Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: unsplash.com/©mari lezhava

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Irina Botezatu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: La Datcha

Autor: Agnès Martin-Lugand

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1215-9

ISBN (epub): 9786064019028

Prolog

Eram extenuată și înfrigurată. Încă o noapte afară. Totuși nu le mai țineam socoteala de vreo trei ani. Și, în fond, la ce mă așteptam? Ca problemele mele să se rezolve ca prin minune doar schimbând regiunea după ce traversasem Franța făcând autostopul? Voisem să cred asta, agățându-mă de o fărâmă de speranță. De un fir de praf, de o particulă infimă care să mă facă să vreau să lupt mai departe, să trăiesc. Și totuși, nu eram nici pe departe inocentă și naivă. La douăzeci și unu de ani, mă simțeam deja bătrână și obosită. Pentru a-mi regăsi mama, când ajunsesem la vârsta majoratului, avusesem strălucita idee să dispar de pe radarele serviciilor sociale. Eșec total. De atunci, eram pe cont propriu, descurcându-mă cum puteam. Primeam lovituri, mai dădeam și eu când era necesar. Era aproape o obișnuință încă de când mă născusem.

Ca să am ce mânca și să nu dorm mereu pe-afară, eram în stare să fac orice; mă murdăream, având din ce în ce mai puțin respect pentru trupul meu. Pe măsură ce trecea timpul, mă puneam tot mai mult în pericol. Ajunsesem în stadiul în care trebuia neapărat să mă retrag la țară, altfel mă îndreptam spre pierzanie. Speram că nu era deja prea târziu. Nu eram călăuzită decât de instinctul de supraviețuire.

Iar acest instinct îmi spunea să intru în primul local de pe drum. Trebuia să mă încălzesc cu orice preț. Cei câțiva bănuți pe care-i aveam în buzunar îmi ajungeau de o cafea. M-am așezat la o masă de unde puteam observa sala, am comandat și am așteptat. Îmi plăcea să trag cu urechea la conversațiile din cafenele, mă linișteau și mă făceau să visez la alte vieți în afară de a mea, chiar dacă, de multe ori, nici ele nu erau mai vesele. Avantajul era că, în timpul ăsta, nu mă mai gândeam la situația mea și aveam sentimentul că nu sunt atât de singură. Trebuia să pândesc ocazia potrivită pentru a ieși din impas. Fusesem lăsată cu o seară în urmă în fața gării din Cavaillon. Slavă Domnului că nu fusesem o elevă prea slabă la școală și că mă puteam orienta cât de cât pe o hartă. Dar am înțeles rapid că n-aveam nimic de așteptat de la acest loc. Dădusem peste un local frecventat de oamenii din zonă, oameni de la țară, al căror fel de a vorbi cu siguranță nu-l înțelegeam. Eu nu umblam decât cu borfași care o făceau pe mahării. Acești bărbați și cele câteva femei de aici păreau cât se poate de sinceri în felul lor de a fi; nu eram obișnuită. Ba mai rău, mă simțeam dezarmată în fața amabilității lor. Eu care eram neîncrezătoare în permanență. De obicei, privirile oamenilor se opreau asupra umilei mele persoane. Probabil că și ei își imaginau tot felul de povești despre mine. Chiar dacă încercam să fiu mereu prezentabilă — mai aveam încă un pic de demnitate —, înfățișarea mea vorbea de la sine. Eram înfofolită în paltonul meu mare, negru care, întrucât îmi servise drept pătură, nu-mi mai ținea foarte cald, cizmele — căzute dintr-un camion cu ani în urmă — afișau cu mândrie kilometrajul, aveam fața nu foarte curată, ochii atât de obosiți încât albastrul irisurilor era invadat de roșeață, părul blond-închis era murdar și strâns neglijent într-un soi de coc, ca să nu mai spun de rucsacul pe care îl țineam între picioare ca pe bunul cel mai de preț, ceea ce și era în mod incontestabil; singura mea avere. Nu suportam să inspir milă. Dar ai ceea ce meriți. Deocamdată, aveam nevoie de o soluție ca să nu rămân blocată aici.

Imediat ce mi-am băut cafeaua, cu ultimii bănuți în mână, m-am îndreptat spre tejghea.

— Mă scuzați, nu știți cumva pe cineva care pleacă spre Marsilia, Toulon sau Nisa? am întrebat-o pe patroană cu cea mai duioasă voce. Nu contează unde, vreau doar să ajung într-un oraș mare ca să-mi găsesc de lucru.

Și un acoperiș deasupra capului… Detaliu pe care l-am păstrat pentru mine.

— Cauți de lucru? a intervenit brusc un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu o voce aspră.

— Oh, ia te uită, bună ziua, Jo, n-am văzut că ești aici, s-a mirat femeia.

El i-a răspuns printr-un semn din cap, continuând să mă privească insistent. Umerii lați și fața deformată de boxer m-au impresionat, dar m-am străduit să nu las să se vadă nimic.

— Câți ani ai, puștoaico?

— Douăzeci și unu.

M-am mirat văzându-l că tresare.

— Chiar vrei să muncești? Pari cam speriată, zici că ești un iepure surprins de farurile unei mașini.

M-am abținut să-i zic vreo două. Trebuia să rămân politicoasă.

— Depinde. Ce vreți să fac?

— Caut o menajeră pentru hotelul meu.

N-aveam nicio pretenție. Era un lux pe care nu mi-l puteam permite. Prioritatea mea era să supraviețuiesc. Instinctul îmi spunea că acest bărbat n-avea să-mi îngăduie să cântăresc avantajele și dezavantajele. Trebuia să trag de timp ca să mă gândesc, ca să-mi dau seama în ce ape se scaldă. Nu aveam încredere în cineva așa, pocnind din degete.

— Unde este hotelul dumneavoastră?

— La țară, la vreo douăzeci de kilometri de aici, n-ai de unde să știi localitatea.

Avea dreptate, dar uneori aroganța era ultimul meu refugiu. Mi-am ridicat bărbia.

— Spuneți-mi, totuși.

— Goult.

— Și găsesc un loc unde să dorm la Goult?

— O să-ți oferim noi casă și masă.

Argumentele cu care încerca să mă convingă erau imbatabile. Un pat, un loc unde aș fi în siguranță, unde n-aș răbda de foame, unde aș putea să fac un duș.

— Trebuie să vreți și ceva în schimb, nu?

Un rictus ironic, dar nu lipsit de tristețe, i-a schimonosit chipul. Îl jignisem trăgând concluzia că mai aștepta și altceva de la mine? În mod clar, nu trăiam în aceeași lume.

— Să faci treabă bună și să nu stai cu ochii pe ceas.

— Asta-i tot? Fără chestii dubioase, fără…

— Fără nimic altceva, liniștește-te, ți se cere doar să fii cinstită și să lucrezi.

Mai devreme sau mai târziu, aș plăti pentru această generozitate. Oamenii generoși nu există în lumea reală.

— Când vreți să încep?

— Mâine. Vii cu mine acum, te instalezi, te speli, dormi, mănânci și după aceea muncești timp de șase luni. Dacă reziști, evident…

— Am făcut eu altele și mai rele decât menajul.

— Te cred pe cuvânt.

Ne-am înfruntat din priviri. Propunerea lui era mai mult decât ciudată, ar fi trebuit să mă sperie. Nu urmezi un bărbat apărut de nicăieri care îți propune să lucrezi în hotelul lui. Totul, absolut totul era suspect. Dar simțeam în străfundul sufletului meu că puteam, sau mai degrabă că trebuia să am încredere în el. Avea ceva liniștitor, în pofida feței lui brăzdate de riduri și a privirii extrem de dure. Dumnezeu mi-e martor că am mai întâlnit asemenea oameni.

— Vă urmez.

Mi s-a părut că văd un licăr de ușurare în ochii lui, dar fusese atât de scurt, încât nu puteam să fiu sigură. Înainte de a avea timp să reacționez, și cu atât mai puțin să conștientizez ceea ce tocmai acceptasem, a bătut din palme pentru a da semnalul de plecare și mi-a luat rucsacul cu atâta ușurință de parcă era gol. A salutat-o pe patroana din spatele tejghelei și s-a îndreptat spre ieșire.

— Fugi, mi-a zis femeia. Jo nu prea are răbdare.

Am alergat după acest necunoscut care mă ducea într-un loc la fel de necunoscut.

A traversat strada fără să verifice dacă veneam în urma lui. În același timp, în mâna lui se afla bunul meu cel mai de preț și bănuia probabil că îl urmam îndeaproape. De altfel, mi-a aruncat fără menajamente rucsacul în spatele unui imens 4x4 prăfuit. Apoi a urcat și el, tot fără să se sinchisească de mine. Ajunsă lângă vehicul, am avut un moment de ezitare. Îmi mai rămânea totuși o ultimă posibilitate: să înșfac rucsacul și să fug cât mă țineau picioarele.

— Nu e o capcană, mi-a zis el, fără să mă privească, cu amândouă mâinile pe volan.

S-a uitat la mine cu tristețe.

— Vino și, dacă nu te simți bine la noi, îți garantez că o să te las unde vrei. Dar unde o să te duci în orașele alea mari de care vorbești? Bag mâna-n foc că n-ai călcat niciodată pe-acolo. Ai pe cineva care te așteaptă? Ai un pat în care să dormi? Eu nu-ți sunt mai străin decât cei peste care vei da acolo.

— Aproape am ajuns.

Ațipisem din pricina epuizării. Oare cât era ceasul? Mă trambalase dintr-un loc în altul toată ziua, cerându-mi să nu mă mișc când el ieșea din mașină. Singura dată când mi se adresase o făcuse ca să-mi întindă un sendviș și să-mi explice că hotelul nu era încă deschis pentru sezon — primăvara abia începea — și că trebuia să-l pregătească înainte de întoarcerea clienților, în mai puțin de o săptămână. Soarele asfințea deja, razele lui răzbăteau printre crengile încă desfrunzite ale copacilor. A părăsit șoseaua principală. Cât vedeai cu ochii, doar câteva proprietăți erau risipite pe câmp. Exact de asta mă temeam. Aveam să fiu izolată de lume. Ca să-mi confirme temerile, mașina a luat-o printr-un cătun prăpădit, apoi a cotit-o pe un drumeag desfundat. Dacă n-aș fi zărit în depărtare o construcție imensă, aș fi putut să cred că mă ducea în fundul unei păduri ca să mă ciopârțească.

— Suntem în munți! am exclamat eu fără să-mi dau seama, panicându-mă la vederea peisajului.

El a izbucnit într-un râs sincer, nestăpânit.

— Nici măcar nu știi unde te afli, puștoaico! În nord, acolo, mi-a zis, arătând în depărtare vârful alb și golaș, se înalță Uriașul din Provence, Ventoux, și munții Vaucluse. Iar la sud, e masivul Luberon. Îți voi arăta într-o zi.