluma. Dar el a continuat să vorbească — Am revenit de câteva ori, în serile în care am crezut că o să fii aici. Am vrut să te revăd — și a continuat să se uite la mine, cu ochii în ochii mei, fără ca privirea să i se abată spre buze sau spre sâni ori spre picioarele mele și, după o vreme, n-am mai fost la fel de sigură ce avea de gând. N-am mai știut ce expresie să afișez. Vocea lui continua fără oprire, blândă și mângâietoare și nu m-am mai gândit la nimic altceva, în afară de cum suna ea și totul a dispărut încet, încet, toate sentimentele, toate gândurile s-au prelins din trupul meu ca un val care se retrage înapoi în mare.

Apoi a început să spună ceva despre intensitate. Ceva despre intensitate și atmosferă — ca un magnet — zicea, oricum, ceva despre magneți și despre ochii mei, vorbea despre ochii mei.

E pur și simplu ceva, spunea, nu pot să explic, dar îți trebuie ceva anume, nu-i așa, ca să poți face ce faci tu și sigur, eu nu știu foarte multe despre asta, dar știu că tu ai acel ceva.

Atunci am văzut cum colțurile gurii i s-au arcuit ușor în sus, iar în ochi avea o sclipire rece și dură, ca un școlar a cărui farsă e pe cale să fie descoperită, și a încheiat zicând — vocea ta, pur și simplu, pur și simplu mi-a vorbit — și a făcut o grimasă, iar atunci am știut clar că râdea de mine și mi-a venit să mă bag sub masă.

Mi-am luat paharul în mână și m-am uitat în altă parte.

Ce e? a zis. Ce e? Am încercat. N-a fost mai bine?

Mult mai bine, i-am spus. Mersi.

Hei, n-am vrut să te enervez. Nu te supăra.

Nu sunt supărată. Bravo, te pricepi.

Mulțumesc.

Aproape că te-am crezut, i-am spus.

Cine zice că nu e adevărat?

Și totuși ochii lui încă râdeau.

Apoi a început să-mi explice în ce consta slujba lui și, în timp ce vorbea, mi-am smuls o pieliță de la degetul mare. M-am simțit ca o proastă. Mă credea vanitoasă, pretențioasă și avea dreptate, știam că are dreptate și de aceea mi se părea că îmi băgase un chibrit aprins sub unghie. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu tachinată, n-am știut niciodată cum să reacționez.