Chris Simion este absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ București, secția teatrologie (2000) și regie teatru (2005).

A publicat unsprezece cărți, printre care Ce ne spunem când nu ne vorbim, 40 de zile, Care dintre noi, Imperativele adolescenței, Dicționar de optimisme.

A regizat peste 40 de spectacole de teatru, printre care Oscar și tanti Roz, Maitreyi, Mecanica inimii, Domnul Ibrahim și florile Coranului, Copilul lui Noe, Cu ce vă servesc?, Scaunele și multe altele.

A inițiat Festivalul de teatru independent UNDERCLOUD, aflat la cea de a XIII-a ediție.

A demarat proiectul Grivița 53 (www.grivita53.ro).

Este una dintre cele mai vocale și iubite artiste din generația ei, o personalitate creatoare, originală, inovativă, un spirit viu, explorator, care s-a impus în cultura contemporană prin curaj, forță, pasiune și moralitate.

Deși este recunoscută atât național, cât și internațional și deține câteva premii care ar fi putut să îi încurajeze aroganța, Chris își păstrează modestia și își cultivă neîncetat smerenia. Este un om conectat la Univers, un om al unei ere care ar putea începe.

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: © Simona Olaru

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Maria Muşuroiu

Ana-Maria Tamaş

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1029-2

ISBN (epub): 9786067197754

Această carte este dedicată... ŢIE

Motto: „Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are nici un sens“.

Emil Cioran

În loc de prefață

„Mă dezgustaţi cu «fericirea» voastră! Cu convingerea voastră că viaţa trebuie iubită cu orice preţ. Sunteţi ca potăile care ling orice găsesc... cu micile voastre şanse zilnice, bune pentru cine nu e prea exigent. Eu vreau totul, imediat — totul! Iar dacă nu, refuz! Nu vreau să fiu modestă; eu, una, nu mă mulţumesc numai cu resturile aruncate pentru că am fost cuminte. Vreau să fiu sigură de tot, chiar acum; să fiu sigură că totul e frumos, curat, aşa cum era când eram mică — sau dacă nu, prefer moartea.“

(Antigona — Jean Anouilh)

...și

Înmormântarea Sarei nu a putut fi ceva discret. Ziarele au explodat şi întâmplarea a stat pe prima pagină zile întregi. Televiziunile, de la ştiri la talk-show-uri, concurau cu presa scrisă. Posturile de radio, disperate, înfloreau ştirea pentru a ţine audienţa cât mai sus.

Moartea Sarei a fost transformată peste noapte într-un spectacol, generând o isterie colectivă. Tatăl, sora, Toma, prietenii, cunoscuţii, toţi cei care habar nu aveau unde a fost atâta timp, implorau Cerul să oprească delirul. Doar că acum, Sara nu a rămas decât o amintire, cel mult un personaj într-o carte. Deşi biserica îi condamnă pe sinucigaşi, după cele trei zile în care coşciugul a fost păstrat în chilia sa, corpul neînsufleţit a fost dus în satul său natal şi îngropat lângă cel al mamei sale. Părintele Theodosie a convins Consiliul de conducere al mănăstirii să o dezlege pe Sara de păcate şi să-l lase să-i facă slujba de înmormântare.

N-am văzut niciodată o femeie care, moartă fiind, să zâmbească atât de frumos. De parcă zâmbetul ei autentic, deloc schiţat pe faţa rigidă şi lipsită de viaţă, ne vindeca pentru totdeauna de purgatoriul din noi. Nici măcar parfumul acela inconfundabil, aroma aceea de flori de tei nu se mai simţea, nu se mai zvârcolea pe trupul său, nu mai îngenunchea sângele celor care o priveau. Trupul îi mirosea a moarte. Aţi simţit vreodată mirosul morţii? Nu este deloc neplăcut. Seamănă uneori cu mirosul de umezeală, alteori aduce a miros de baltă. Nici hainele nu o mai ascultau. Se rezemau pe trupul obosit fără să-şi mai dorească să-l acopere. Fiinţa aceea fascinantă şi sfârşită devenise orbitor de transparentă. Era suficient să priveşti trupul lipsit de viaţă şi să ai certitudinea unei femei etern frumoase.

În adolescenţă puteai cel puţin să-ţi storci coşurile şi să acoperi urma cu pudră sau fond de ten. Ridurile dese şi adânci nu mai pot fi acoperite cu nimic. Şi dacă ar fi numai pe faţă... Însă odată cu cele care apar la vedere, te chinuie şi cele din suflet. Nici roşeaţa din obraji nu se mai arăta generoasă. Sara însă a refuzat să se mulţumească cu micile trucuri femeieşti. A refuzat să se fardeze sau să se tamponeze cu vin roşu. A lăsat nuanţa palidă a apusului să existe, să o inunde.

Sara „a ucis vulturul ca să zboare cu aripile lui“.

Sara înseamnă „dragoste“. Iar cine poate să se-ndrăgostească mereu, mereu şi mereu, trăieşte cu adevărat. Poate că veşnicia se traduce astfel. A-i elimina pe ceilalţi prin ceea ce eşti, până când ceea ce eşti te ajută să afli cine eşti. Iar când afli cine eşti, deja nu mai ai nevoie pentru că nu mai contează.

În noaptea sinuciderii Sarei, am avut un vis. Se făcea că Sara era însărcinată în luna a noua şi trebuia să nască. Singura care îi stătea prin preajmă era maica Mineea. Erau cu siguranţă ultimele zile, întrucât începuse să aibă dureri. Pentru că era normal să meargă la consult, maica Mineea i-a propus să apeleze la medicul din sat, o doctoriţă tânără, care terminase de curând Medicina şi care venise prin locurile acelea doar de câteva luni. Doctoriţa a amânat naşterea cu încă trei zile. Sara nu avea colul dilatat. S-a-ntors şi a aşteptat să vină momentul. Dar spre miezul nopţii, Sara a avut senzaţia că elimină ceva, apoi că are hemoragie, aşa cum numai în perioada de menstră i se întâmpla. S-a îmbrăcat repede şi, fără să o mai trezească pe maica Mineea, a fugit la doctoriţă. Aceasta a urcat-o pe masa de operaţie, a pregătit-o pentru naştere, dar când a început să asculte la stetoscop, fătul nu transmitea nimic. Alarmată, a pus-o pe Sara să împingă, a încercat să-i provoace naşterea dar, degeaba, nu primea niciun semn. Printre lacrimile şi ţipetele de groază, doctoriţa spera ca mica făptură să trăiască, nu putea să accepte că amânarea intervenţiei a fost un verdict fatal şi a pus capăt unei noi vieţi. Sara a refuzat cezariana. Cu toată puterea, s-a chinuit să-şi scoată copilul pe cale normală. A fost în zadar. Copilul murise de câteva ore. Se sugrumase cu cordonul ombilical. Poate că atunci când venise prima oară la consult şi o încercaseră acele dureri cumplite, mica făptură cerea afară, încerca să lovească pereţii trupului mamei implorând-o să o scoată, să îi dea drumul. Sara s-a chinuit câteva ore până a reuşit să desprindă fătul mort din ea. După ce a fost smuls din carcera uterină, fătul trebuia îngropat. Sara a refuzat să-l vadă. O obligase pe doctoriţă să meargă la preotul Theodosie şi să-i ceară să-l ardă. Preotul a refuzat categoric întrucât sarcina nu mai era la stadiul de embrion. Împotriva dorinţei mamei sale, copilul a fost îngropat creştineşte.

Ştiam de jurnalul Sarei de când eram în mănăstire. Obişnuia să-mi împărtăşească din frământările ei. Şi-ar fi dorit de multe ori să nu-mi spună în şoaptă toate cele ce avea nevoie să le spună, ci să răcnească în gura mare, să o audă toată lumea. Consider că ziua aceea a venit şi că urletul Sarei trebuie să se împrăştie.

Noaptea trecută am visat-o pe mama. Întotdeauna apariţiile ei onirice m-au speriat. Sau poate m-a speriat dorul adus de aceste viziuni stranii. Am rămas marcată de ultima ei respiraţie care s-a scurs printre degetele mele, ca mercurul. Secunda aceea fatală, ultima secundă, a contribuit uimitor şi miraculos la maturizarea mea. Când îi ţineam în palme capul, pe fiecare milimetru de secundă simţeam cum devenea mai greu, cum se ducea şi cum îmi scăpa şi, neputincioasă, nu puteam să opresc nimic. Ochii ei neclintiţi, plini de viaţă, mi-au străpuns inima. Parcă atunci moartea şi-a acceptat pentru o clipă duşmanul etern, viaţa. Parcă în acea moarte era viaţă. Ştiam de dinainte ce o să se-ntâmple, ştiam din privirea ei îngrozitor de vie că nu vrea să moară în prezenţa mea, că nu vrea să fiu acolo când ea se va retrage de pe scenă. Era prea mândră. Mama a suferit de leucemie. Eu am aflat diagnosticul cu puţin timp înainte de final. Indiferent cât de mare i-a fost durerea, nu a împărtăşit-o cu nimeni. A vrut să fie singură! În general îmi apărea în vis veselă, luminoasă. Aseară era tristă. Pe un ton grav, lipsit de umorul care o caracteriza, m-a avertizat că peste 2 ani şi 11 luni mă va lua la ea. Şi că atunci când mă voi trezi din vis, afară va ploua, pentru că acolo Sus, unde s-a ascuns de mine, plânge. Şi când m-am trezit, aşa a fost. Ploua, erau picături mari şi grele ce mi se zdrobeau în palmă precum cioburile. Nu pot să accept, nu pot să înţeleg, nu pot să pot. Implacabilul nu poate să-mi fie adversar?! Şi atunci? Atunci nu-mi rămâne decât să trăiesc în acest timp ceea ce am vrut să trăiesc toată viaţa. Va fi un maraton adevărat sau poate, totuşi, este o glumă? Oare morţii glumesc?

Cu riscul de a emite o afirmaţie infantilă, am senzaţia că azi-dimineaţă am avut o revelaţie. Am scris „am senzaţia“ şi nu am mers pe totala certitudine, întrucât îmi era înfiorător de somn, mă chinuiam să adorm şi, nereuşind, am început să mă gândesc la tot ce ar putea să-mi aducă somnul. Azi-dimineaţă, la ora 4:00, îmi aminteam de toate cunoştinţele care au avut norocul să treacă de 40–50 de ani. În timp ce-mi veneau în minte zeci de cupluri, constatam că pentru majoritatea a început teroarea odată cu această vârstă. Din punct de vedere biologic, eşti avertizat că intri oarecum într-o perioadă de criză, bărbat sau femeie, nu eşti scutit de natură şi nici de propria incapacitate de a-ţi depăşi obsesiile. Nu ştiu de ce a trebuit să aştepte omul 40 de ani ca să se manifeste astfel, mi se pare că răbdarea lui ar trebui consemnată undeva. Probabil că optimismul său bolnăvicios a calculat cei 40 de ani ca fiind jumătatea Golgotei, momentul în care începi să conştientizezi absurditatea... Stupid! Dar nu aici voiam să ajung. Gândul meu s-a concentrat mai mult pe relaţiile dintre femei şi bărbaţi după vârsta de 40 de ani. Aveţi tăria să recunoaşteţi că majoritatea relaţiilor care ajung până la această vârstă sunt relaţii ratate, moarte, ieşite din competiţie.