Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Design copertă: Faber Studio
Foto copertă: Guliver / Getty Images / ©Joey Woodmancy / ©EyeEm
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Dan Crăciun
Corectură:
Dușa Udrea-Boborel
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Dvalan
Autor: Camilla Grebe
Copyright © Camilla Grebe 2018
Published by agreement with Ahlander Agency
Copyright © Editura Trei, 2021 pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-1205-0
ISBN (epub): 9786064019011
Pentru Marie
„Ciudat cum culorile aşa-zisei lumi reale par cu adevărat reale doar când le vezi pe ecran.1“
(Anthony Burgess, Portocala mecanică)
1 Traducere de Domnica Drumea și Carmen Daniela Ciora, București: Humanitas, 2014. (N.t.)
Eram o familie obișnuită, într-o dimineață ca oricare alta.
Nimeni nu se aștepta să aibă o semnificație deosebită. Era una dintre zilele de care nu prea îți pasă, pentru că nu crezi că poate face vreo diferență. Doar o altă zi în care să te descurci și căreia să îi supraviețuiești. Să ai puterea să o suporți, de parcă ar fi fost un formular de completat și de trimis până la ora cinci după-amiaza.
Afsaneh s-a ridicat din pat, să o hrănească pe Nadja cu terci de ovăz.
I-am auzit pașii ușori, aproape ezitanți, în timp ce străbătea holul spre bucătărie. Parcă ar fi călcat pe gheață subțire. Apoi un pocnet, sâsâitul robinetului și un clinchet, când a așezat cratița pe aragaz. În sfârșit, s-a făcut auzit și zgomotul ritmic al telului, în timp ce amesteca pudra de cereale cu apă, într-un bol de metal.
Am rămas în pat, cald încă în locul de unde se ridicase Afsaneh, și am auzit-o pe Nadja tușind și smiorcăindu-se din camera copiilor aflată alături.
Erau zgomotele unei familii absolut normale: soția mea, poate prea tânără, ziceau unii, și fiica mea. Mai era și tăcerea lăsată în urmă de plecarea celor trei copii mai mari ai mei și ai fostei mele soții, care trântise ușa apartamentului într-o dimineață de primăvară ca aceasta, târând în urma ei o valiză a cărei greutate era direct proporțională cu furia ei.
Dar nu mă gândeam la asta, încă întins și ușor amețit după visele de peste noapte și de căldura patului. Doar în retrospectivă capătă însemnătate asemenea evenimente.
Era o dimineață ca oricare alta. Era a treia răceală a Nadjei în tot atâtea săptămâni și atât Afsaneh, cât și eu eram extenuați din cauza veghii nocturne și a negocierilor cu fetița noastră adorată, însă încăpățânată, în vârstă de doi ani. Glumeam, spunând că Nadja redevenea bebeluș când era răcită. Afsaneh spunea că nu puteam da vina decât pe mine fiindcă hotărâsem să o iau de la capăt cu un copil mic, deși aveam peste 50 de ani.
Afsaneh a trântit ușa dormitorului.
O purta pe Nadja pe șold și, când și-a îndoit ușor genunchii și a așezat-o mai bine pe fetiță, capotul i s-a desfăcut și i-a dezvelit un sân, un sân magnific care, atât de improbabil, devenise al meu.
M-a întrebat dacă puteam să mă ocup de copil și i-am răspuns că trebuia să merg pentru câteva ore la Secție.
Asta însemna secția de poliție din Kungsholmen, Stockholm. Locul meu de muncă de peste 20 de ani, unde investigam crime și alte infracțiuni serioase. Unde înfruntam cele mai urâte aspecte ale rasei umane, variațiunile dezgustătoare ale comportamentului uman, cu care nu trebuia să aibă de-a face restul populației.
Cum de-i puteam acorda atâta importanță?
N-au decât să se ucidă între ei, mi-am spus. Să se violeze, să se lovească. Să curgă drogurile în valuri și să ardă suburbiile ca niște artificii de Revelion, în noapte. Pe mine să mă lase în pace.
Îmi amintesc că Afsaneh s-a încruntat când am pomenit despre muncă. Mi-a amintit că era Înălțarea și m-a întrebat ce aveam atât de important de făcut. Apoi mi-a explicat cu răbdare că promisese unuia dintre doctoranzii săi să bea o cafea împreună și că-mi pomenise despre asta de două ori la cina din seara anterioară.
Așa am ținut-o o vreme.
Ne-am contrazis pentru niște mizilicuri, de parcă ar fi contat. Ne-am agitat în felul acela obositor în care cred că se ceartă mai toate familiile, într-o dimineață obișnuită din țara sigură și prosperă care este Suedia.
După ce Afsaneh s-a dus la întâlnirea ei, iar Nadja a rămas întinsă lângă mine, pe patul mare, cu năsucul plin de muci lipit de obrazul meu, m-am simțit bine. Ce era să fac la Secție? Morții mai puteau să aștepte până mâine, iar majoritatea colegilor mei erau oricum liberi.
Nu-mi amintesc exact, dar cred că am dereticat nițel prin casă. Mă durea rău genunchiul, așa că am luat câteva tablete de Voltaren. Poate că am fumat pe ascuns câteva țigări, sub ventilator. Nadja se uita la televizor. Am dat mai tare, ca să acopăr zgomotul care venea dinspre Karlavägen, unde se lucra la drum.
Fiica mea cea mare, Alba, m-a sunat de la Paris ca să-mi ceară bani cu împrumut. Calm, dar hotărât, i-am spus să discute cu mama ei. Îi suplimentasem deja alocația lunară cu trei mii de coroane. Nemaivorbind că frații ei, Alexandre și Stella, nu primeau nimic. Ar fi fost cazul să dăm dovadă de echitate, nu?
Echitate. Ce concept amuzant, în retrospectivă.
Plictisită de televizor, Nadja s-a pus brusc pe plâns. Am luat-o în brațe și am străbătut apartamentul, încercând să o liniștesc. Trupșorul ei ardea de febră și i-am dat paracetamol, deși Afsaneh îmi spusese să evit asta — alt măr al discordiei între noi. Ea era de părere că nu trebuie să le administrăm medicamente copiilor atât de mici decât atunci când sunt pe moarte.
Poate că Nadja s-a liniștit după paracetamol sau poate că i-a plăcut tartina pe care i-o pregătisem. Poate că zgomotele lucrărilor la drum au distras-o, n-aș putea spune.
Am ridicat-o la pervazul din living și a rămas fermecată multă vreme, privind excavatorul care ronțăia lent drumul, la trei scări distanță. A lins untul de pe felia de pâine și de pe buza ei de sus cu vârful ascuțit al limbii. Am vorbit despre cupe de excavare, mașini, camioane și motociclete. Despre vehiculele cu motor.
Nadjei îi plăcea tot ce avea motor și făcea zgomot, aflaserăm foarte repede eu și soția mea.
Cred că atunci m-a sunat Afsaneh din cafenea.
Deși Nadja protesta vehement, am pus-o pe podea și m-am dus pe hol, ca să pot vorbi în liniște. Zgomotul care venea dinspre drum făcea apartamentul să vibreze.
Afsaneh a întrebat cum se simțea Nadja și i-am spus că era bine, că mâncase o tartină și că nu putea să-i fie foarte rău, pentru că mânca și bea.
Evident că n-am pomenit de paracetamol.
Am închis și am simțit imediat că era ceva în neregulă. Mi se părea că aerul se îngroșase cumva, că mă apăsa, că devenise o amenințare iminentă. O clipă mai târziu, mi-am dat seama că reacționam la absență.
Era liniște.
Drumarii luaseră o pauză, probabil, și mă auzeam respirând.
Am intrat în living să o caut pe Nadja, dar camera era goală, cu excepția biberonului ei, care zăcea în mijlocul unei băltoace de suc, pe podea, și a mormanului de jucării pe care le târâse acolo de dimineață.
Poate că atunci m-a cuprins instinctul acela primordial pe care-l avem cu toții, cel care ne împinge să ne apărăm copiii de rău.
Atunci m-a orbit o rază de soare, o fâșie de lumină puternică. N-ar fi trebuit să se întâmple asta, pentru că fereastra livingului este la umbră.
M-am întors spre lumină, cu ochii mijiți, și am aruncat o privire spre bucătărie.
Soarele se reflecta în geamul ferestrei deschise.
Dintr-odată, am înțeles totul: Afsaneh spălase ieri geamurile de la bucătărie. Probabil că uitase să pună înapoi protecția pentru bebeluși. Dar Nadja n-ar fi putut să se urce și să deschidă geamul. De ce să fi făcut așa ceva?
În clipa în care mi-am pus întrebarea, am găsit răspunsul: era din cauza nenorocitului de excavator.
Am alergat spre fereastra deschisă. Am alergat pentru că trebuia, pentru că așa se cădea. Nu poți să-ți lași copilul să cadă, să moară. Este singurul lucru impardonabil în viață. Cu restul, te poți fofila.
Afară razele soarelui se jucau în coroanele verzi ale copacilor, iar drumarii de sub ei mă priveau nemișcați, cu fețele lipsite de expresie. Câțiva alergau spre casa noastră, cu brațele întinse.
Nadja atârna la fereastră și ciudat era că nu se mișca, așa cum am auzit că s-ar întâmpla cu acei copii care se îneacă.
Degetele ei micuțe s-au îndreptat spre mine, iar eu m-am aruncat spre ea, fiindcă asta faci: te arunci să-ți salvezi copilul, treci prin foc și potop să îl salvezi.
Faci totul și încă pe deasupra.
Am prins-o. M-am întins și i-am simțit degețelele pline de unt lipicios alunecându-mi din mână. Mi-au alunecat, cum alunecă un săpun.
A căzut.
Copila mea a căzut pe stradă și eu nu am putut-o salva.
Ar fi fost suficient să ajung cu o secundă mai devreme, să mai fi parcurs un metru cât se oprise timpul în loc, iar tăcerea mă asurzise.
În altă viață, într-o existență paralelă, aș fi putut-o salva.
Dar copila mea a căzut.
A căzut de la etajul al treilea în stradă și eu n-am putut s-o opresc.
Eram o familie obișnuită.
Era o dimineață ca toate celelalte, dar apoi n-a mai fost nimic la fel.
Fuga
„Ridică-te și mergi în cetatea mare a Ninivei și propovăduiește acolo, căci fărădelegile lor au ajuns înaintea feței mele.
Și s-a sculat Iona să fugă în Tars, departe de Domnul.“
(Ioan 1:2–3)
Mi-au trebuit fix zece zile să-mi distrug viața.
Mă uit pe geam.
Din camera mea, văd parcarea, iar dincolo de ele disting contururile spitalului Långbro, un vechi stabiliment pentru bolnavii mintali care a fost transformat într-un complex de apartamente elegante.
Nori negri se adună acum deasupra clădirilor. Frunzele verzi-deschis ale copacilor contrastează cu norii violeți. Iarba crește din plin în jurul parcării, însă tot mi se pare răcoare, chiar dacă suntem în 11 iunie.
O aud pe mama trebăluind prin bucătărie.
Este îngrozitor de enervantă, iar prin asta vreau să spun că mă bate mereu la cap să fac lucruri: să-mi caut de muncă, să mă duc la Forțele de Muncă, să strâng vasele, să pun vasele și tot așa, la infinit. În plus, își face griji de dimineață până seara. Anxietatea ei mă roade și îmi provoacă mâncărimi în tot corpul, de parcă mi-ar mărșălui furnici sub piele.
Mi se pare că nu-și poate băga în cap că sunt adult.
Am împlinit 18 ani în urmă cu o lună, însă continuă să-mi stea pe cap ca o cloșcă și să ceară socoteală despre fiecare pas pe care-l fac.