Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Faber

Foto copertă: Julie de Waroquier

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Oana Apostolescu

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Je te promets la liberté

Autor: Laurent Gounelle

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0718-6

ISBN (epub): 9786064019042

1 În căutarea timpului pierdut, Captiva, vol. 5, traducere de Eugenia și Radu Cioculescu, Editura Leda, București, 2008, p. 246. (N.r.)

Lyon, Franța, 8 decembrie 2017

O după-amiază blândă de toamnă.

Cheiul Ronului se destindea sub o ceață ușoară, scăldat în lumina palidă a soarelui la apus. Nicio adiere de vânt prin ierburile sălbatice de pe pajiștile pustii din jur, colț de natură neverosimil la câteva aruncături de băț de centru.

Mulțimea se înghesuia în spatele barierelor metalice dispuse de-a curmezișul cheiului, cincisprezece metri mai încolo. Cu legitimația de presă în mână, Sam Brennan reușise să se strecoare chiar lângă cea spre care erau îndreptate toate privirile, Sybille Shirdoon, pe care o cunoscuse cu ocazia unui interviu făcut cu zece ani în urmă, la puțin timp după ce se angajase la Newsweek. Încă de atunci fusese detașat în Europa și, în momentul de față, alerga dintr-o țară într-alta, urmărind evenimentele culturale ori realizând reportaje despre subiectele de fond. Profita de cea mai mică ocazie pentru a reveni în Franța, a cărei limbă o vorbea fluent.

În săptămâna aceea, absența unor subiecte fierbinți îl adusese în Lyon pentru a acoperi evenimentul anual ce atrăgea mereu mai mulți oameni din toate colțurile Europei. Lyon, Lugdunum pe vremea romanilor, fortăreața lui Lugus, zeul luminilor… În seara respectivă, orașul se pregătea să celebreze tocmai acele lumini, ca de fiecare dată în ultimii o sută cincizeci de ani. În mod tradițional, lyonezii așezau lumânări la ferestrele caselor în fiecare seară de 8 decembrie, oferind orașului mici ofrande luminoase ce străluceau tremurător în noapte. Luminile colorate ce marcau monumentele accentuau și ele atmosfera atât de specială în care se scălda orașul în acea seară.

Cu câteva ore în urmă primise un telefon de la Jennifer, asistenta lui de la redacție.

— Sam, mai ești în Lyon?

— Da, bineînțeles.

— Imaginează-ți că și Sybille Shirdoon.

— Shirdoon e aici?

— Am informația de la o prietenă de la CNN, care are exclusivitate pentru televiziune. Sybille Shirdoon va asista la ridicarea vaporului-restaurant pe care și-a început cariera. Elicopterul CNN-ului o va duce acolo, pe chei, la orele 17.

— Cum adică „ridicarea“?

— Se pare că vaporul a zăcut pe fundul Ronului vreme de cincizeci de ani, dar edilii s-au hotărât să dragheze fluviul, așa că-l vor scoate de-acolo. Primăria a avut ideea să-i transmită informația atașatului de presă al lui Shirdoon, iar ea a decis să vină să asiste, în ciuda recomandărilor medicului.

— OK, mă duc și eu.

— Cu puțin noroc, o să fii singurul reprezentant al presei scrise.

Bătrâna doamnă fusese instalată într-un fotoliu foarte mare stil Ludovic al XV-lea, tapițat cu catifea roșie, restaurat de casa Starck. Tronând în felul acela pe chei, avea un aer regal. Vârsta înaintată și slăbiciunea fizică nu-i știrbeau nimic din charismă, din incredibila aură pe care persoana ei o degaja.

Considerată multă vreme una dintre cele mai influente femei din lume, Sybille Shirdoon avusese un parcurs extraordinar, o viață absolut ieșită din comun. Metisă născută dintr-o mamă franțuzoaică și un tată etiopian din Djibouti, se făcuse cunoscută drept cântăreață și avusese o prestigioasă carieră internațională, înainte de a deveni actriță. Ridicată în slăvi în lumea întreagă, având Hollywoodul la picioarele ei, nu fusese un star ca oricare altul. Neluându-se niciodată în serios, fusese întotdeauna extrem de libertină în toate privințele: față de producători, de presă, în legătură cu imaginea sa, chiar și cu succesul. De altfel, nu fusese tot ea cea care, chiar dacă la apusul carierei, se retrăsese din luminile rampei pentru a se dedica creării unei fundații ce susținea educația copiilor din lumea întreagă? O fundație umanitară în adevăratul sens al cuvântului, nu ca altele, create de diferite staruri care le foloseau doar să se pună pe ele în valoare, ori care traversau planeta în jet-urile lor ultrapoluante pentru a denunța încălzirea globală.

Shirdoon fusese, dimpotrivă, impresionant de integră și coerentă. Un număr uriaș de donatori, particulari și firme, o sprijiniseră în finanțarea unor proiecte fantastice, în toată lumea.

Sam așteptă ca reporterul de la CNN să-și încheie interviul, apoi se întoarse la rândul său spre ea și se prezentă.

— Nu știu dacă vă mai amintiți de mine.

— Ba sigur că da! Mi-ați luat un interviu la Congresul fundației din 2008.

Sam zâmbi. De obicei, cu cât mai celebri erau oamenii, cu atât mai puțin îi băgau în seamă pe ceilalți.

În fața lor se înălța o macara portuară impunătoare care se ițea dintr-un halou de ceață, în lumina soarelui crepuscular. Ridicată pe șenile, cu enormele sale roți suspendate în vid, părea un scarabeu uriaș de metal aureolat de pete de rugină.

Un grup de bărbați cu căști galbene pe cap se adunase în preajma ei. Unii vorbeau, alții se uitau la apele întunecate ale fluviului. Așezați pe marginea din perne pneumatice a unui Zodiac, scafandrii ale căror costume negre luceau în penumbră își ridicară buteliile de aer pe spate, apoi se dădură peste cap în apă. Fluviul îi înghiți tăcut.

— Acoperiți-vă bine, îi zise lui Sybille Shirdoon o femeie care stătea cu ochii pe ea cum păzești laptele să nu dea în foc.

O infirmieră, poate.

Aceasta îi întinse un șal pe care protejata ei îl respinse cu un surâs.

Când motorul macaralei se puse brusc în mișcare cu un huruit surd, mulțimea tăcu dintr-odată și toate privirile se îndreptară spre suprafața apei.

Un bărbat în impermeabil gri, care părea șeful operațiunilor, dădu ultimele instrucțiuni.

Camera de la CNN filma.

Sybille Shirdoon părea senină, destinsă, dar ochii ei încă tineri începură să strălucească mai tare în momentul când epava prinsă cu lanțuri începu să iasă încet din apele mohorâte ale fluviului, ca o balenă enormă prinsă în plasă, ridicându-se în toată splendoarea ei într-o ultimă încercare de a scăpa de urmăritori.

Lanțurile gemură sub greutate. Mirosea a lemn ud și a ierburi acvatice.

La câțiva metri în spate, infirmiera urmărea neliniștită emoția crescândă a celei pe care fusese însărcinată s-o supravegheze.

— Stop! zbieră bărbatul în impermeabil la macaragiu, ridicând brațele.

Fotograful de la Newsweek intră în acțiune, luând instantanee ale epavei cu Shirdoon în prim-plan.

Câteva minute mai târziu, nava plină de mâl stătea suspendată deasupra cheiului, apoi macaraua începu s-o coboare încet, până ajunse să se odihnească pe niște traverse mari de lemn. Lanțurile eliberate de povară mai zdrăngăniră câteva momente. Apoi huruitul motorului se opri și, în liniștea care se lăsase, vaporul păru și mai impresionant.

Sam pândea reacțiile bătrânei doamne, vizibil emoționate, care fixa în tăcere enorma carcasă.

El se apropie și mai mult și se ghemui lângă ea, ajungând la înălțimea ei.

— O recunoașteți, doamnă Shirdoon? întrebă el aproape în șoaptă.

Ea surâse, fără să scape vaporul din ochi, apoi confirmă încet.

Sam ghici că era asaltată de mii de amintiri și de gânduri și, deși ardea de nerăbdare s-o bombardeze cu întrebări, voia să-i respecte emoția, n-ar fi putut să-i fure acel moment atât de vizibil de important pentru ea.

Așteptă deci câteva minute înainte de a începe.

— Așadar, zise el, acolo v-ați început cariera de cântăreață.

Sybille Shirdoon zâmbi, dând din cap.

— Nu, n-aș putea spune că a fost chiar așa!

— Nu ați dat primele concerte acolo?

Ea scutură din nou din cap.

— Nu. Dar cu siguranță că viața mea s-a schimbat începând de-acolo.

Infirmiera nu-l scăpa din ochi, ca și cum ar fi fost gata să sară la el la cea mai mică mișcare greșită. Fotograful mitralia.

— Ați putea să-mi spuneți mai multe?

— Era la începutul anilor 1960. În o mie nouă sute… șaizeci și patru, mai exact. Lucram pe acest vapor. Era un vas-restaurant cu piano-bar și seara se organizau concerte. Eram însărcinată cu supravegherea micii echipe care lucra la bord. Nu mi-a ieșit prea bine… Și totuși, fără această experiență dezastruoasă, viața mea n-ar fi luat întorsătura pe care o știți.

Începu să tușească, o tuse urâtă. Sam nu se putu abține să nu arunce o privire îngrijorată spre infirmieră și, când privirile li se încrucișară, regretă gestul: ea se îndreptă de spate și el avu impresia că, fără să vrea, îi amintise brusc de misiunea ei.

În acel moment, șeful operațiunilor se apropie de Shirdoon. Impermeabilul gri îi era stropit de noroi.

— Doamnă, zise el, oamenii mei vor urca la bord. Bineînțeles că nu vă putem cere să vă aventurați și dumneavoastră: părți întregi se pot prăbuși, sper că înțelegeți…

— Sigur că da.

— Dar o să facem un filmuleț al vizitei pe care vi-l vom da mai târziu, doriți?

— Fantastic!

— Există vreun loc pe care vreți să-l filmăm în mod special, dacă reușim, desigur?

Ea reflectă câteva secunde scuturând încet din cap, apoi o luminiță i se aprinse în ochi.

— Mi-ar plăcea să văd pianul, ori ce-a mai rămas din el, dacă n-a fost complet distrus în toți acești ani sub apă…

Tipul făcu o grimasă elocventă.

— Foarte bine, o să transmit cererea. Unde se găsea?

— În salonul ce servea drept loc de recepții. Un pian cu coadă, negru. N-aveți cum să-l ratați.

— Atunci așa rămâne, zise bărbatul îndepărtându-se.

Tăcut, Sam se uită la ea o vreme.