Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial

Magdalena Mărculescu

redactArE

Manuela Sofia Nicolae

Design și ilustrație copertăAndrei Gamarț

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Dan Crăciun

Corectură

Andreea-Lavinia Dădârlat

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Il dono del rancore

Autor: Laura Tappatà

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1222-7

ISBN (epub): 9786064019035

Prefață la ediția în limba română

Cititorului

Eseul care a fost publicat în 2015 în Italia este o lucrare de care sunt profund atașată deoarece aceasta reprezintă pentru mine, în calitate de profesor universitar, un terminus a quo (punct de plecare) pentru reflecția mea filosofică, iar în calitate de femeie, este ceea ce mi-a permis să ajung la conștientizarea faptului că natura noastră umană este reglată de forțe puternice, sentimente, dorințe, care trebuie stăpânite cu înțelepciune și care își găsesc echilibrul numai grație folosirii înțelepte a rațiunii.

M-am inspirat din reflecțiile mele pentru a ajunge, sper, să dau o definiție cât mai completă ranchiunei: ranchiuna evocă mirosul acru și dezgustător al râncedului, se amestecă cu ură, invidie, furie, răzbunare, în timp ce iertarea este o răscumpărare pentru regăsirea păcii, este o atitudine pozitivă.

Dar este vital să te eliberezi de ideologia religioasă și să reflectezi cu luciditate asupra adevăratei esențe a iertării, care se arată doar acolo unde există ceea ce este de neiertat, unde există o rană cauzată de Celălalt și care te face să te clatini de durere.

A absolvi ceea ce nu ne-a rănit cu adevărat profund este un efort ușor și nu este o iertare adevărată. Este o falsă consolare și o pură convenție culturală.

Scriind cartea am dat naștere ideii că ofensele suferite care ne-au marcat produc o rezonanță emoțională profundă pe care nu o putem ascunde și că fiecare criză existențială legată de experiența durerii, dacă este controlată cu înțelepciune, ne poate determina să ne manifestăm potențialul creativ, chiar dacă este nevoie de timp și efort pentru a atinge acest obiectiv.

De-a lungul acestei călătorii mi-au fost de mare ajutor paginile spectaculoase și tăioase pe care Emil Cioran, un filosof pe care îl iubesc foarte mult, le dedică ranchiunii, pagini intense care redau demnitate acestui sentiment care ne aparține și care stă la baza unui act cu adevărat creativ.

Putem spune că ranchiuna este o expresie a naturii noastre umane, deoarece orice ofensă îndreptată către noi înșine este o rană narcisistă, iar apărarea supraviețuirii noastre este un răspuns mental și fiziologic legitim.

Prin urmare, sper ca cititorul român să aprecieze această carte a mea și, urmărind cuvintele mele, să înțeleagă că la fel cum darul este o surpriză, un cadou neașteptat, tot așa și experiența echilibrată a ranchiunei poate deveni un instrument pentru a obține o mai mare conștientizare personală, o formă de înțelepciune și de evoluție mentală.

Buona lettura!

Laura Tappatà

Introducere

Sloganul „Iertarea este atributul celor puternici“ a dominat modul nostru de gândire și a creat o imaginație morală greu de înlăturat; în accepțiunea sa religioasă și spirituală, a modelat comportamentul uman.

Iertarea este un dar aflat în slujba legăturilor interumane, este răsuflarea menită să readucă pacea, este o atitudine pozitivă. Ar trebui înțeleasă ca o reconciliere și ca o reinterpretare a tot ceea ce s-a întâmplat.

Este un fel de exercițiu critic al adevărului și, în această accepțiune mai mult mentală, este un act al rațiunii care se deschide radical către o judecare a răului suferit și care prevede depășirea acestuia în numele protecției și al restabilirii legăturilor interumane.

Este un gest de reconciliere, de recuperare a armoniei, care intensifică valoarea morală a celui care o acordă.

De asemenea, iertarea are o valoare religioasă consemnată de locul central pe care îl ocupă în textele sacre și în liturghie; în politică este o expresie a dreptății și a virtuții lipsite de orice formă de răzbunare și revendicare; în cultură posedă toate caracteristicile necesare unui proiect educațional și formativ.

Beneficiile iertării se reflectă și asupra sănătății individului care o conferă. Actul emoțional și cognitiv de renunțare la furie și la sentimentele de răzbunare conduce persoana jignită către o stare de echilibru psihologic și fiziologic.

Prin urmare, devine un instrument terapeutic care poate fi prescris ca un remediu pentru a alunga fantomele din minte și a atinge bunăstarea.

Având în vedere aceste premise din diferitele perspective ale științelor sociale, psihologice, antropologice, observațiile cu privire la opusul său, ranchiuna, au un rezultat cultural inevitabil.

Ranchiuna evocă mirosul acru și dezgustător de rânced, se amestecă cu dușmănia, cu invidia, cu ura și poate merge până la răzbunare. În cele din urmă se ajunge la o confruntare inegală între Înger, ca simbol al iertării, și Demon, ca ranchiună.

Dintotdeauna, în istoria omenirii, ranchiuna a fost descrisă în numeroase forme și expresii. Ura răzbunătoare a contaminat profund istoria și politica, la fel cum în economie matricea ranchiunei a generat nu numai spiritul competiției, ci și un fel de boală spirituală ce caracterizează vremurile noastre.

Ranchiuna este prezentă în cultură, în artă, în literatură, în muzică, dând glas emoțiilor profunde și tulburătoare; în religie este întotdeauna prezentă, iar avertismentul împotriva acesteia este mereu la fel de clar și de incontestabil: „Scoateți din inimi ranchiuna“. (Benedetto al XVI-lea.)

Acest lucru se datorează și faptului că satisfacerea furiei și a foamei de răzbunare ar putea deveni o necesitate atât de imperativă, încât să se depășească limitele eticii și să se ajungă la gesturi extrem de violente.

Dar, dacă este adevărat că fiecare persoană s-a confruntat, cel puțin o dată în viață, cu ranchiunile care i-au condiționat procesul de creștere individuală, asta înseamnă că s-a lăsat purtată de ură și durere? Că, fiind târâți de forța patimilor, am pierdut bunătatea și inocența ce caracterizează natura noastră umană și luciditatea rațională?

Sau înseamnă că ar trebui să urmăm o speculație intelectuală mai puțin obișnuită și să facem o analiză diferită și lucidă cu scopul de a ne elibera de unele prejudecăți culturale și morale care limitează puterea și creativitatea sentimentelor noastre și ascund aspectele naturii umane?

După cum spune Voltaire, „[…] binele și răul sunt adesea apropiate: pasiunile noastre le confundă […]“, iar scopul acestui eseu este să abandoneze măștile falsei bunătăți și să se concentreze asupra necesității de a depăși vechile dihotomii inutil sufocante, de bine și rău, corect și incorect, cinstit și necinstit.

Să începem de la presupunerea de bază că viața este suferință și că aceasta este „cauza primară“1 de unde pleacă toate acțiunile umane, de la cele instinctive la cele cognitive; că o expresie a măreției umane stă tocmai în capacitatea emoțională, un drum complicat și obositor, care o transformă în înțelepciune emoțională și energie constructivă.

Că rănile avute în urma umilințelor suferite au o rezonanță emoțională profundă care nu poate fi trecută cu vederea și că orice criză existențială legată de experiența durerii, dacă este controlată cu înțelepciune, ne poate conduce către manifestarea potențialului nostru creativ.

De asemenea: faptul de a nu putea ierta ceea ce este de neiertat nu este o expresie a fragilității, ci conștientizarea suferinței trăite, ascultarea furiei și acceptarea propriei naturi, a destinului nostru, care ne vede născuți inocenți, nu neapărat buni.

Efortul intelectual care stă la baza acestor reflecții ne determină să facem un pas înapoi pentru a privi lucrurile dintr-o perspectivă diferită și astfel, cu o viziune schimbată, să descoperim ceva ce nu a fost văzut până atunci.

Durerea rănilor care nu se vor vindeca va aduce profunzime sentimentelor, cunoaștere și capacitate de a oferi rezonanță și sens nouă înșine, lumii noastre emoționale și a celorlalți.

Numai din acest punct de vedere ranchiuna își poate câștiga propria demnitate. Și astfel, ranchiuna, cu toate formele sale de expresie, dobândește o capacitate creativă.

A nu ierta este la fel de ușor și instinctiv ca respirația. Prin aceasta se înțelege că, dincolo de frustrantele cerințe culturale și de obligațiile sociale, este la fel de inevitabil și adaptativ ca simțirea emoțiilor de bază și, la fel ca pe acestea, putem să învățam s-o gestionăm și s-o controlăm numai printr-o totală conștientizare emoțională.

Trăirea ranchiunei face parte din natura noastră umană, deoarece orice suferință sau jignire îndreptată către noi înșine este o rană narcisică, iar apărarea în vederea supraviețuirii noastre este un răspuns mental și fiziologic primitiv. Fiecare fisură adusă identității noastre provoacă un doliu și durerea indusă de acesta are nevoie de timp pentru a fi elaborată, a respira și a-și regăsi echilibrul.

În cele din urmă, iertarea apare ca un paradox.

Prin urmare, ranchiuna își dobândește propria respectabilitate. Restul este doar o convenție culturală, o falsă consolare.

Cine (ce) nu poate fi iertat? O mare pasiune trădată: dacă este un partener, un ideal, o profesie, un proiect. O prietenie care ne-a amăgit și dezamăgit. Dumnezeu și, uneori, noi înșine.

1 În gândirea lui Aristotel, primum movens (lat.), cauza primară a tuturor mișcărilor din Univers (n. red.)