Hannah era invitată la o petrecere în pijamale în acea seară. Petrecerile în pijamale, din câte știa Toby, însemnau ca fetele din clasa ei să se adune, să formeze alianțe și să se atace între ele prin agresiuni minore în cadrul unui război rece care dura o noapte întreagă, ba chiar angajându-se voluntar în aceste acțiuni. Începuseră când Hannah era în clasa a patra, sau poate chiar mai înainte, când fetele alfa au pus bazele unui sistem serios și neînduplecat de ierarhizare — luptându-se pentru o poziție, întrecându-se pentru o poziție superioară. Lingându-ți rănile când îți dădeai seama că nu ești la cea mai mare înălțime; bucurându-te să știi că nu erai nici pe treapta cea mai de jos. În noiembrie, avusese loc o petrecere în pijamale la domiciliul familiei Fleishman. Rachel stătea în pat uitându-se pe laptop și ignorându-le pe fete, dar Toby era așezat la biroul mic din hol, plătind facturi și ascultând ce se întâmpla în dormitorul lui Hannah. Jucau ceva numit Mgrabă, un fel de „Pe cine ai alege mai degrabă, pe tipul ăsta sau pe ăla?“ Obiectul alegerii era nebulos — mai degrabă ce, asta voia Toby să știe. Era vorba despre măritiș sau întâlniri, sau, oh, Dumnezeule, era vorba despre sex? Era vorba despre sex deja?

Lexi Leffer, regina grupului, a fost prima. Micuța Beckett Hayes, pe care Toby o cunoștea de când avea patru ani, a numit două vedete de televiziune. Lexi a făcut alegerea evidentă, un actor dintr-un serial de comedie pentru adolescenți care avea o șuviță de păr ce-i cădea peste ochi. Toby a fost dezamăgit, dar nu surprins. Ar fi putut spune că sufletul lui Lexi Leffer era făcut din plastic.

După aceea, a venit rândul lui Hannah. Toby știa că ar fi trebuit să plece și să-i ofere puțină intimitate, dar nu s-a putut mișca. A fost rândul lui Lexi s-o întrebe. Avea de ales dintre doi băieți ale căror nume nu îi erau familiare lui Toby. Când Lexi le-a pronunțat, Beckett exclamase:

— Oooooh!

Iar Hannah a strigat:

— Este imposibil!

— Trebuie să răspunzi, altfel primești pedeapsa să…

— Să ce? întrebă Hannah.

— Pedeapsa să…

Lexi s-a gândit puțin:

— Să-l suni pe fiecare băiat în parte și să-l întrebi cum a fost ziua lui.

— Asta este atât de diabolic! a șoptit Beckett, cu vizibilă uimire.

I-a luat ceva timp lui Hannah până să răspundă. Toby stătea nemișcat la biroul său din hol, prins în acest coșmar real, incapabil să-și dea seama care erau mizele, fără să știe cum să o susțină. Hannah optă pentru al doilea băiat, iar Lexi spuse:

— Grozav. Alege-l pe prietenul meu, de ce nu ai face-o ?

Urmă o pauză, iar el simți că Hannah nu înțelegea ce făcuse greșit. Toby se ridică în picioare și încercă să se gândească la un motiv pentru a le întrerupe, dar asta nu ar fi făcut decât s-o enerveze pe Hannah. Plecă, se duse să-l caute pe Solly ca să se uite la televizor împreună. Lexi Leffer era o criminală.

Toby duse copiii în acea seară fierbinte până la intersecția dintre străzile 79 și Park, unde locuiau Cyndi și Todd Leffer. Pe drum, în timp ce Hannah îl ignora în continuare, el îl ascultă pe Solly încercând să-l convingă să se uite din nou la Indiana Jones și templul morții și trecură pe lângă o clădire care îi trezi o amintire clară cu o femeie făcându-i sex oral pe casa scării cu doar trei săptămâni în urmă.

Portarul familiei Leffer, care purta epoleți și nu-și scotea niciodată haina, fusese înștiințat că avea să vină un grup de fete cu bagaje pentru a rămâne peste noapte, astfel că le-a făcut semn cu mâna spre zona cu ascensoare aflată dincolo de holul cu pardoseală de marmură. Au urcat cu liftul din alamă până la etajul douăzeci și nouă, care era și ultimul. Au stat în lift suficient de mult pentru ca Toby să înceapă să transpire puțin, panicat pentru că se aflau într-o cutie de mici dimensiuni, care era probabil compromisă din punct de vedere mecanic din cauza vechimii și a utilizării îndelungate. Lifturile nu îl deranjaseră niciodată până atunci, dar în ultima vreme încrederea lui față de sisteme era șubredă. De ce ar fi trebuit să le acorde prea multă încredere ascensoarelor, în primul rând? De ce o făcea toată lumea? Acest întreg oraș vertical funcționa grație sistemelor de lifturi pe care le avea — zece milioane de fraieri în acest oraș, cărora nici măcar nu le trecea prin minte probabilitatea (și exista probabilitatea) ca unul dintre cabluri să se rupă sau că ar putea să stea blocați în lifturi ore în șir și să rămână fără oxigen înainte ca altcineva să observe. În momentul în care ajunseră la etajul douăzeci și nouă, Solly spuse:

— Tată, mă doare umărul.

Liftul se deschise în holul apartamentului — apartamentul avea propriul hol — și Todd se afla acolo să-i întâmpine îmbrăcat cu un tricou polo și niște pantaloni scurți până la jumătatea coapsei. Avea probabil în jur de un metru optzeci. Da, Todd, se gândi Toby, dar când a fost ultima dată când ți-a făcut cineva sex oral pe casa scărilor?

— Ce mai face doctorul cel bun? spuse el, întinzând mâna, apucând-o pe a lui Toby și scuturând-o atât de viguros că trupul acestuia tresări ca un curent împotriva căruia se lupta.

— Sunt bine.

Era genul de tovarăș delicat, răsfățat, așa cum Rachel își dorea să fi fost și el. Era ceea ce Rachel ar fi preferat. O chestie pe care Toby nici măcar nu începuse să poată s-o înțeleagă vreodată.

Solly stătea lângă el, ținându-l de mână, iar Lexi Leffer ieși din bucătărie însoțită de mama ei, care purta pantaloni capri și un maiou strâmt, în dungi, pe care scria cu strasuri „Înger“.

— Toby, spuse ea, din nou, foarte preocupată.

— Bună, Cyndi.

Aspectul derutant cu privire la cât de mult își dorea Rachel să fie ca ei era că tot Rachel fusese de acord cu el în legătură cu faptul că Cyndi arăta ieftin, iar Todd era un măgar. În ciuda acestui lucru, ei întruchipau toate aspirațiile sale din comunitatea de la școală și tot ceea ce Toby și ea, implicit, nu erau și nu puteau fi vreodată din cauza dizabilității stânjenitoare a lui Toby, mai exact faptul că era un doctor de succes la un spital de top din New York. Ea spunea:

— Familia Leffer merge la Maine de Crăciun.

Și:

— Familia Leffer are două mașini, pentru orice eventualitate.

Și:

— Familia Leffer se asigură că-și planifică două călătorii în afara țării pe an.

De fiecare dată, în decembrie, ajungea felicitarea de Crăciun din partea familiei Leffer, un colaj de scene adunate de-a lungul anului și de la petrecerile la care familia Fleishman nu fusese invitată, ceea ce o făcea pe Rachel să meargă la culcare într-o stare de disperare.

— Noi de ce nu organizăm petreceri tematice? se smiorcăia ea.

Odată, familia Leffer le spuse, la o cină, că aveau un meditator german și că atât ei, cât și copiii învățau germana și că urmau să-și petreacă toată vacanța de Crăciun de anul următor în Germania, sărbătorindu-și noile cunoștințe până când erau precum soldații din nenorocitul de Al Treilea Reich. Cyndi spuse cu o voce gravă:

— Nu te poți pune cu o asemenea aprofundare.

Iar Rachel dădu din cap în mod empatic și răspunse:

— Foarte adevărat, niciodată nu m-am gândit în acest fel la asta.

Spusese asta de parcă nimeni nu mai susținuse vreodată că practica era importantă pentru consolidarea informațiilor, ca și când întregul sistem de educație și performanța sportivă nu se bazau pe acel concept.

— Ne gândeam să te invităm săptămâna viitoare să luăm prânzul la club, spuse Cyndi. Dar apoi Todd mi-a reamintit că tu nu joci golf.

— Joc baschet.

Todd își puse mâinile în spatele capului și făcu o răsucire elaborată și ostentativă spre dreapta, apoi spre stânga.

— Baschetul chiar mi-a creat probleme cu spatele în liceu. Ești conducător de joc?

Du-te naibii, Todd.

— Todd este atât de stresat de slujba lui, spuse Cyndi, așezându-și ghearele gigantice, vopsite negru, pe umerii lui. Are probleme cu spatele pentru că lucrează foarte mult. Este prea multă presiune pentru o singură persoană.

Îi zâmbi lui Toby.

— Oricum, ne-ar plăcea foarte mult să vii. Suntem în continuare și prietenii tăi, Toby.

— Apreciez acest lucru, spuse el, înclinând ușor din cap către Solly, în semn că poate nu era momentul să discute despre noul său statut social.

După aceea, el și Solly s-au oprit la librărie ca să cumpere o carte care se chema 400 Facts About the Universe. Solly a mers înapoi acasă citind-o și lăsându-l pe Toby să-l oprească în clipa în care ajungeau la intersecții. La un semafor, în timp ce Solly citea despre energia cinetică, Toby i-a scris lui Rachel:

Am dus-o pe Hannah la o petrecere în pijamale. Mâine are ultima lecție cu Nathan. Ai grijă să nu întârzie. O iei de la familia Leffer sau de aici?

Două ore mai târziu, i-a scris din nou:

???

Dacă nu ar fi stat până târziu ca să facă schimb de mesaje pornografice cu o actriță de dublaj care locuia în Brooklyn, dacă acele mesaje nu l-ar fi determinat să se întrebe cum suna oare vocea ei specială, care îi aducea bani, dacă acea întrebare nu ar fi determinat-o să-l sune și să-i șoptească la ureche timp de o oră întreagă cea mai erotică partidă de sex la telefon pe care și-ar fi putut-o imagina vreodată, probabil că nu ar fi fost atât de indispus când a luat-o pe Hannah de la familia Leffer în dimineața următoare.

N-a ajutat prea mult nici faptul că draperiile din apartamentul său erau de doi bani, transparente și păreau să reflecte lumina ca printr-un telescop, în loc să-l protejeze de ea, privându-l de cel puțin două ore de somn în plus în weekend. Cât de mult să investești într-o casă închiriată, totuși? Ți-ai dori să te simți ca acasă, dar nu este cu adevărat casa ta. Cu toate acestea, te-ai putea simți ca acasă dacă ai transforma-o în casa ta. Nu ar fi trebuit să facă economii când venea vorba despre el. Terapeuta sa, Carla, ar fi spus că achiziționarea unor draperii noi înseamnă că are grijă de el însuși. El i-ar fi răspuns că, de fapt, să fie econom însemna că are grijă de el însuși, să strângă bani pentru un loc mai bun însemna că are grijă de el însuși, nu să-și piardă timpul măsurând, cumpărând și returnând produsul după ce, inevitabil, o va da în bară însemna că are grijă de el însuși. Ea s-ar fi uitat la el răbdătoare, pentru că terapeuții erau cei care hotărau ce înseamnă grija față de sine.

— Trebuie să cumpăr niște draperii noi pentru apartamentul meu, spuse Toby pe când intrau pe Lexington Avenue.

— Dar sunt atât de obosiiiiiiită, se smiorcăi Hannah. Nu putem să mergem, pur și simplu, acaaaaaaaasă?

El nu voia să se certe. Puteau la fel de bine și să meargă direct acasă. Studentul rabin de la sinagogă venea să-i predea lui Hannah ultima ei lecție din Haftorah înainte ca ea să plece la Hamptons cu Rachel luni. Toby, știind că probabil Rachel va întârzia când se va întoarce și va crea și mai mult haos, i-a scris băiatului să vină la apartamentul lui în loc să meargă la Rachel. Când a ajuns — douăzeci și trei de ani, stângaci, studios — Hannah a ieșit din dormitorul ei într-o ținută nouă, cu zâmbetul pe buze și cu părul aranjat cu peria. Iisuse, și-a spus Toby.

Solly s-a uitat la Vrăjitorul din Oz în dormitorul lui Toby, timp în care Toby s-a uitat pe furiș în telefon. Actrița de dublaj îi trimisese un mesaj compus doar din două emoticoane cu fluturi și o fotografie cu umărul ei, care avea două tatuaje sub formă de fluture, exact ca emoticoanele — nu erau fluturi, ci emoticoane cu fluturi. Tatuajele erau dedesubtul unei bretele din dantelă a unui sutien albastru-deschis. Și-am pornit, s-a gândit el.

Tess îi scrisese, de asemenea. Voia să știe când aveau să se întâlnească din nou și i-a trimis o poză cu ea care era derutantă, fiind făcută de la o distanță foarte mică. Unele dintre fotografiile pe care i le trimiteau femeile îi reaminteau de ultima pagină a revistelor Current Science pe care obișnuia să le cumpere în clasa a cincea, cele care prezentau fotografii cu obiecte cotidiene făcute de la o distanță atât de mică, încât era straniu pentru ochi: un plasture, o roșie, o semilună a unei unghii, toate familiare, dar enigmatice pentru câteva secunde până când aspectul evident al obiectului îl copleșea, oferindu-i un sentiment straniu de ușurare, iar restaurarea neuronală a ordinii apărea. Nu puteai discerne nimic recognoscibil în ele — aveai nevoie de niște instrumente veritabile de deducție pentru a descoperi ce era lucrul respectiv, ca de exemplu: acela este un șnur din dantelă și aceea este o umflătură, așadar trebuie să fie un sutien și un sân, sau aceea este o umbră și o bucată de material, astfel că trebuie să fie crăpătura unui fund și marginea exterioară a unui chilot. S-a concentrat mai bine la fotografia lui Tess, care conținea niște mici umflături și ceva mătase, fiind așadar vorba despre o areolă. Capul său s-a scufundat adânc în pernă.

Hannah a băgat capul pe ușă în camera lui după lecție.

— Mă duc să fac bagajele acum, spuse ea. Nu am costumul de baie la mine. Este la mama.

Unde naiba ești?, îi scrise el.

Apoi: Cum este să nu fii niciodată unde spui că vei fi?

I-a scris din nou duminică, pe când ora de cină venise și trecuse.

Nu au tabără săptămâna asta. Stau cu tine. Îi duci la Hamptons mâine. Le-ai promis.

Ea lăsa adeseori weekendurile în care copiii erau la el să se prelungească până luni dimineața și cine era el să-i ceară să respecte programul pe care îl stabiliseră? Doar tatăl! Doar cealaltă persoană din acest aranjament! Uneori, ea îi trimitea un mesaj în ultimul moment dintr-o călătorie de afaceri:

Încerc să termin niște lucruri, te superi dacă-i duci tu la școală mâine? Mersi!

La naiba, când erau căsătoriți, stătea câteodată o zi întreagă sau chiar două într-o călătorie de afaceri „doar ca să termine niște lucruri“. De obicei, cel puțin, îl ruga sau îl anunța prefăcându-se că-i cerea o favoare.

Dar nimic.

Însă, pe de altă parte, se afla într-o tabără de yoga. Era posibil ca telefoanele să le fie confiscate acolo? Poate scopul principal era ca telefoanele să nu fie utilizate. I-ar fi plăcut și lui la nebunie să aibă luxul acesta. I-ar plăcea la nebunie un weekend fără telefon. Sau, mai degrabă, i-ar plăcea la nebunie un weekend doar cu telefonul său și cu mesajele și fotografiile murdare din el.

Când Hannah și Solly s-au dus la culcare, i-a scris Monei și a rugat-o să vină ziua următoare. Ea i-a trimis un mesaj înapoi, spunându-i că a crezut că avea o săptămână liberă și că o vizita fiul său din Ecuador. Toby i-a zis că avea neapărat nevoie de ajutor. Mona i-a răspuns că stabilise cu Rachel cu luni în urmă și că-și dorea neapărat să fie liberă ca să stea cu fiul ei, pe care nu-l mai văzuse de trei ani. Toby i-a spus că-i pare foarte rău și că înțelege toate acestea, dar avea niște pacienți cu probleme și nu ar fi posibil oare să vină pentru câteva ore? Avea să se revanșeze față de ea. I-a spus că Rachel dispăruse din nou și, dacă exista o singură persoană care ar fi putut înțelege la ce se referea el privind neglijența fină și completă de care era capabilă Rachel, aceea era Mona. În cele din urmă, Mona a acceptat și i-a spus că putea veni până la ora trei, dar nu mai târziu. I-a trimis o mie de emoticoane în semn de mulțumire.

În dimineața următoare, el pregătea pâine prăjită cu cremă de brânză pentru copii. Hannah ieși din camera ei și închise ușa cu putere, ceea ce îl făcu să tresară și să se ardă la deget.

— La naiba! strigă.

Solly țipă și el:

— Cuvânt urât!

— Nu ar trebui să fim cu mama? întrebă Hannah.

— Ba da.

Își trecu degetul printr-un jet de apă rece.

— Întârzie.

— De ce?

Vocea lui Hannah era cuprinsă de panică.

— Trebuie să mergem la Hamptons. Toată lumea merge la Hamptons săptămâna asta.

— Nu știu ce să-ți spun. Sun-o și spune-i și ei asta.

— Aș face-o, dar nu am telefon.

Testele erau concludente. Era boala Wilson.

— Este vorba despre incapacitatea ficatului de a procesa cuprul, îi spuse Toby lui David Cooper în timp ce rezidenții stăteau în spatele său. Ficatul ei nu funcționează, de aceea nu-l poate procesa. Ați remarcat schimbarea culorii ochilor?

Toby îi ridică pleoapa și îi arătă lui David. Acesta se uită lung la ea.

— Nu. Ce anume?

— Vedeți inelul acela din jurul irisului ei? A avut simptome de ceva timp, a spus Toby. Dar sunt simptome ușor de ignorat.

Stângăcia și aiureala ei ar fi putut să pară niște ciudățenii declanșate la vârsta de mijloc sau o prefăcătorie din partea ei, dar ea fusese îngrijorată în privința aceasta și a mers la doctor. Internistul ei a ratat semnele. Apoi, a plecat în Las Vegas, unde a băut foarte mult, ceea ce a agravat situația. Ar avea nevoie de un transplant de ficat.

— O să se trezească?

— O va face, imediat după operație, pe care trebuie s-o efectuăm foarte repede.

— Și ce ficat va primi?

— Primul ficat viabil pe care-l vom găsi de îndată ce va fi pusă pe listă.

Stătu cu David în liniște, oferindu-i acestuia o șansă de a se gândi la alte întrebări. Cândva, l-am întrebat dacă partea cea mai rea din slujba sa era să le spună oamenilor că persoanele pe care le iubeau muriseră. Da, asta era greu de făcut, desigur, mi-a răspuns. Dar nu era nici pe departe la fel de rău precum să le spună că ei sau familia lor erau bolnavi. Moartea era un diagnostic și era definitivă. Oamenii știau despre asta. Notorietatea ei o preceda. Însă boala — boala era un abis uriaș de posibilități. Pacientul și oricine îl iubea și avea nevoie de el se simțeau disperați și exista o tentație de a-ți utiliza puterea ca medic pentru a îndulci lucrurile sau de a face aluzie la o soluționare a tuturor problemelor în viitor (un fel de malpraxis acoperit de asigurare), ceea ce era în totalitate acceptabil și te putea scăpa de chinul unei confruntări reale cu emoția până mai târziu, când lucrurile se înrăutățeau prea mult ca să mai poată fi ignorate. E în regulă din punct de vedere etic să inoculezi speranță, dar nu e corect. Corect e să evaluezi cât de multă speranță le permiți oamenilor implicați să aibă. Știi că a spera poate fi folositor. Poate fi de folos pentru nivelul lor de stres, poate să-i ajute să funcționeze pe parcursul tratamentului. Dar trebuie s-o dozezi corect, pentru că oare cât de multă speranță ar trebui să aibă o persoană într-o situație care este, oarecum, lipsită de speranță?

David începu să se sufoce. Scrută încăperea cu niște ochi sălbatici, iar Toby îi puse mâna pe umăr și îl conduse până la scaun. Privi către rezidenți. Toți trei se uitau în jos la mapele lor, prefăcându-se ocupați cu luarea notițelor.

Toby cunoștea tipii ca David, bine bărbieriți, îmbrăcați în costume frumoase, cu pantofi din piele fină și mașini care îi așteptau la scară în momentul în care erau gata să plece. David Cooper era speriat, ca oricine altcineva, dar mai avea și uimirea specifică a celor care fuseseră feriți de lucruri rele. Se născuse sub o stea norocoasă — o stea a bogăției, o stea a sănătății. Existau foarte multe straturi protectoare între el și lucrurile care ar putea răni pe cineva în această lume. Dar așa ceva nu ar fi putut prevedea niciodată. Toate acele garanții erau față de lucrurile din exterior; aceasta venea din interior.

— Putem suna pe cineva pentru dumneavoastră?

David își ridică privirea.

— Nu, trebuie să sun la serviciu. Acesta este un motiv destul de bun ca să-mi iau liber, nu-i așa?

— Așa este, replică Toby. Luați-vă liber de la serviciu și ocupați-vă de organizarea programului copiilor. Sunați-vă prietenii și familia ca să le spuneți ce se întâmplă. Veți avea nevoie de puțin ajutor, indiferent de cum decurg lucrurile. Noi vom pregăti toate documentele necesare și o vom pune pe listă.

— Pot să rămân aici peste noapte?

— Oricând.

David îi luă mâna lui Karen și rămase cu gura lipită de ea pentru un minut, privind-o. Începu să plângă pe mâna ei. Toby se uită la cei doi și un pumnal de gelozie îi lovi inima istovită. Acestea erau capetele unui spectru: un bărbat care îl implora pe Dumnezeu ca soția lui să se vindece; un altul care se întreba unde naiba era soția lui și de ce nu se putea deranja să răspundă la un mesaj.

Toby părăsi încăperea și îi găsi pe rezidenți exact în fața ușii, așteptându-l.

— Ce naiba e cu voi? îi întrebă.

Păreau surprinși.

— Domnule doctor Fleishman...? întrebă Logan.

Joanie și Clay se uitară unul la celălalt.

— Vă luați notițe în timp ce bărbatul acela plângea.

Toby începu să meargă, iar ei îl urmară, dar apoi se opri și se întoarse ca să fie cu fața la ei.

— Trebuie să-i priviți pe acești oameni în ochi. Nu sunt organe. Sunt oameni.

Continuă să meargă și ajunse la biroul său.

— Oamenii care vin la voi nu sunt aici pentru niște controale. În momentul în care ajung la voi, știu deja că ceva nu este în regulă. Sunt bolnavi. Sunt speriați. Aveți idee cât de înfricoșător este ca trupul pe care l-ai avut toată viața să se întoarcă, brusc, împotriva ta? Ca sistemul pe care te-ai bazat o viață să se strice, pur și simplu, din senin? Puteți să închideți ochii și să încercați să vă gândiți cum trebuie să fie să simți așa ceva?

Era cuprins de repulsie față de toți trei și de felul în care se uitau la el uimiți.

— Poate că ar trebui să urmați chirurgia cu toții dacă vă displac atât de mult oamenii care sunt treji.

Intră în birou, dar înainte să închidă ușa din sticlă, adăugă:

— Sunt foarte dezamăgit.

Vinovăția nu era de-ajuns. El își dorea autoflagelare. Își dorea palpitații în piept. Nu poți să renunți așa de repede. Doamne, ce puști idioți! Ce știau ei despre viață? Ce știau ei despre suferință?

Toby stătea în biroul lui, cu spatele către peretele de sticlă, uitându-se pe fereastră. Rezidenții lui se frământau pe coridor, așteptând instrucțiuni. Își verifică telefonul. Încă nimic de la Rachel. Formă numărul ei. Sună și sună, și, în cele din urmă, intră căsuța vocală. Se hotărî să sune la Kripalu.

Hipiota care răspunse la telefon îi oferi un salut alcătuit din două propoziții întregi despre cât de frumoasă era ziua acolo, la Kripalu, și despre cum divinitatea din ea se simțea inspirată și cuprinsă de „grație interioară“ la auzul divinității din vocea celui care suna, îi spuse că numele ei era Sage și întrebă cum îl putea ajuta.

Toby își luă telefonul de la ureche, se holbă la el și îl puse înapoi la ureche doar ca să descopere că ea încă vorbea.

— Soția mea este acolo și trebuie să vorbesc cu ea. Sau a fost acolo. Trebuia să fie acasă până acum și nu este. Am încercat să-i scriu, dar îmi închipui că nu aveți semnal bun acolo.

— Îmi puteți spune numele soției dumneavoastră?

— Rachel Fleishman.

Liniște.

— Deci pot vorbi cu ea? Pot vorbi cu soția mea?

— Puteți să așteptați puțin la telefon?

— Da, a răspuns el, deși era deja pus în așteptare pe ritmul unei incantații monahale.

Trecuseră șapte minute întregi, iar Sage se întoarse la telefon cu salutul său compus din propoziții întregi.

Toby a întrerupt-o la „divinitate“.

— A fost un timp de așteptare foarte lung, spuse el.

— Am fost…

Dar Sage era tulburată.

— Ei bine, este acolo?

— Îmi pare atât de rău, dar nu am permisiunea să discut despre statutul vizitatorilor noștri. Este o chestiune confidențială.

— Nu vă întreb pentru că sunt curios, spuse el. Vă întreb pentru că sunt soțul ei și nu mai știu nimic despre ea de vineri. Îmi fac griji pentru ea.

Spusese de două ori că era soțul ei. În ambele situații s-a detestat pentru asta, dar era, de asemenea, adevărat; încă era soțul ei.

— Îmi pare atât de rău, a spus Sage. Pur și simplu nu am permisiunea să vă dau aceste informații.

Toby remarcă siguranța discretă din vocea ei. Mai primise apeluri precum acesta. Treaba ei era să nu le spună nimic.

Închise ochii și uni capetele stetoscopului său în jurul gâtului cu o singură mână, trăgându-l în jos ca pe un ștreang așezat invers. Schimbă tactica:

— Uite, este în regulă. Nu mă poate înșela. Suntem separați. Ne mai ține legați doar hârțogăraia, știi? Dacă este acolo cu altcineva, nu-i nicio problemă.

— Îmi pare rău, dar nu pot...

— Bine, în regulă.

Închise telefonul.

Se mai plimbă prin birou timp de încă un minut. Pereții erau transparenți și dădeau direct spre camera asistentelor. Una dintre asistentele de la chirurgie se uita la el. Trase adânc aer în piept și se uită în jos la telefon, din nou. Îi mai trimise un mesaj lui Rachel:

Hei, acum chiar sunt îngrijorat. Poți să-mi spui măcar că ești vie și când vei veni acasă?

Așteptă cele trei puncte în mișcare care indicau ceva — recepționarea, implicarea, un semn de viață, ceva. Dar acestea nu au mai sosit niciodată, iar rezidenții îl așteptau.

În sinea lui, credea că Rachel va apărea în timp ce el era la serviciu. Nu ar ține-o niciodată pe biata Mona acolo atât de mult timp dacă nu ar fi nevoit. Ar fi fost atât de tipic pentru ea să meargă după copii în timpul zilei ca să evite o confruntare. Lui Rachel i-ar fi plăcut la nebunie ca el să o dea naibii pentru că fusese nevoit să-i trimită toate acele mesaje, doar ca să ajungă acasă și să descopere că ea luase copiii cu ore bune în urmă. Dar nu, copiii erau tot acolo.

Toby despachetă cumpărăturile pe care le făcuse în drum spre casă. Merse la computerul din camera de zi ca să caute o rețetă de friptură care îi plăcea lui Solly, dar internetul mergea greu. A repornit routerul, dar tot mergea greu. A verificat istoricul — uneori Solly accesa unele site-uri pentru jocuri destinate copiilor care încărcau calculatorul cu viruși. A verificat cache-ul. A dezactivat opțiunea pentru cookie-uri. A verificat istoricul și — wow, băiete, s-a oprit acolo.

Ultimele zece site-uri accesate în ultimele trei ore erau site-uri de pornografie dură: sex în grup, femei atractive de vârstă mijlocie (MILF), femei mature care întrețineau relații sexuale cu tipi mai tineri, minori.

— Doamne, Dumnezeule, șopti Toby.

Cuvintele introduse în motorul de căutare Google pentru obținerea acestor rezultate erau „bagin fată“, iar când Toby a văzut una ca asta, aproape că a căzut de pe scaun. A intrat pe ultimul site care fusese accesat. Era un caleidoscop de gif-uri și imagini în mișcare, un penis care ejacula țâșnind pe fața unei femei vesele, din nou și din nou și din nou și din nou și din nou, o femeie care era penetrată brutal de la spate cu încântare. Înainte ca el însuși să devină excitat, s-a forțat să-și amintească exact ce căuta acolo, astfel că a făcut o verificare pentru viruși și a șters istoricul căutărilor din ziua aceea. Era trist să-și dea seama că prima sa reacție a fost să presupună că Mona făcuse așa ceva, că a trimis copiii în dormitor să se uite la televizor și apoi s-a așezat la computer și s-a delectat o întreagă după-amiază târzie cu pornografie — Mona, ecuadoriana blajină care i-a ajutat să-și crească odraslele de când se născuseră; Mona, creștina pioasă care fusese cea mai constantă prezență în zilele lor câteodată.

Desigur, teoria lui s-a destrămat când și-a dat seama că probabil ea știa cum să scrie vagin. Trebuia să existe o explicație.

A sunat-o. Ea a răspuns sec după ce telefonul a sunat de trei ori:

— Da.

— Hei, Mona, tocmai mă uitam pe computer și se pare că cineva ar fi accesat niște website-uri foarte nepotrivite în ultimele ore.

— Nu, am fost acolo.

— Bine…

— Hannah a vorbit la telefon cu prietenele ei înainte să se uite la televizor. Solly s-a jucat.

Poate că era un virus, până la urmă. Te rog, Doamne, să fi fost un virus.

— Nu-mi place prea tare faptul că au stat numai în fața ecranelor timp de ore în șir, i-a spus el.

Mona n-a zis nimic.

— Ce fel de jocuri a jucat Solly? a întrebat el.

— Jocuri pe calculator.

— Trebuie neapărat să-i duci pe afară.

— A fost afară toată ziua.

— Ei bine, trebuie să-l supraveghezi, Mona. Chiar ne contrazicem în legătură cu faptul că ar trebui să-l supraveghezi? Îți spun că s-a uitat la pornografie în mijlocul casei ore în șir.

Mona a închis, gândindu-se probabil la faptul că Toby s-a oprit din ce avea de spus la sfârșitul mustrării și că acesta ar fi un final potrivit al conversației, transmițând că solicitarea fusese recepționată și consimțită prin tăcere, ca la un ordin.

— Hannah, Solly, vreți să veniți până aici?

În cele din urmă, veniră.

— Cine a folosit computerul astăzi?

— Eu am fost doar pe iPad, a spus Hannah.

Toby se uită spre Solly și îi văzu ochii mari și maxilarul cuprins de un tremurat îngrozit.

— Hannah, tu te poți întoarce să te uiți la televizor.

Solly închise ochii. Toby se așeză pe canapea și zise:

— Vino încoace. Este în regulă.

— Nu am făcut-o eu, a spus Solly.

— Solly.

Copilul începu să plângă și să respire greu.

— Nu am făcut-o eu. Nu știu cum au apărut lucrurile alea. Pur și simplu, au apărut.

— S-a întâmplat pentru că — hai, Solly, așază-te aici, nu trebuie să-ți fie frică de nimic — s-a întâmplat pentru că erai curios în legătură cu fetele?

— Am vrut doar să știu cum arată acolo jos.

Toby aprobă din cap.

— Înțeleg. Ai vrea să-ți aduc o carte cu desene creată pentru copiii de vârsta ta?

Solly făcu ochii mari.

— Nu, a spus el. Nu, nu mai vreau să văd asta încă o dată.

Toby îl trase pe Solly pe după umeri, astfel încât capul lui se rezemă în poalele lui Toby, iar acesta îi dădu voie să plângă în timp ce el îi mângâia părul. Solly avea nouă ani. Toby s-a gândit că și el avea tot vreo nouă ani atunci când a început să se întrebe despre asta, dar pe vremea aceea nu exista internet, astfel că el a trebuit să meargă la bibliotecă și să caute prin cărțile de artă. Alți copii pe care îi cunoștea căutau prin cărțile de biologie, dar acelea erau foarte clinice. El știa de la vizitele la muzeu împreună cu părinții că arta era mult mai vulgară decât știința. Într-o zi, s-a furișat cu primul său album al lui Picasso, ceea ce a fost probabil o mișcare greșită dacă voiai să ai o înțelegere uniformă a anatomiei. Apoi a trecut la Courbets și apoi la O’Keeffes, iar asta a fost foarte, foarte derutant pentru mult timp până când, în cele din urmă, s-a uitat prin una dintre cărțile de anatomie doar ca să readucă lucrurile înapoi la realitate.

În cele din urmă, la zece ani, a descoperit pornografia. Într-o seară, părinții săi l-au dus acasă la verișorul lui mai mare, Matthew, în San Fernando Valley. După cină, el s-a dus cu Matthew în camera acestuia, unde Matthew, care avea pe-atunci cincisprezece ani, avea reviste vulgare și o casetă VHS cu un tânăr care se trezise din somn într-o casă mare din suburbii și când a coborât scările la parter, a găsit-o pe mama lui implicată într-o orgie pusă la cale chiar de ea. Se pare că tânărul se trezise pentru că orgiile nu sunt evenimente liniștite, cu toate acele gâfâieli și gemete. A coborât scările nesigur. Mama l-a văzut. Purta o rochie cu spatele gol, nu era încă dezbrăcată, probabil pentru că mai avea de făcut treburi specifice unei gazde, și l-a condus înapoi la etaj — nu e nimic de văzut aici, fiule —, l-a pus la culcare, dar el văzuse deja destul încât să se excite extrem de tare, astfel că a început să o atingă pe sub rochie ca să ajungă la sânul ei. Ei bine, în acel moment femeia era și ea excitată, dar știa că asta nu era tocmai în regulă, astfel că a încercat să-i împingă mâna deoparte și apoi să-și așeze sânul înapoi în interiorul rochiei. Povestea s-a repetat de trei sau de patru ori înainte ca ea să cedeze, ca ei să treacă serios la treabă și, din senin, mama lui Matthew să urle la ei „IAR? IAR?“; iar micuțul Toby, care avea doar zece ani, a șters-o repede afară, prefăcându-se că nu se întâmplase nimic și că agitația aceea ciudată din pantalonii săi nu era acolo. Vreme de luni de zile a fost îngrozit că mătușa lui îi va spune mamei sale și că aceasta îl va urî. Din cauza asta nu a putut s-o privească în ochi pe mătușa lui ani de-a rândul. Și ani de zile mai apoi s-a temut că a fost iremediabil dat peste cap din cauză că prima lui expunere la pornografie avusese legătură cu incestul. Pe lângă repulsia imensă pe care o simțea în legătură cu asta, avea parte și de o mică părticică de entuziasm priapic, iar această părticică îl îngrijora. Se îngrijora deoarece combinase aceste două lucruri; se îngrijora că ar putea fi un inadaptat sexual sau că dacă avea, în decursul aceleiași săptămâni, un gând sexual și un gând despre mama sa (despre mama sa care avea silueta unui titirez), era un pervers. Asta s-a manifestat prin faptul că era atât de anxios că s-ar putea gândi la mama lui în momentul ejaculării, încât exact asta i s-a întâmplat în timpul puținelor partide inițiale de sex pe care le-a avut.

La asta s-a gândit în timp ce-i mângâia părul lui Solly. S-a gândit la faptul că acel copil era probabil traumatizat și revoltat într-un mod aproape letal din cauza întâlnirii cu viața adultă care avusese loc prea devreme pentru ca micul său creier să poată procesa așa ceva. Se gândea că Solly avea să se întrebe pentru multă vreme dacă era normal să ejaculeze pe fața unei femei și dacă aceasta ar striga de plăcere și extaz dacă ar face-o. Se gândea la cât de greu era să crești. Nu exista nicio modalitate de a evita tinerețea. Tatăl lui obișnuia să spună că aceia erau cei mai buni ani din viață. Îți bați joc de mine, ar fi vrut el să-l întrebe? Atunci, mai bine omoară-mă de pe-acum. Da, se gândea la cât de dezgustător era procesul de creștere — la reacția efectivă de dezgust care vine la pachet cu mare parte din acest proces, la repulsia oribilă pe care o aveai atunci când o altă mică porțiune din inocența ta era făcută scrum.

Telefonul îi vibră. Era Rachel, era sigur de asta. Un fascicul de energie nucleară a radiat din apartamentul lui până în vârful muntelui, acolo unde se afla ea, activând ultimele fărâme rămase din instinctul ei matern. Fusese asediată de dorința de a afla cum se simțea familia ei. Probabil că primise mesajul de la recepție din partea lui Sage, iar acum se grăbea să-l asigure că era totul în regulă. Fusese într-o transă meditativă timp de trei zile, tocmai se trezise și îi părea rău. Se grăbea să-i spună că acele puține zile de iluminare îi făcuseră bine, că greșise când se comportase așa cum o făcuse și că și-ar dori ca Toby să se întoarcă acasă. Sunt acea Rachel pe care ai cunoscut-o la petrecerea de la bibliotecă, i-ar spune. Sunt ea din nou. Toby i-ar face zile fripte; Rachel l-a rănit foarte mult de-a lungul anilor. Dar ar spune da. Desigur că ar spune da. Nu pentru că îi era dor de ea, ci pentru că ar fi dat orice pentru ca tot ce se întâmplase — totul — să fi fost o neînțelegere uriașă. Se foi puțin, încercând să nu-l deranjeze pe Solly, până își scoase telefonul din buzunar, spunând:

— Scuze, amice, poate că e de la spital.

Se uită la ecran și văzu sfârcul învelit în dantelă al lui Nahid, femeia din Paris căreia îi scrisese în timp ce se întorcea de la muncă. Sfârcul ei era întărit.

Puse telefonul jos și începu să-i mângâie din nou părul lui Solly, ceea ce continuă să facă fără oprire pentru următoarele două ore.

— Am vești proaste, a spus Toby când Hannah a ieșit din camera ei marți dimineață cu bagajul pregătit.

Credea că va pleca la Hamptons, chiar dacă se întâmpla cu o zi întârziere, și, în absența mamei sale, care nu venise s-o ia, și-a pregătit din vreme bagajul pentru călătorie.

Fața lui Hannah se înăspri.

— Nu.

Spuse asta ca și cum ar fi certat un câine.

— A sunat mama. A fost nevoită să plece într-o călătorie neprevăzută de serviciu. Îi pare foarte rău.

Hannah începu să se bâțâie, vrând să exprime cât de nedreaptă era situația.

— Tu nu înțelegi! a zbierat ea în timp ce s-a așezat într-o postură pe care profesorul de yoga al lui Toby o numea Standing Forward Bend, strângându-și stomacul ca și cum ar fi durut-o. Mă întâlnesc cu toată lumea acolo. Mă așteaptă. Sunt cu toții deja acolo.

Toby încercă să-i explice, dar ea era agitată și mârâia, iar nările îi fremătau. Era frumoasă la fel ca mama ei și era ridicolă la fel ca mama ei.

Cu o seară înainte, târziu în noapte, el o sunase de trei ori pe Rachel fără să primească vreun răspuns, pe lângă faptul că îi scrisese un șir întreg de mesaje:

Haide, Rachel. Nu e nostim.

Știi că am și eu viața mea.

Apoi, dimineața, o imploră:

Sunt îngrijorat. Te rog, sună-mă.

Apoi, turbat de furie, la o oră după aceea, îi scrisese un alt mesaj. I se făcuse silă când îl trimise:

N-o să te întreb nimic. Te rog doar sună-mă.

Pe urmă îi scrisese lui Nahid, care îi tot trimitea imagini cu părți ale corpului ei și care acum voia să stabilească o întâlnire. Asta a durut. Toby i-a spus că fosta lui soție era ocupată și că el era nevoit să aibă grijă de copii, așa că n-ar putea mai bine să se vadă mai târziu în săptămâna aceea? Nahid i-a trimis un mesaj înapoi cu [emoticon cu demonul mov] și apoi cu un [emoticon cu îngeraș] — însemnând poate că era furioasă, dar în același timp, înțelegătoare? Sau că el era în iad și ea era în rai? Nu știa. Acel stupid [emoticon cu demonul mov] era peste tot. Ce însemna? Ce anume comunica? Era acesta o manifestare digitală a dorinței reprimate din zilele de sufragete ale femeilor? Cu câteva zile mai înainte, o femeie cu care schimbase mesaje erotice făcuse o aluzie la sex oral și apoi când el i-a răspuns cu [emoticonul cu limba scoasă], ea i-a trimis înapoi [emoticonul fără gură]. Ce însemna asta? Era ofensată? Dădea înapoi acum de la lucrul pe care tocmai îl oferise? Era șocată? Toby considerase întotdeaună că semnul acela reprezenta pe cineva care rămăsese fără cuvinte sau în stare de șoc. Dar nu știa. Nu știa. Oricum, îi mulțumi lui Nahid pentru înțelegere, după care îl cuprinse un val de greață și se întrebă dacă joi se va regăsi în aceeași ipostază ca în ziua aceea, care era marți. Nu putea fi la fel. Rachel avea o afacere de succes. Oamenii se bazau pe ea. Oamenii se bazau pe ea, asta spunea ea întotdeauna. Da, ei bine, oamenii se bazau pe el, de asemenea, Rachel. Pentru viețile lor, Rachel.

Se uită la telefon până când se făcu miezul nopții. Ce-ar fi putut el să ia de la ea? Cum ar fi putut s-o rănească? Nu știa. Cum o putea deranja? Nu știa. Jură că următorul lucru pe care îl va face nu va avea legătură cu aceste gânduri, dar, ei bine... turbat, răutăcios, îi scrise Monei:

Fiul meu de nouă ani s-a uitat la pornografie pe calculator ore în șir cu tine de față, astăzi. Nu vom mai avea nevoie de serviciile tale. Mult noroc!

Rachel ar fi avut ceva de spus despre asta, dar, ce să vezi, dacă Rachel vrea să se implice, trebuie să fie acolo ca să poate face asta, corect? Lui Toby nu-i fusese permis niciodată să-i dea instrucțiuni Monei. Rachel spunea că doi șefi însemna management prost. Mona întreba:

— S-o duc pe Hannah să-și cumpere pantofi noi pentru prima zi de școală?

Iar Toby nu știa să-i răspundă — nu știa dacă Rachel comandase deja niște pantofi sau dacă plănuise să meargă chiar ea cu fata să-i cumpere, iar el nu îndrăznea să-și asume riscul de a fi mustrat, care venea la pachet cu orice inițiativă ar fi putut avea.

— Mona este singura persoană care îmi acceptă condițiile, îi spusese cândva Rachel. Tot ce am de făcut este s-o plătesc. Nu trebuie să-i dau niciodată explicații. Nu trebuie să am de-a face niciodată cu vreo porcărie din partea ei.

Acum, el lăsase copiii în sala de conferințe a spitalului, iar Hannah fierbea. Solly era în regulă. Nu-i venea să creadă cât de mult timp putea să petreacă în fața unui ecran date fiind circumstanțele, însă Hannah... Hannah era furioasă pe el, cumva. Cum ar fi putut să-i spună că mama lor îi abandonase fără nicio remușcare? Cum ar fi putut să-i spună că mama lor părea să fie în mijlocul unei activități pe care el nici nu știa cum să înceapă s-o descrie?

Toby se îndreptă spre biroul șefului.

— Pot să-l văd? o întrebă pe secretară, iar aceasta îi făcu semn că putea.

Intră în biroul șefului său, care era decorat cu lambriuri din lemn ca o bibliotecă juridică și avea polițe pline de plachete cu premii datând încă din anii ’80 — premii pentru cercetare, contribuții comunitare și conduită profesională remarcabilă. Donald Bartuck era șeful secției de hepatologie, MD, Membru al Colegiului Medicilor din America etc., etc. Era un doctor bun, dar era menit pentru o funcție administrativă, cu tot arsenalul său de strângeri de mână, făcut cu ochiul și faptul că-și amintea numele soțiilor. Pe vremea când Toby era rezidentul său, acesta îi arătase, lui și colegilor săi, aceeași grijă pe care Toby le-o arăta acum rezidenților lui, acesta fiind motivul pentru care tranziția sa către o funcție administrativă îl supărase pe Toby atât de mult. Dacă înțelegi, dacă îți iubești slujba atât de tare, de ce ți-ai dori să faci acest lucru care era opusul muncii tale? Dacă îți place să te ocupi de strângerea de fonduri și dacă îți place birocrația atât de mult, de ce nu ai opta, pur și simplu, pentru finanțe precum Seth și ai face căruțe de bani din asta, în loc să ai doar câștiguri frumușele care vin la pachet cu luarea deciziilor medicale cu miză uriașă?

Bartuck se uita peste ochelarii săi cu rame negre și late la ceva dintr-o mapă, când Toby a intrat. Arăta precum Ted Kennedy, dar era mai înalt: avea doi metri, era musculos și suplu, cu o claie ondulată de păr foarte des, niște fălci ca de morsă și o figură tristă. Când Toby mergea lângă el pe culoarele spitalului, nu se putea gândi decât la ce specii diferite erau — Gulliver și un liliputan. Pe biroul său era o fotografie cu el și cea de-a doua soție, Maggie, alături de cei trei copii ai lor, toți îmbrăcați în costume albe de tenis. De cealaltă parte a biroului, era o fotografie cu Bartuck și un fost președinte. Toby se așeză pe un scaun din piele care scoase un zgomot ca și cum ar fi ejectat aer în momentul impactului.

— Toby.

— Aveți un minut?

Bartuck lăsă jos hârtia la care se uita.

Toby tăcu o secundă înainte de a spune cu voce tare ceea ce voia să spună.

— Am nevoie de una sau două zile libere. Chestiuni personale.

Bartuck își încrucișă mâinile și se aplecă peste birou.

— Nu este cel mai bun moment. Soțul lui Karen Cooper lucrează la fondul de investiții care găzduiește evenimentul pentru donația de măduvă osoasă în fiecare an.

Fondurile de investiții care organizau evenimente pentru donația de măduvă osoasă îi aminteau lui Toby de frățiile care vindeau produse de patiserie. Orice pentru o conștiință curată.

— Știu. Nu aș cere dacă nu aș avea nevoie.

Bartuck rămase tăcut în așteptarea unei explicații. Toată lumea voia să audă un motiv.

— Rachel este prinsă într-o călătorie de afaceri, spuse Toby. Ar fi trebuit să se întoarcă și să ia copiii pentru săptămâna aceasta, dar nu poate, iar bonă nu mai avem.

Măiculiță! O concediase pe Mona. Credea că era posibil să aibă diaree. Bartuck era tăcut. Toby vorbi mai departe.

— L-a lăsat pe fiul meu să se uite la pornografie ieri.

Mona. O concediase pe Mona.

— Văleleu! Deci doar vei sta acasă cu ei? întrebă Bartuck.

— Mai bine decât în sala de conferințe. Voi fi disponibil pentru orice apeluri telefonice. Phillipa este aici, la fel și rezidenții mei.

Nu pomeni despre Hamptons, fiindcă un tip cu atât de multă conștiință de sine precum Toby nu putea să-și imagineze cum ar fi să vorbească despre Hamptons în fața unui tip care știa câți bani făcea el — ceea ce era, da, o sumă decentă conform standardelor americane, dar nu erau bani de Hamptons. Bartuck avea o casă în Hamptons. Bartuck organiza petreceri și avea donatori de întreținut. Avea persoane față de care trebuia să-și exprime acordul în mod empatic indiferent de ce scoteau pe gură. Trebuia să-și etaleze diplomele în fața oamenilor care erau impresionați de acestea, în timp ce se lăuda cu privire la felul în care îi coordona pe oamenii care erau în continuare doctori cu adevărat.

— Uh, exclamă Bartuck, bine, atunci. Ia-ți două zile, dar asigură-te că oamenii tăi se ocupă de Karen Cooper. Voi fi atent și eu la starea ei. I-am spus lui David Cooper că ești cel mai bun doctor pe care-l avem.

— Mulțumesc, domnule.

Toby părăsi biroul și merse în sala de conferințe. Hannah și Solly își ridicară privirile din iPad-uri.

— Cine vrea să meargă în Long Island? întrebă Toby.

Solly aplaudă, iar deznădejdea de pe fața lui Hannah se evaporă ca și cum nu ar fi fost niciodată acolo.

Tocmai traversasem Penn Station când Toby mi-a scris că nu ne puteam întâlni la prânz. Rachel a decis unilateral să rămână în tabăra ei stupidă de yoga pentru câteva zile în plus, îmi scrise el.

„Încă?“

Așa face. Nu întreba.

Un bărbat fără o jumătate de picior șchiopăta sprijinindu-se în cârje. O fată de paisprezece ani îmbrăcată ca un clovn plângea la telefon. O femeie din Long Island împreună cu cinci fetițe de nouă ani îmbrăcate la fel în costume de dans striga la una dintre ele: „Nu i-am spus așa ceva!“ Penn Station este cea mai rea dintre toate gările. M-am uitat în sus la tabela cu orarul trenurilor. Următorul tren spre New Jersey pleca în paisprezece minute, dar nu puteam să-l iau. Nu voiam — nu puteam — să stau lângă un idiot care bea o bere Bud Light Lime de jumătate de litru, pentru a doua oară într-un interval de șaizeci de minute.

În schimb, am hotărât să merg pe jos în centrul orașului, cel puțin pentru o vreme. Unde era Rachel? La o tabără de yoga? Într-un loc de unde îl pedepsea pe Toby? Într-un loc de unde îl ignora pe Toby, pur și simplu? Mama mea întotdeauna obișnuia să-mi spună că poți să furi ore, dar nu zile. Însă Rachel fura zile, așa cum o făceam și eu. Cei de la revistă mă trimiteau în călătorii la hoteluri drăguțe în orașe străine pe care probabil nu le-aș fi vizitat din proprie inițiativă și odată, la Londra, am stat cu două zile în plus doar pentru că nu aș fi putut suporta să mă urc înapoi într-un avion după un interviu care durase două ore. Mi-am schimbat biletul (niciodată până atunci nu mai prelungisem o călătorie, am rămas doar atât cât trebuia), astfel încât să pot rămâne cu două zile mai mult. Fiica mea avea opt luni pe-atunci. La mijloc nu fusese numai faptul că eram obosită și că era complet nerezonabil să-mi ceară să călătoresc în Europa de la New York pentru două zile. Era pentru că m-am simțit ca și cum hotelul, orașul, solitudinea, toate acestea erau ocazii în care îmi puteam simți din nou pielea; îmi puteam simți din nou trupul. Existam din nou în afara unui context — fără cărucior, fără un bărbat care să mă țină de mână. Nu purtam verigheta în acele călătorii. Nu făceam asta nu pentru că aș fi vrut să mă culc cu altcineva. O făceam pentru că atunci când călătoream cu avionul, degetele mele se răceau și se micșorau, astfel că-mi cădea verigheta și preferam să evit panica generată de îngrijorarea că aș fi putut s-o pierd. Dar, pe de altă parte, poate că era și celălalt lucru, cel legat de context, nu știu. Să zicem așa: îți poți simți corpul pentru prima oară după mult timp, îți poți simți pielea, iar apoi, brusc, poți simți și acest inel în jurul degetului tău și greutatea lui devine, din senin, de netolerat.

Adam nu ar fi avut vreo problemă cu asta; pe bune. Totuși i-am spus că se amânase interviul. M-am plimbat pe la castele, muzee și pe malurile râului Tamisa. Brusc, a început să-mi placă impresionismul, ca unei feline idioate care devenisem. Brusc, a început să-mi placă să stau la bar în locul unei mese la cină. Brusc, am început să mă dau în vânt după cafeaua espresso, dar fără lapte! Cine bea cafea fără lapte? Odată, într-un avion spre Lisabona, am stat lângă un om de afaceri care a fost foarte atent la mine, chiar dacă purtam haine murdare, ochelari și vorbeam despre copiii mei. A vrut să știe dacă puteam lua cina împreună când ajungeam acolo. Am făcut asta, seara, la o cafenea, în căldura unei alei, iar în interiorul corpului meu, am simțit o bătaie la fereastra conștiinței — nu puternică, doar o ciocănitură înăbușită. Nu avea nicio logică. Tipul era exact ca Adam — responsabil, amabil, puțin uituc. Și tot ce-mi doream era ca el să încerce să mă sărute. Adam își dorea să mă sărute. De ce nu era de-ajuns? Am plecat brusc de la cafenea. Nu vreau să vorbesc despre asta. Am fost atât de penibilă! Nu vreau să vorbesc despre asta.

Am ajuns în Village fără să-mi dau seama, pe o mică extensie din Sixth care duce spre Carmine Street. Am trecut de terenul de baschet și de vechiul cinematograf, care devenise acum noul cinematograf. Părinții mei au fost și ei la Universitatea New York, ca mine, iar când tatăl meu mă vizita la școală, vorbea despre ce magazine fuseseră magazinele care erau acum și eu mă gândeam că era cel mai plictisitor lucru din lume, cu excepția faptului că mi s-a părut ceva nebunesc faptul că organizația studențească devenise acum un centru pentru studii religioase.

M-am plimbat de-a lungul străzii Carmine pentru o vreme, doar pe acea stradă îngustă, încercând să simt o tresărire de nostalgie sau frumusețe. Am locuit acolo după facultate, în primul meu apartament propriu. Era lucrul de care se temuse mama mea cel mai mult, un cuibușor de nebunii ca în filmul În căutarea domnului Goodbar (pentru ea, nebunia ar fi fost și dacă m-aș fi culcat cu o singură persoană fără să fiu măritată), plin cu recipiente goale de mâncare comandată. Odată, am cunoscut un bărbat la Angelika în timpul proiecției filmului Laurel Canyon și asta a dus la o partidă de sex în apartamentul meu — pur și simplu, l-am dus acasă. Am făcut acest lucru o singură dată.

Locuiam încă pe Carmine Street când m-am îndrăgostit de primul meu redactor, Glenn, de la prima revistă pentru care am lucrat după ce am terminat facultatea, TV Tonight. Glenn era căsătorit și avea trei copii. Nu era cel mai chipeș tip din redacție, dar era cel care transmitea un fel de stabilitate pe care eu eram suficient de plictisitoare încât s-o consider atractivă. În serile în care se întorcea la apartament împreună cu mine după serviciu, făceam sex și apoi el se ridica și pleca înapoi la Westchester, iar eu plângeam de fiecare dată. Fumam pe atunci. Începusem să fumez în Israel. Mama mea a fumat de când m-am născut; eram hotărâtă să nu fac același lucru. Dar când aveam douăzeci de ani, mi s-a părut în regulă să încerc, până la urmă, din moment ce nu riscam să devin dependentă. Ei bine, cine ar fi putut spune că erau așa delicioase și satisfăcătoare? (Da, știu.) Cine ar fi putut să înțeleagă atât de clar că toată frământarea mea din acei ani aștepta ca eu să descopăr țigările? Țigările chiar m-au prins. Țigările erau lucrul acela pe care degetele și gura mea îl căutaseră poate încă de când mă născusem.

Glenn nu era întocmai un animal de pradă. La mijloc era mai degrabă faptul că era neputincios în fața atenției pe care eu, o fată tânără, i-o acordam. Prima dată când ne-am întâlnit, stătea în pragul ușii, în contre-jour, ținând în mână o mostră a revistei pe care eu trebuia s-o citesc pentru o probă de redactare. Ceva s-a întâmplat în timpul acelui schimb inocent — o simplă așezare a unei bucăți de hârtie pe biroul meu alături de un cuvânt blând. Ceva electrizant, ceva ce provoca dependență. Îl căutam cu fiecare mișcare. Îi ceream ajutorul, deși nu aveam nevoie. Mă învârteam prin jurul biroului său, în mod evident pentru toată lumea, incapabilă să mă abțin. Trecea pe lângă mine și mi se tăia respirația. Nu era atât de chipeș sau interesant. Vă spun, nu avea nicio logică.

Dar atunci puteam, de asemenea, să-mi simt corpul. Îl puteam simți cum se deschidea către el și puteam să înțeleg cum decurgea totul: evoluția, atracția, necesitățile reproductive. Am descoperit pentru prima oară că eram neputincioasă în fața acelor forțe. Mai avusesem pasiuni — mă mai îndrăgostisem. Dar nimic care să-mi implice întreaga ființă ca de data aceea. Acesta este motivul pentru care oamenii scriu poezii. Acesta este motivul pentru care toate cântecele sunt despre dragoste. Acum am priceput, mi-am spus eu. Înțeleg. Într-o noapte, în lift, mi-a spus că mă considera o persoană care distrăgea atenția celorlalți. I-am spus că ar trebui să discutăm despre acest lucru la cină. El și-a sunat soția în fața mea de la un telefon public ca să-i spună că mai avea treabă prin oraș pentru câteva ore. Și asta a fost.

Mă gândesc acum la acea perioadă, despre cât de avidă eram să-i fac pe plac în pat. Nu mă pot gândi la asta fără să mă gândesc la bietul Adam, la faptul că darul pe care mi-l oferise fusese o lipsă a volatilității și, ca rezultat, el a primit o versiune a mea mai puțin volatilă — o versiune a mea mai puțin avidă, mai puțin umedă.

În fine.

Când Glenn era în patul meu, aprindeam o țigară și suflam spre el, ca să miroasă a fum de țigară atunci când ajungea acasă, sperând ca asta s-o pună pe gânduri pe soția lui și să schimbe puțin lucrurile. Eu îmi petreceam zilele imaginându-mi că se putea întâmpla ceva cu ea sau cu ei — de obicei, era vorba despre o tragedie, nu doar despre un divorț — care să necesite mutarea mea în casa lor ca să am grijă de copii. Mă gândesc la acea perioadă acum, la cum mă imaginam dorindu-mi viața altcuiva în loc să mă preocupe să-mi imaginez propria viață. Doamne, cât de idioată am fost! Visurile mele erau atât de mici! Dorințele mele erau elementare și demonstrau o lipsă colosală de imaginație. În viața mea, m-aș fi dus la nunți unde mireasa purta rochie roșie. M-aș fi întâlnit cu oameni în relații deschise. M-aș fi întrebat de ce eram atât de lipsită de originalitate. Fusesem atât de creativă în toate celelalte aspecte din viața mea; cum de ajunsesem atât de convențională și de înregimentată era absolut năucitor.

Mi-am dat seama pe când mă plimbam pe Carmine Street că aveam genul de viață pe care mi-o dorisem. Devenisem precum soția lui Glenn — căsătorită, într-o suburbie, îmblânzită, așteptând un bărbat să vină acasă. Îl cunoscusem pe Adam tot prin intermediul slujbei. Făceam un reportaj despre un proces împotriva unei agenții matrimoniale exclusiv pentru creștini, iar el era tânărul asociat desemnat să mă îndrume la firma de avocatură. Era înalt, avea o privire caldă și niște ochelari cu rame negre late. Purta maiouri de corp și pantofi Weejuns; avea cravate tricotate și cravate obișnuite. Făcea parte dintr-o lume în care știai cum să te îmbraci și pentru ce, fiind întotdeauna îmbrăcat cu un sacou marca Brooks Brothers. Provenea dintr-o familie înstărită care se aștepta ca și el să fie înstărit și, pentru că perpetuarea bogăției în rândul celor bogați era ceva de așteptat, totul îi venise natural.

Cât timp m-am ocupat de reportaj — deja lucram la o revistă pentru bărbați la momentul acela — luam masa împreună și eu încercam să scot informații de la el, iar el nu îmi oferea niciuna, dar rămânea calm și vesel, niciodată nu se enerva. Ce lucru ciudat, lipsa apăsării! Ce lucru ciudat, ca slujba ta să nu te streseze, ca lucrurile bune să te facă fericit și lucrurile rele să te întristeze. Simplitatea este un duș rece după o baie fierbinte. Emoțiile mele nu mai descoperiseră până atunci o asemenea logică. Poate că acesta a fost lucrul care mă atrăsese la el în primul rând, faptul că pacea lui era o corecție necesară pentru mine. Nu mi-a trecut prin cap că voi fi nevoită să-mi petrec viața explicând partea întunecată și nemulțumirea din interiorul meu cuiva care nici măcar nu înțelegea aceste concepte.

Am avut o viață sexuală grozavă, apoi am avut parte de una obișnuită, iar apoi (ca și acum) ne-am trezit în pustietate. Făceam sex o dată pe săptămână, apoi nu doar o dată pe săptămână, apoi o dată la două săptămâni, dar apoi de două ori în următoarea săptămână, astfel că era în regulă, nu-i așa? Iată unde era problema: poți să-ți dorești numai ceva ce nu poți avea — așa funcționează dorința. Iar noi ne aveam unul pe celălalt. Categoric. Niciunul dintre noi nu s-a uitat la altcineva. După ce Adam și cu mine ne-am căsătorit, când ieșeam în lume, observam că bărbații de care eram cel mai mult atrasă erau aproape copii ale lui Adam, precum acel tip din Lisabona. Nu-mi doream nimic diferit. Îmi lipsea numai dorința. Nu ar trebui să tânjim după dorință, dar așa stau lucrurile. Deci ce să facem în privința asta? Să uităm de lucrul acesta? Hai s-o lăsăm baltă. Nu are rost să discutăm despre asta. Faptul că discutăm despre asta n-o să îndrepte cu nimic situația.

Mi-a sunat telefonul și m-am așezat pe banca din fața bisericii din colț. Era bona mea, care voia să știe dacă ar trebui să le dea copiilor să mănânce masa de seară. M-am uitat la ceas. Era deja ora cinci. Hoinărisem vreme de șase ore.

Când am închis telefonul, căștile mele erau conectate încă în urma apelului, iar telefonul a început să ruleze un cântec, așa cum face uneori, fără instrucțiunile mele explicite. Melodia care se auzea era o piesă a formației U2 dintr-un album care fusese lansat pe când eu terminam liceul, un album pe care îl ascultam la un CD player, întinsă în pat, cu privirea în tavan, gândindu-mă la faptul că eram cumva la finalul unui început, ceea ce a făcut ca lucrul care a urmat să fie începutul sfârșitului. Am mers până la o bodegă din colțul străzii Sixth și am cumpărat un pachet de țigări. Bărbatul care mi le-a vândut nu s-a uitat la mine chiar amuzat; nu mi-a spus că eram prea în vârstă ca să mă mai țin de asemenea jocuri. M-am întors pe bancă, am aprins o țigară și am inhalat, fumul pătrunzând în corpul meu și umplându-l cu otravă, cu ceva.

Casa din East Hampton nu mai era a lui Toby, de parcă ar fi fost vreodată, deși acest lucru nu era încă oficial. La fel și mașina, chiar dacă, desigur, atunci când s-a dus la vechiul său garaj, transpira și era îngrozit la gândul că ori mașina nu mai era acolo și el trebuia să facă pe prostul, ori că îngrijitorul garajului știa despre divorțul său, iar el ar fi trebuit să se furișeze afară ca un infractor notoriu. Dar tot ceea ce i-a spus acesta a fost:

— Plecați undeva să vă distrați?

Iar Toby puse bagajele în mașină și o scoase afară. Seara era limpede, cerul se întuneca și copiii se uitau pe geam. Mâinile lui Toby strângeau cu putere volanul. Pentru o bună bucată de vreme a fost liniște, iar amintirea interacțiunilor sale cu îngrijitorul garajului s-a estompat.

Dintr-odată, de pe bancheta din spate:

— Unde este mama? întrebă Solly.

Îi trebuiseră patru zile să întrebe acest lucru.

— V-am spus, are treabă la serviciu, zise Toby.

— O putem suna prin FaceTime?

Toby se uită la el în oglinda retrovizoare.

— Cred că nu, din cauza diferenței de fus orar, amice. Probabil că doarme.

Fraza aceasta a generat o imagine în mintea lui — ea, într-un hotel pe undeva prin Europa, dormind a fost lucrul care i-a trecut prin cap — și, pentru o clipă, a simțit cum îl cuprinde panica.

Porni radioul pentru că, uneori, să pornească radioul părea cel mai bun mod de a-i convinge că totul era în regulă, chiar dacă nu era așa. Privirea lui se întoarse din nou la drum, iar în adâncul stomacului începu să-l ardă și el își imagină, pentru o clipă, că piatra din intestinul său era Rachel și că ar fi putut să intervină chirurgical asupra propriei persoane chiar acolo în mașină, chiar și fără să tragă pe dreapta, și să extragă chirurgical piatra, să o găsească pe Rachel în interiorul ei — acolo se ascunsese! — și să arunce totul pe fereastră, unde acidul toxicității ei ar fi săpat o prăpastie în pavajul șoselei, apoi ar fi împins-o mai jos către nucleul Pământului, ar fi ieșit de partea cealaltă în China și apoi, cu o viteză nou dobândită, ar fi propulsat-o în spațiu deasupra Asiei și prin toate tipurile de materie întunecată și de universuri paralele la care semnalul telefoanelor mobile nu mai ajungea, astfel încât el să nu mai fie nevoit să-i audă vocea nenorocită vreodată.

Părăsi autostrada la ieșirea 70, pregătindu-se sufletește pentru excesul specific Hamptonsului, care fusese visul lui Rachel și coșmarul său. Treptat, casele căpătau un aspect mai lustruit, mai impresionant, integrând efecte luminoase speciale și ceva ce putea fi numit gazon, dar pe măsură ce se îndepărta tot mai mult de autostradă, putea fi numit, de asemenea, câmp.

Era totul atât de insultător la Hamptons. Era o insultă la adresa disparității economice. Era o insultă față de a duce pur și simplu o viață bună și față de a pune întrebările dificile în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să sacrifice o persoană în numele decenței. Era o insultă față de ideea de a avea destul — și față de a ști că exista un astfel de concept, destul. Înăuntrul acelor case nu erau oameni altruiști, buni, cărora le surâsese norocul ca recompensă pentru faptele lor bune și munca grea. Nu, în interiorul acelor case grandioase susținute de coloane erau pirați pentru care nimic nu era niciodată destul. Nu era niciodată destul când venea vorba de bani, bunuri, haine, siguranță, securitate, apartenențe la cluburi, sticle cu vin vechi. Nu exista o cifră la care cineva să spună:

— Duc o viață bună. Mi-ar plăcea să văd dacă pot ajuta și pe altcineva să ducă o viață bună.

Erau infractori — da, majoritatea dintre ei erau infractori reali, adevărați. Nu întotdeauna cu infracțiuni pasibile de închisoare, dar în mod cert, cu fapte dezgustătoare din punct de vedere moral: aveau conturi în paradisuri fiscale sau îi plăteau prost pe asistenții lor, sau nu-și plăteau taxele pentru menajerele lor, sau erau membri în Asociația Națională a Armelor11.

Iar cel mai rău dintre toate, cea mai mare insultă era chiar locul în care toate astea erau situate. În vârful zonei Long Island, care era în sine ca un mont pentru Manhattan. Această extremitate de lux era atât de precar așezată și atât de vulnerabilă în fața vremii urâte, înconjurată în majoritatea părților de apă așa cum era și Hamptons, încât cea mai supărătoare parte din toată povestea era că o asemenea bogăție era plasată într-o asemenea zonă. Era de-ajuns o singură furtună mai puternică pentru ca toate acele case să fie șterse de pe fața pământului. Și știți cam ce credeau acești pirați în legătură cu asta? Nu le păsa deloc. Nu-i nimic, Dumnezeu n-are decât să reverse uraganul de rușine și distrugere către noi. Nu avem de ce să ne facem griji, vom lua o căruță de bani pe asigurare și oricum avem un locșor ca ăsta și în Aspen!

Toby intră pe aleea pentru mașini a casei lor. Rachel îl convinsese că ea merita o casă în Hamptons, iar el o convinsese pe Rachel că ar trebui să fie una mai modestă decât ceea ce-și puteau permite. Ea a acceptat, oarecum. Tot era o casă enormă. Cinci dormitoare, un garaj pentru trei mașini, o cameră de zi, o cameră pentru hobby, un salon, un solar și o terasă cu vedere către ocean. Fusese a unui redactor în vârstă de la Vanity Fair, de pe vremea când redactorii revistelor puteau fi bogați. Un dinozaur care murise și care acum era o specie extinctă, căci în prezent singurul motiv pentru care noi, jurnaliștii, mai mergeam în Hamptons era faptul că fuseserăm invitați fie pentru că eram uneori percepuți drept niște ciudățenii de neam, fie pentru cât de interesanți și puternici fuseserăm odinioară sau pentru că un editor își închiriase o casă pe plajă pe spezele unei companii de ceasuri de lux și voia să ne bombardeze cu informații despre o nouă oportunitate interesantă pentru ghidul nostru de cadouri din luna decembrie. Fiul redactorului de la Vanity Fair a preluat casa după moartea tatălui său, dar apoi fiul a fost expropriat din cauza unei acuzații de acțiuni ilicite la bursă, astfel că proprietatea a fost lichidată, Rachel a licitat și a cumpărat casa. Nu-i plăcea să le spună oamenilor despre partea cu lichidarea.

Toby parcă pe alee, iar copiii fugiră în casă. Un pescăruș zbură pe deasupra mașinii. Nu mai fusese acolo din seara în care ea a acceptat divorțul, în ianuarie. Se duseseră pentru weekend, chiar dacă era extrasezon, pentru că vizionau tabere pentru Hannah, care era interesată de o tabără de teatru de zi în Dix Hills, care ținea un eveniment al porților deschise; apoi s-a pornit viscolul, așa că au hotărât să rămână până luni. Făcuseră sex în noaptea aceea — una dintre cele mai lipsite de bucurie și mecanice partide de sex din ultimii lor ani împreună. Trecuse un an de când Toby ceruse prima dată divorțul.

Solicitarea lui venise nu din furie, ci din iritarea golului pe care îl săpa în interiorul său faptul că se mințea pe sine. De fiecare dată când deschisese subiectul, era întâmpinat doar cu amenințări isterice din partea ei. Striga la el că nu avea să-i mai vadă niciodată pe copii dacă încerca s-o părăsească și că avea să rămână lefter.

— Dar de ce? întrebă el. Nu ai cum să fii fericită în felul ăsta.

Ea nu avea un răspuns. Doar continua să amenințe. El cedase, îngrozit și chiar mai trist. Dar, cumva, în timp ce ninsoarea cădea peste lucarna din dormitorul lor și era liniște într-un mod în care nu fusese niciodată liniște în timpul verii, o stare de pace a părut să o cuprindă. Stăteau întinși în liniște, aerul era rece, dar patul era cald, iar ea a spus, privind către tavan:

— Cred că ar trebui să divorțăm.

El s-a întors pe o parte ca să fie cu fața la ea, cuprins de o tandrețe sfâșietoare pentru lucrul pe care îl distruseseră, iar ei i-au curs lacrimi pe față și el le-a șters cu degetele mari.

— O să fie bine, i-a spus el.

Săptămânile și lunile care au urmat după acea noapte au fost printre cele mai fericite din căsnicia lor. Râdeau. Se simțeau bine împreună. Au văzut din nou un episod dintr-un serial de comedie care îi făcuse să râdă cu ani în urmă. Au ridicat amândoi din sprâncene și au tras adânc aer în piept pentru crizele de furie ale lui Hannah. S-au privit din nou în ochi unul pe celălalt când Solly a petrecut o zi întreagă încercând să rostească cuvântul sarcofag, amândoi străduindu-se să nu râdă. Trecuse mult timp de când avuseseră parte de intimitate în iubire. În ultimii ani, doar ura dintre ei avusese intimitate autentică, ceea ce însemna că atunci când se certau reușeau să spună cele mai precise lucruri crude pe care le extrăseseră de-a lungul anilor de experiență unul cu celălalt. El îi reproșa comportamentul matern extraordinar de schimbător; ea se lua de masculinitatea lui de parcă asta ar fi fost problema lor principală. Dar când nu se certau, intimitatea dispărea. Conversațiile lor erau atât de reci și distante, încât dacă le auzeai la un restaurant într-una dintre serile lor de întâlniri forțate, te-ai fi întrebat dacă se cunosc de mai mult de câteva săptămâni. Acum, intimitatea era restabilită. Rachel cumpără ceva pentru cină pe drumul spre casă atunci când află că el întârzia s-o înlocuiască pe bonă, chiar dacă cina era responsabilitatea lui. El coborî să-i cumpere mâncare chinezească atunci când ea îi spuse că nu mai mâncase niște găluște bune cu pui de mulți ani. Uneori se țineau de mână, ceea ce nu mai făcuseră de ani de zile și ceea ce el și-a dat seama că era absolut contraproductiv, un lucru care îi făcea să regreseze. Era totul calm și cu asta a venit și sentimentul de ușurare pe care îl simțea în corp ca pe niște endorfine, îngrijorându-se că ar putea să-l confunde cu iubirea. Nu putea înțelege de ce, dacă puteau fi fericiți unul în prezența celuilalt în ultimele zile ale mariajului lor, de ce nu puteau fi fericiți cu adevărat?

Au hotărât să aștepte sfârșitul anului școlar ca el să se mute, însă el a început să-și caute un apartament încă din aprilie și, în cele din urmă, a găsit unul la cinci cvartale distanță către nord, la intersecția dintre Strada 94 și Lex. A cumpărat mobilă de pe internet. Cu fiecare document legat de închiriere pe care l-a semnat și fiecare buton de confirmare a comenzii pe care l-a apăsat, el s-a simțit ca și cum s-ar fi afundat într-un hău îngrozitor. Și fiecare e-mail de confirmare pe care l-a primit îl găsea pe fundul gropii, panicat și nesigur, până când, în cele din urmă, și-a comandat un set de vase emailate albastru-deschis de la Sur La Table, a apăsat pe „Confirmă comanda“ și nu a fost atât de rău, iar apoi a primit e-mailul de confirmare a livrării și, dintr-odată, s-a simțit foarte entuziasmat de acele vase. Rachel își dorise numai vase din inox, de parcă ea ar fi preparat măcar o singură dată masa, spunând că vasele acelea emailate albastru-deschis care îi plăceau lui erau prea extravagante și transformau locul în care se aflau într-un circ.

— Nu merge stilul de casă de țară șic aici, Toby, i-a spus ea. Urmărim mai degrabă un stil de mijloc de secol.

El își amintea o zi anume în care ea angajase un decorator („De fapt, sunt designer de interior“), o femeie care arăta ca un pinguin îndesat pe nume Luc și care venise să evalueze situația designului din apartamentul lor din oraș. Ea s-a uitat peste tot felul de cataloage împreună cu Toby și Rachel, stabilind curând că: (a) Toby nu avea deloc nici interes și nici vreo autoritate, fiind acolo doar pentru a-i împiedica pe copii să-i întrerupă; și (b) după o serie de întrebări fulgerătoare, stilul preferat al lui Rachel era cel modern specific mijlocului de secol.

— Ești o adeptă a stilului de mijloc de secol! a spus designerul, iar Rachel a bătut din palme la această revelație, ca și cum atunci ar fi descoperit de unde proveneau strămoșii ei, ca și cum s-ar fi gândit poate la treaba asta de când se născuse, fiind misterul vieții ei, pe care îl deslușise, în sfârșit. Acum toate celelalte lucruri din viața ei se puteau aranja de la sine.

— Și totuși își dorește ca totul să fie nou, spuse Toby atunci, gândindu-se că era amuzant.

Rachel și Luc au clipit încurcate uitându-se la el.

Ideea era că nu se gândea că se va mai simți ca un musafir nepoftit vreodată. Ideea era că nu avea să mai fie nevoit vreodată să vadă un scaun Eames12 care arăta de parcă ți-ar putea distruge coccisul după o oră de conversație politicoasă. Ideea era că atunci când primise e-mailul prin care era anunțat că noile lui vase Le Creuset erau pe drum, aproape că s-a simțit în al nouălea cer. S-a gândit că se va simți la fel în fiecare zi dacă va pleca din apartamentul lui Rachel definitiv. Așa avea să fie tot timpul — o viață după condițiile impuse de el, o casă și o zi clădite în funcție de alegerile lui. Acum, în timp ce se îndrepta spre ușa casei din Hamptons, mergând de-a lungul aleii cu pietriș, și-a pus mâinile pe capetele copiilor săi, cu părul umezit și lipicios din cauza proximității apei sărate. Și-a dat seama că într-o oarecare măsură îi trecuse prin cap ideea că ea putea fi acolo — că ar putea deschide ușa și ar putea s-o găsească, așteptându-i. Nu știa să spună de ce ar fi fost acolo: poate că era mahmură, poate că făcea sex cu vreun tip, poate că făcea sex cu vreo fată, poate că plângea în cada de baie, poate că era moartă în verandă. Doar că era acolo.

Dar aprinse luminile și simți că nu era nimeni în casă, își dădu seama că nu era acolo. Își spuse că oricum nu crezuse cu adevărat că ea era acolo. Și totuși de ce avea din nou acel sentiment de gol și de trădare?

În noaptea aceea, a stat întins singur pe patul acela pentru prima oară și a simțit cum îl cuprinde o stare de alertă: Ceva nu e în regulă. Ai probleme. Fleishman are necazuri. Patul, care costase 26 000 de dolari, și salteaua, care costase 7 500 de dolari, îi legănau corpul ca și cum ar fi fost mama lui. Stătea pe partea dreaptă, uitându-se la spațiul gol și vast unde cealaltă persoană ar trebui să fie. Un pat de dimensiuni California king13 era excesiv de mare. Nu avuseseră nevoie de atât de mult spațiu. Privi în sus pe lucarnă la stele și se gândi la ceea ce era dincolo de atmosferă și dincolo de stele în spațiul vast și infinit care îl făcea să fie și mai mic decât era pe Pământ.

Telefonul lui scoase un sunet ca șuieratul de tren, semn că primise câteva mesaje, iar el se întinse să vadă de la cine erau. Era Nahid, cu ale cărei părți ale corpului devenise atât de intim prin intermediul telefonului, încât nu putea să se împace cu gândul că încă nu se culcaseră împreună, ba chiar că nici măcar nu se întâlniseră. Simți cum penisul începea să se întărească. Nu-i trecu prin cap o idee mai bună decât să se masturbeze în patul lui Rachel uitându-se la imaginile altor femei — femei care voiau să-l satisfacă, femei care voiau să-i provoace plăcere. A adormit cu telefonul în mâna stângă.

Dimineață, le-a pregătit copiilor clătite dintr-un premix rămas de vara trecută, dar Hannah nu a vrut să mănânce. Voia doar să se întâlnească cu prietenii ei.

— Dar niciunul dintre prietenii tăi nici măcar nu s-a trezit încă, a spus el.

Fata a plecat în dormitorul ei.

Toby s-a dus în bibliotecă sau ceea ce le fusese vândută drept încăperea pentru bibliotecă, deși Rachel nu pusese niciodată vreo carte acolo, doar o canapea urâtă din piele verde și un televizor, și a stat jos ca să o sune pe asistenta lui Rachel, Simone. Telefonul sună o dată, apoi a intrat mesageria vocală. El s-a uitat lung la telefon timp de un minut. Era agitat. Doamne, de ce se temea? Du-te naibii, fricosule, s-a admonestat singur. Sună din nou. Și iar, semnalul sonor, după care a intrat mesageria vocală. A hotărât să scrie un mesaj.

Este o urgență. Răspunde la telefon.

S-a uitat lung la telefon. Nimic. Chiar când să plece din încăpere, i-a sunat telefonul.

— Bună, Toby, a spus Simone.

Părea înfrântă.

— Unde este? întrebă el.

— Ai spus că e o urgență?

— Este acolo?

Începu să analizeze toate variantele posibile.

— O poți ruga să mă sune înapoi? A întârziat cu zilele și eu am un caz dificil la spital și — este rândul ei. Este rândul ei, așa cum am fost de acord. Poate să-și bată joc de mine, dar nu poate să-și bată joc de copii.

— Dacă nu este nicio urgență, atunci…

— Simone. Copiii o așteaptă. Unde este?

— O să-i spun.

Simone a închis. Cât de mult abuza Rachel de ea! Lucra la biroul lui Rachel de patru ani. De obicei, așa ceva dura doar doi ani, însă Rachel îi spusese că Simone era o asistentă bună, dar era prea timidă și drăguță ca să fie lăsată de capul ei și să devină agent junior.

— Deci o vei lăsa să creadă că va fi promovată într-o zi? întrebă Toby.

— Nu e ca și cum aș fi mințit-o, răspunse Rachel.

Hannah plănuia să se vadă cu Lexi Leffer, cu Beckett Hayes, o fetiță cu mutră de șoricel și cu Skylar cutărescu, a cărei mamă o tot înscria la castinguri pentru spoturi publicitare. Au parcat în fața cafenelei. Hannah îl anunțase deja că el. nu. va. merge. cu ea. înăuntru. și că ea va avea nevoie de șaizeci de dolari (nu de cei douăzeci de dolari amărâți propuși de el), pentru că alți copii primeau o sută de dolari și desigur că ea îl va anunța când trebuia să vină după ea, dar cum ar fi putut să facă acest lucru când era singura persoană de pe planetă fără telefon. Hannah nu deschisese încă ușa cafenelei când un grup de băieți de vârsta ei au strigat-o pe nume. Hannah s-a întors, iar fața ei a căpătat un aer simpatic și senin. Și Rachel putea să facă așa ceva.

— Nu știam că vor fi băieți pe aici, spuse Toby ca pentru sine.

— Poate că este doar o coincidență, zise Solly, în timp ce citea curiozitățile din cartea lui despre univers.

Toby stătu în mașină preț de un minut, privind fix în fața lui.

— Tată, tată, ești bine?

Toby se uită în oglinda retrovizoare la Solly vreme de câteva secunde lungi înainte să audă cu adevărat întrebarea. Băgă mașina în viteză și porni.

— Da, da, sigur că sunt bine. Mă gândeam doar la cină.

— Tată, ce este universul bloc?

— Teoria universului bloc? Unde ai auzit despre teoria universului bloc?

— Este în cartea mea.

— Dumnezeule, este destul de complicat. Bine, ești pregătit? Este o teorie din fizică. Este teoria conform căreia există universuri infinite în dimensiuni infinite, toate petrecându-se în același timp. Ca și cum, indiferent de ceea ce se întâmplă, acel moment există pentru totdeauna. Timpul nu este în viitor. Totul se întâmplă în același timp. Are vreo logică chestia asta? Adică nu prea are, dar totuși înțelegi?

— Adică asta înseamnă că exact acum orice s-a întâmplat în locul acesta în trecut se întâmplă în continuare?

— Da. La fel și pentru viitor. Sau pentru ceea ce considerăm noi ca fiind viitor.

— Atunci cum de nu putem vedea lucrul respectiv?

— Ei bine, putem vedea numai dimensiunea noastră. Creierului îi este dificil să conceapă așa ceva.

— Cum putem ști în ce dimensiune suntem?

— Suntem în toate, conform acestei teorii.

Solly s-a lăsat pe spate și a închis ochii, mușcându-și buza superioară cu dinții de jos.

— Ești bine, amice?

— Mă enervează.

— De ce?

— Nu știu. Totul se întâmplă tot timpul. Este atât de agitat.

— Știu. Dar suntem responsabili doar pentru momentul prezent.

— Dar totul este în momentul prezent!

— Însă nu poți controla totul, cu excepția momentului prezent.

— Dar toate variantele mele au nevoie să controleze prezentul lor.

— Și toate se pot descurca, spuse Toby și se întoarse. Este doar o teorie. Probabil că nu este adevărată.

Toby nu suporta să mai discute despre universul bloc. Nu voia să mai discute despre nicio teorie a vieții în care aspectul abordat nu era realitatea absolută. Nu mai putea suporta analiza atentă a regretului, a altor șanse și a altor alegeri care l-ar fi putut lovi din plin dacă se gândea la ele. Alesese să trăiască fără regrete. Alesese să creadă că nu are nimic de regretat. A avut oportunități, dar a avut și valori. Întreaga lui căsnicie fusese în mod repetat pedepsit pentru onorarea valorilor sale, pentru faptul că se lăsase absorbit de vortexul dorinței cu oamenii din jurul său. Nu voia să se mai gândească la posibilități. Posibilitatea era o capcană.

Cu patru ani înainte, familia Fleishman fusese invitată la o petrecere de Anul Nou la cea de-a doua casă a lui Miriam și Sam Rothberg (deși oare cum poate decide cineva care este cea de-a doua casă dacă are patru?). Solly era prieten cu Jack Rothberg, iar Rachel mergea la pilates cu Miriam, care era în vârful ambițiilor de ascensiune pe scara socială a lui Rachel. Miriam era o Rothberg, ceea ce o făcea bogată și influentă, dar era născută Sachsen, ceea ce o transforma în cineva cu acces la bogăția echivalentă pentru două sau trei țări europene mai mici. Sachsen era familia care donase cei mai mulți bani către fondul de construcție a școlii, acesta fiind motivul pentru care numele lor apărea în cel puțin cinci locuri, precum și pe rechizitele pentru școală sau pe noua anexă a Muzeului de Artă Modernă.

Casa era în nord, în Saratoga Springs, lângă pista de curse. Cum ar fi putut Toby să o descrie? Arăta precum Monticello — întinsă și sprijinită pe coloane, cu două scări redundante în holul de la intrare. La exterior era nesfârșită; în interior era nesfârșită. Avea nouă dormitoare, îi spusese Rachel. Fiecare familie invitată avea propriul dormitor, ceea ce se dovedise a fi de fapt o suită de dormitoare — unul pentru părinți, unul mai mic pentru a fi împărțit de copii și o baie pentru întreaga familie. Erau invitate peste douăzeci de familii, cu toate astea, iar Sam Rothberg însuși aranjase ca acelea care nu mai aveau loc în interiorul casei lor să fie cazate la un hotel istoric luxos din apropiere.

— De ce noi suntem cazați în casă și nu la hotel? dori Toby să știe în timp ce se îndreptau spre destinație.

Rachel, de la volan, ridică din umeri.

— Cine știe?

— Mi se pare ciudat că am meritat statutul de a sta în casă.

— Probabil în așa fel încât copiii să se poată juca? Și, ah, unii oameni mă plac, Toby.

Toby privi drept înainte. Cel puțin, la hotel ar fi putut să aibă parte de o pauză de la interacțiunea cu acei oameni. L-ar fi putut duce pe Solly la o plimbare în natură sau ar fi putut să evite o masă cu toată lumea. În schimb, au fost cazați într-o cameră care avea un pat cu baldachin și pereți tapetați, toate realizate în stilul delicat Queen Anne. Toby lăsă jos bagajele și se gândi la faptul că acel weekend urma să fie neiertător.

Dimineața următoare, la micul dejun, Sam îl întrebă pe Toby dacă voia să-i ducă pe copii la bowling în oraș. Toby căută rapid prin mintea sa un mod de a spune nu, dar se uită către Rachel, care îl implora din sprâncene.

— Sigur, spuse el.

La pista de bowling, mâinile gigantice ale lui Sam au ales o minge marmorată roșie și au azvârlit-o în aer, astfel încât aceasta să poată ateriza pe pista alunecoasă ca o lebădă și să înscrie, da, a treia sa lovitură. Sam era înalt chiar și după standardele obișnuite și părea că are tot părul în cap, dar la tipii blonzi nu poți fi niciodată sigur. Avea ceea ce părea să fie o bărbie puternică, dar și un prognatism mandibular, ceea ce însemna că poate totuși bărbia lui nu era chiar așa de puternică, ba nu era prea bine conturată deloc. Când râdea, mandibula lui făcea o mișcare paralelă în sus și-n jos, ca la o marionetă. Se așeză lângă Toby în timp ce Jack se ridicase ca să înscrie a doua lovitură. Spuse:

— Ești încă la spital? Căutăm pe cineva care să conducă programul nostru pentru marijuana.

— Fendant se apucă de cercetări pe marijuana?

Sam râse zgomotos.

— Dumnezeule, nu! Căutăm pe cineva care ar putea să conducă o divizie nouă, importantă. Aceasta va fi dedicată demontării miturilor despre terapiile alternative, reamintind lumii că medicamentele sunt cele mai bune. Se vehiculează multă informație greșită. După cum sunt sigur că știi.

— Nu știu, spuse Toby. Văd mulți pacienți oncologici care beneficiază de pe urma marijuanei și a acupuncturii…

— Nici nu vreau să încep să vorbesc despre acupunctură, spuse Sam.

— Nu mă refer la vindecare. Dar la ameliorare, da.

— Fie cum zici tu. Dar cea mai bună ameliorare nu este un leac?

Toby se gândi la Bartuck, a cărui față era [emoticon cu ochi sub formă de semn al dolarului] și care era foarte agresiv în privința granturilor și a fondurilor de investiții. Îl dezgusta pe Toby, dar ce putea face? Acel tip de lăcomie era esențială pentru a-i permite lui Toby să-și facă slujba — nu ar fi existat nicio slujbă fără așa ceva. Era loc pentru toată lumea din domeniul medical. Înțelegea acest lucru. Dar așa ceva era cu totul nou. Cel puțin, Bartuck trebuia să se prefacă interesat de tratarea pacienților; cel puțin, Bartuck, la un moment dat, chiar tratase oameni! Noutatea era faptul că se afla în aceeași încăpere cu o persoană care era, într-un mod atât de transparent, dezinteresată de vindecarea oamenilor și interesată, la fel de transparent, de zădărnicirea progresului.

— Sunt doctor, spuse Toby. Fac ce e mai bine pentru pacienți.

A sperat că asta va pune punct conversației înainte ca Sam să menționeze un număr, dar speranța este pentru idioți. Toby s-a ridicat ca să arunce mingea de bowling. Nu a înscris niciun punct.

— Poziția este de șef al unei noi divizii, Toby. Ai putea să faci cam un milionaș fără bonusuri. Ai gestiona o întreagă echipă. Un program de lucru grozav. Tot tacâmul.

Toby a încercat să-și imagineze cum era să fii într-o relație atât de intimă cu banii încât să-i poți denumi cu porecle.

— Sună bine ce spui, dar nu este pentru mine, pur și simplu.

— Rachel a spus că n-o să fii de acord cu oferta. Ți-am zis oare și de bonusuri? Programul? Avem o cabană în Zermatt pe care ai putea să o folosești la schi. Fiecare persoană din zona de management primește o cheie. Vorbesc serios.

— Când ai discutat cu Rachel despre asta?

Era rândul lui Sam să arunce mingea de bowling. A mai dat o lovitură și, când s-a întors, Toby a vrut să-i pună din nou întrebarea, dar nu s-a putut gândi la un mod de a se repeta fără să pară panicat sau paranoic.

Toby a jurat să nu abordeze subiectul cu Rachel până nu se întorceau în oraș. Nu exista niciun loc separat în care să poată discuta acolo, iar el știa că îi va fi greu să mimeze că lucrurile erau în ordine la cină de îndată ce Rachel ar fi început să-i spună lucruri îngrozitoare despre cariera lui.

Dar Rachel avea alte planuri. Era noaptea de Revelion, chelnerii îmbrăcați în negru și alb serveau hors d’oeuvres și șampanie, iar Toby stătu pe o canapea singur până aproape de ora 11, când Solly a venit să se așeze cu el pentru o clipă și a adormit în poala lui. El l-a dus pe Solly sus în pat, întrebându-se dacă ar putea scăpa adormind alături de copil, dar Rachel i-a urmat la etaj.

— Ei bine, șopti ea, am tot așteptat să aflu.

— Ce să afli?

— Despre ce ai discutat cu Sam?

— Știi despre ce am discutat. Ați complotat și ați pus la cale asta pe la spatele meu.

— Complot! E un cuvânt prea mare pentru ce am făcut. Sam a pomenit despre asta acum câteva săptămâni. M-am gândit că s-ar putea să-ți placă oportunitatea!

— De fapt, este exact opusul unei oportunități. Este antiteza a ceea ce fac eu. El vrea ca eu să conduc o divizie care încurajează oprirea modalităților legitime de tratare a pacienților bolnavi.

Rachel s-a așezat pe pat, uitându-se în sus către el.

— Știu. Dar tu ești foarte bun în munca ta. Ar trebui să fii recompensat. Ar trebui să iei o pauză de la tot acel malaxor.

— Nu am nevoie de o pauză de la munca mea. Munca mea nu este un malaxor.

— Vezi că țipi, a spus ea printre dinți. Nu mă face de rușine.

— Ce ar fi să nu mă faci tu de rușine? Prin faptul că insinuezi că am atât de puțină integritate…

— Integritate? Crezi că insistând să-ți păstrezi slujba când ai o oportunitate concretă — de a-ți crește salariul de patru ori și de a ne face viețile mai bune — înseamnă integritate? Faptul că eu mă dau de ceasul morții ca tu să te poți ocupa de ceea ce dorești în loc de ceea ce trebuie să faci se numește integritate?

— Care este problema aici? Eu sunt pe deplin…

— Ești încă medic specialist.

— Sunt medic specialist pentru că-mi place să lucrez cu pacienții.

— Ai risipit cu totul bursa aceea…

— Iisuse Hristoase! Din nou, bursa.

Rujul ei, rujul ei întotdeauna roșu îi ajunsese cumva pe dinți. O făcea să arate ca o nebună de la metrou.

— Ești atât de prins în povestea asta cum că tu ești cel bun și toți ceilalți sunt răi. Nu este un lucru rău să vrei bani. Nu este un lucru rău să ai un gram de ambiție. Nu este un lucru rău să muncești din greu pentru a-ți face familia fericită.

Solly apăru în pragul ușii, frecându-și ochii.

— De ce vă certați?

Rachel se ridică în picioare.

— Du-te înapoi în pat, dragule, nu-i nimic.

— Pentru ce vă certați?

— Du-te la culcare.

Toby se ridică în picioare fără să spună un cuvânt, îl luă pe Solly de mână și-l conduse înapoi în pat, unde se întinse alături de el, cu fața spre copil. Își puse mâna pe obrazul lui Solly, iar băiatul răspunse punându-și și el mâna pe obrazul lui Toby.

— Vreau să mă fac doctor când voi fi mare, tată.

— Vrei?

— Vreau să am pacienți și să-i fac bine.

— O să te descurci de minune. Hai, somn ușor!

Puțin mai târziu, ușa se deschise, iar Toby o simți pe Rachel clocotind în prag. Ținu ochii închiși, prefăcându-se că dormea.

O săptămână după aceea, din senin sau poate că nu, Rachel a decis că nu mai putea trăi pe Strada 72 în apartamentul lor perfect onorabil cu trei dormitoare și ceea ce Solly considera a fi cel mai frumos lift din New York. A început să caute, de una singură, un apartament nou. O lua pe Hannah cu ea, iar Hannah povestea în timpul cinei că ceea ce văzuseră fie nu avea antreu, fie că ușa de la bucătărie se deschidea direct în camera de zi, fie că nu exista niciun spațiu suplimentar pentru depozitare sau că nu avea parcare, sau că avea numai o cameră de zi și nicio altă cameră pentru hobby.

La momentul acela, se ridica o clădire nouă pe Strada 75, la intersecție cu Third. De asemenea, se ridicau clădiri noi pe Străzile 86 și 79 — toate din sticlă și metal cu reclame afișate pe schelele lor despre facilități, terenuri de tenis, spa-uri, centre comunitare și despre cât de grozavă și luxoasă putea fi viața. Erau exact ceea ce își dorea Rachel, dar ea nu le voia. Rachel era mai interesată de clădirea de pe Strada 75 care nu avea facilități. Era o construcție nouă făcută să arate precum clădirile în vechiul stil art deco — clădirile vechilor bogătași în care locuiau prietenii lor mai avuți. Avea arcade din bronz, acoperișuri înalte, uși din metal și urma să se numească Golden. Soții Fleishman au mers să o vadă într-o seară, după cină.

— Nici măcar nu este deschisă oficial pentru vizionări, dar Sam Rothberg îl cunoaște pe dezvoltator și ne-a aranjat să o vedem mai devreme, a spus Rachel.

— Nu știu de ce avem nevoie de ceva atât de mare, i-a răspuns Toby.

— Nu este mare. Este mărimea obișnuită pentru o familie de patru persoane.

— Clădirile alea moderne sunt mult mai drăguțe. Au piscine.

— Avem clubul pentru asta. Iar eu nu-mi doresc să trăiesc printre atât de multă sticlă. Este de modă veche și foarte romantic aici.

— Poate că au o sală de sport aici, a spus Hannah.

— Nu au, a răspuns Rachel, uitându-se la cornișele decorative din apartament.

— De unde știi? întrebă Toby.

Încă nu se întâlniseră cu agentul imobiliar în apartamentul pentru prezentare.

Rachel se opri pentru o clipă.

— L-am întrebat pe Sam.

— Ai mai văzut locul ăsta?

— Sigur că nu. Cum aș fi putut?

El era destul de sigur că mințea.

Au luat apartamentul trei săptămâni mai târziu. Toby nu a fost întrebat. A fost doar informat. Era pedeapsa lui pentru că nu acceptase slujba de la Fendant. Bine, și-a spus el, în timp ce ajuta la etichetarea cutiilor pentru mutare, atâta vreme cât asta înseamnă că suntem chit.

Acum Toby se afla în vechea lor casă, casa lui Rachel, cu mașina pornită pe alee.

— Tată? întrebă Solly.

Toby clipi. Nu avea idee cum ajunsese aici. Crezuse că erau chit, dar nu fusese așa. Niciodată nu aveau să fie chit. Când avea șaptesprezece ani a fost implicat într-un accident de mașină cu autoturismul Volvo al părinților săi. În următoarele trei zile, nu se putea gândi decât la: cum ar fi fost dacă aș fi plecat fix cu un minut mai devreme? Cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit ca să pun benzină? Îl înnebunea și, mai mult decât atât, nu mai conta. Nu mai conta pentru că nu era realitatea pe care o trăia. Cum ar fi fost dacă ar fi acceptat slujba aceea? Sau dacă ar fi fost măcar dispus să discute despre asta? Cum ar fi fost dacă laboratorul lui ar fi prosperat, iar finanțarea ar fi fost reînnoită? Cum ar fi fost dacă nu ar fi mers niciodată la petrecerea unde o întâlnise pe Rachel? Care era scopul acestor întrebări? Vedeți de ce nu a mai vrut să vorbească în continuare despre universul bloc? Pentru că undeva, într-unul dintre ele, el era în continuare un idiot lipsit de speranță care nu avea idee despre ceea ce urma.

Ziua următoare petrecută în Hamptons fu cuprinsă de o lentoare chinuitoare, cu Hannah care îl zorea către diverse destinații unde să o conducă, negociind apoi prin mesaje trimise de pe telefonul unei prietene pentru a obține permisiunea de a rămâne mai mult timp și de a face mai multe. A dus-o pe Hannah la întâlniri cu alte fete. L-a dus pe Solly pe plajă ca să adune pietre. A sunat la spital. A primit apeluri de la spital.

Toby și Solly stăteau lângă piscină pe șezlonguri mult prea scumpe în timp ce Solly se juca Minecraft pe iPad-ul său. Toby a privit îndelung către apa în care se reflectau razele soarelui până când și-a dat seama că i-a ajuns, gata, se săturase. Și-a scos laptopul și a căutat numele avocatei pe care o cunoscuse cu doi ani în urmă, când își dăduse seama că voia să divorțeze, știind că toate proprietățile lor erau susținute de venitul lui Rachel. Avocata, o femeie de aproape șaizeci de ani care se mai ocupase de divorțul altui doctor de la spital, îi spusese că ar putea intenta divorțul, dar a afirmat că în momentul în care banii lui Toby aveau să se termine, el nu avea altă opțiune decât să achieseze la toate pretențiile ei, dacă nu cumva stresul de a ști că „resursele“ lui erau mai limitate decât ale ei nu îl forța să consimtă chiar mai devreme.

— Până și oamenii pe care îi considerăm îngrozitori tind să fie rezonabili, spuse ea.

— Mda, nu sunt chiar așa de sigur în privința asta, răspunse Toby.

L-a taxat cu șapte sute cincizeci de dolari pentru acea conversație de patruzeci și cinci de minute.

— Medierea este mult mai umană pentru amândoi. Dacă ea oferă așa ceva, eu aș accepta. Vei avea nevoie de bani pentru o casă nouă, în cazul în care nu obții o pensie alimentară din partea ei.

Dacă lunile unei existențe pașnice care mimau o căsnicie l-au făcut pe Toby să se îngrijoreze ca nu cumva inerția celor aproape cincisprezece ani să-l facă să-și dorească să mai facă o încercare, întâlnirile lor pentru mediere care aveau loc de două ori pe săptămână l-au vindecat de o astfel de îngrijorare. În cadrul acelor întâlniri Rachel emitea niște pretenții brutale. Voia casele și voia BMW-ul și voia acțiunile și biletele la Knicks — de ce Dumnezeului ar fi putut să vrea bilelele la Knicks? — și calitatea de membru la club, chestie pe care el oricum o detesta, și totuși... Avea atât de multe și voia să le păstreze pe toate. Voia să-l priveze pe tatăl copiilor ei de orice urmă a ultimilor cincisprezece ani. Dar asta nu a fost partea cea mai rea. Partea cea mai rea din toată povestea, pe lângă toate celelalte părți rele, a fost că l-a pus pe Toby în postura de a se gândi cu adevărat la ceea ce-și dorea el.

Singurul mod în care el a supraviețuit în mariajul său, cu o soție care, pe lângă faptul că obținea de vreo cincisprezece ori mai mult decât salariul său destul de bun de medic, și care, în momentul în care l-a depășit pe contorul câștigurilor, a devenit complet dezgustată de abilitatea lui de a face bani, a fost faptul că el făcea mare tam-tam legat de toleranța sa scăzută față de avantajele pe care le aduceau banii. I-a îngăduit lui Rachel să cumpere casa din Hamptons, i-a îngăduit să cumpere apartamentul monstruos de noi îmbogățiți/de falși vechi bogătași de la Golden, el i-a permis să cumpere o mașină decapotabilă. Niciodată nu și-a îngăduit să conștientizeze că lucrurile lui Rachel deveniseră lucrurile lui, chiar dacă el doar gusta din existența lor. Nu el le cumpărase, dar erau și ale lui. Iar acum ura medierea pentru că dacă își dorea orice din aceste lucruri, dacă își cerea drepturile față de oricare dintre ele era ca și cum ar fi fost de acord cu faptul că îi produceau plăcere și lui, că se bucura de pe urma lor. Bine, și-a spus el cu fiecare mică concesie. Ia totul, ia totul.

Când a fost copleșit de situație, Frank, mediatorul, care avea păr doar deasupra urechilor și purta gulere șal, a spus:

— Haide să luăm o pauză, Toby.

Nu-l deranja pierderea lucrurilor. Mașina, casa din Hamptons și clubul puteau să dispară din viața lui peste noapte, iar el avea să se adapteze, având în vedere că oricum nu fusese niciodată menit să fie un om bogat. Dar acum era tratat ca o femeie casnică care se ocupase cu îngrijirea copiilor, iar Frank îi spusese să lupte pentru ceea ce i se cuvenea, așa cum probabil că le spunea și femeilor casnice să se lupte pentru ceea ce li se cuvenea. Și Frank avea dreptate. I se datora ceva și lui. I se datora ceva pentru faptul că îi îngăduise să-i îngenuncheze cariera prin insistențele ei de a-i fi permis să lucreze până târziu, de a mai da un ultim telefon și gata, am terminat. I se datora ceva pentru faptul că fusese tratat drept ceva minor și exclus. I se datora ceva pentru faptul că fusese nevoit să tremure în umbra ei în toți acei ani, pentru faptul că fusese făcut nefericit, pentru faptul că fusese obligat să se certe până în pânzele albe în fiecare seară. Părea furios? Nu era furios. Pur și simplu, explica cum stăteau lucrurile.

Ce încerca Frank să spună de fapt era că nu exista niciun mod în care el ar fi putut obține ceea ce își dorise înainte de toate, adică un mariaj fericit. Era evident că nu avea să obțină niciodată vreo scuză sau înțelegere față de felul în care relația lor eșuase. În cazuri precum acesta, compensarea materială era singura speranță. Frank știa acest lucru. Văzuse asta de atâtea ori. Trebuie să accepți bunurile pentru că sunt singurul lucru care te va consola atunci când îți vei da seama că orice altceva este pierdut. Dar Toby nu găsea în el resurse să lupte. Era prea umilitor să cerșească lucruri pe care nu le-a vrut niciodată, în primul rând. A te obișnui cu ele și a te bucura de ele nu înseamnă că ți le-ai și dorit, nu-i așa?

Medierea s-a sfârșit și apoi au fost din nou implicați avocații, dar nu cei specializați pe problema divorțului. De această dată era vorba de cei care se ocupau de documente și de notari, care semnau acte pentru scoaterea numelui de pe proprietăți, de parcă el ar fi avut vreo pretenție, ceea ce era și mai degradant, de parcă după toate astea nu se puteau despărți ca niște persoane care aveau încredere unul în celălalt — de parcă el ar fi putut fi cineva atât de disperat după bani încât să rămână cu forța în apartamentul ei sau s-o dea în judecată pentru mașină. Era doar un amărât de doctor, până la urmă. Un amărât de doctor care, apropo, câștiga mai bine de un sfert de milion de dolari, da? Mulțumesc.

Expiră zgomotos ca o șalupă. Nu-și putea face curaj să ia legătura cu niciunul dintre prietenii lui Rachel ca să-i întrebe dacă știau ceva de ea. Era ceva în legătură cu asta atât de stânjenitor, încât nu putea suporta ca altcineva să știe. Da, divorțul era urât și oamenii înțelegeau asta, dar a fi abandonat de soția de care te-ai separat deja părea mult prea umilitor pentru el, chiar și după certurile publice, aparițiile tensionate de la petreceri și momentele în care ea îl lua peste picior în mod deschis pentru lipsa lui de sofisticare. Lipsa lui de sofisticare. El. Nu era sofisticat. El. El, care îi citea pe finaliștii Pulitzer și avea abonament la nici mai mult, nici mai puțin de patru muzee; el, care căuta prin Time Out în fiecare săptămână noi evenimente culturale, care făcea donații pentru conservarea Central Park, propunea spectacole de operă, concerte de violoncel și compania de teatru Mummenschanz?

Deschise o nouă fereastră pe computerul său și se autentifică pe contul bancar pe care îl avusese comun cu cu Rachel. Își separaseră conturile după ce le spuse Frank să o facă, Toby transferându-și depozitul direct către un cont nou deschis la banca de la colțul clădirii în care se afla noul său apartament. Calculatorul său se conecta încă automat la vechiul cont totuși, iar el s-a gândit că ar putea descoperi unde se afla și ce făcea Rachel dacă vedea unde își cheltuia banii. A deschis pagina și a dat click pentru a se autentifica în cont, dar în fața lui a apărut o fereastră pe care scria că introdusese greșit parola sau numele de utilizator. Încercă din nou. Aceeași fereastră, pe care era scris că mai avea două încercări înainte de blocarea contului. Mai încercă o dată, iar de data aceasta pe ecran apăru scris că mai avea o singură încercare. Încercă folosind una dintre cărțile sale de credit; același rezultat.

Își închise calculatorul și se consolă printr-un simplu „Du-te naibii, Rachel“ rostit în mintea lui. Terapeuta sa, Carla, era convinsă că un monolog interior putea fi toxic și că un „Du-te naibii, Rachel“ interior nu putea rezolva atât de multe probleme pe câte crea — probleme care erau toate ale lui, nu ale ei, apropo. Dar du-te naibii oricum, Rachel, se gândi el. Era ca un pahar cu apă răcoritoare.

Seara, continuă să primească mesaje de la Nahid și, cu fiecare fotografie care înfățișa un mamelon/o buză/o parte din abdomen și avea dublă semnificație, el se gândea la cât de nebună era lumea, fiindcă se afla într-un vortex profund și chinuitor de anxietate întrebându-se unde naiba era soția lui — un vortex pe care îl traversa zâmbind ca să nu le dea de bănuit copiilor — și făcea schimb de mesaje cu o femeie pe care nu o cunoscuse niciodată, ca și cum totul ar fi fost al naibii de bine. Se minună pentru a mia oară în vara aceea cum o persoană poate fi nefericită și dezorientată, dar și excitată și entuziasmată, toate în același timp. Ce capodoperă este ființa umană!

În timpul zilei, privea plaja și se gândea la universul bloc al micii fâșii de pământ din fața casei lui. În universul bloc, el era acolo, cu șase veri în urmă, în ziua în care se hotărâseră să cumpere casa aceasta și ducea copiii la nisip, în timp ce Rachel a vorbit cu agentul imobiliar și apoi a venit afară, s-au îmbrățișat și s-au sărutat, iar el s-a gândit la acele cărți ale lui Syd Hoff pe care le citea, de obicei, copiilor, mai exact la cea despre foca Sammy. Foca Sammy pleacă de la grădina zoologică ca să exploreze lumea, merge la școală, merge la restaurante și totul este bine, nimic semnificativ, până când, în cele din urmă, în cada de baie, își spune: „Ah, acesta este locul!“ Și acesta a fost gândul pe care Toby l-a avut în acea zi pe plajă: Ah, acesta este locul! Poate că și ea a simțit același lucru în acel moment și s-au sărutat. Iar apoi, în următorul cadru al universului bloc, el se juca frisbee pe aceeași plajă cu Hannah, gândindu-se din nou — A, ăsta este locul! —, iar Rachel a apărut și a strigat la ei că se umplu de nisip după ce făcuseră duș și înainte să iasă la cină.

Hannah fusese invitată acasă la o prietenă vinerea, iar Toby l-a luat pe Solly și a dus-o acolo. Mama fetei, Roxanne Hertz, care avea gura mică și părul platinat și aranjat în stilul indie rock al anilor ’70, a încercat să afle de la Toby cum se făcea că el era în Hamptons, când, conform informațiilor pe care le adunase pe durata verii, Rachel era cea care păstrase casa.

— Credeam că Rachel ar fi trebuit să fie cu ei săptămâna asta, spuse Roxanne.

— Trebuia, dar a fost nevoită să plece din oraș pentru puțin timp, spuse Toby.

Roxanne rămase tăcută. Clătină din cap, înainte și înapoi, dintr-o parte în alta, ca un metronom, dar era ceva hipnotizant la acest gest care l-a făcut și pe el să-l reproducă. Nu, trebuia să fie puternic. Își îndreptă capul.

— Deci, spuse el, cum a fost vara asta pentru voi?

Ea zâmbi forțat, trădând o milă mizerabilă.

— Trebuie să fie foarte greu pentru voi toți în momentele astea. Schimbarea este dificilă. Întotdeauna zic asta.

— Așa e.

El strânse buzele ca să se abțină de la a mai spune ceva. Roxanne urma să piardă acest joc.

Părea să înțeleagă faptul că pierduse și acceptă.

— Ei bine, știi cum sunt noile relații. Sunt sigură că va reveni totul la normal.

Doamne, de ce nu se mai termină povestea asta? De undeva de pe hol, a apărut fiul lui Roxanne, Max, care era în clasa a treia.

— Oh, bună, Max, spuse Toby. Solly este în mașină. Vrei să-l saluți?

Max o privi pe Roxanne. Ochii acesteia îl priviră fulgerător pe fiul ei, mânioși.

— Du-te să-l saluți.

Apoi, către Toby:

— De ce nu-l aduci pe Solly înăuntru ca să stea aici puțin? El și Hannah pot rămâne la cină. Ea și Brielle au multe să-și povestească!

Femeia zâmbi binevoitor, ceea ce îl irită puțin, pentru că gestul ei implica faptul că lui îi era greu să aibă grijă de copii (fals) sau că suferea în mod evident (bine, adevărat). Toby spuse că îl va întreba pe Solly, ieși afară, unde așteptă un minut înainte să-l scoată pe Solly din mașină și să-i spună că era timpul pentru o întâlnire cu Max.

— Îmi poți trimite un mesaj când vrei să vină acasă, îi spuse Toby lui Roxanne.

— Hannah tot nu are încă telefon? întrebă aceasta. Toby, fata are nevoie de telefon!

Spuse ultimul lucru ca o parodie sau ca și cum ar fi imitat ceva, ca și cum ar fi folosit vocea lui Groucho Marx. El își aminti că Rachel spusese cândva despre Roxanne că putea să se confrunte cu oamenii sau să ceară ceva doar dacă folosea o voce ciudată.

— Va primi unul de ziua ei.

Îi mulțumi lui Roxanne, îi zâmbi și îi spuse că-i va întoarce favoarea data viitoare.

— Nu este nicio favoare! spuse ea pe când el se îndepărta. Ne place foarte mult să-i avem pe copii aici!

El se urcă în mașină și privi drept înainte. Roxanne spusese „relații noi“. „Relațiile noi sunt dificile“, ceva de genul acesta. El încuviințase și zâmbise la vorbele ei, fiindcă păruse o simplă expresie a îngrijorării ei, iar el nu-și dorea decât să plece de acolo cât mai repede. Dar acum acea frază îi răsuna în cap. Relații noi? Primea informații noi? Mașina devenise dintr-odată insuportabil de încinsă și el își dădu seama că nici măcar nu pornise motorul.

În timp ce conducea cu 40 de kilometri pe oră, viteza permisă în zona Dune Road, el se gândi cum Roxanne, care nu era extrem de apropiată de Rachel, știa că ea ar fi trebuit să fie acolo în săptămâna aceea. Ele planificaseră ca fetele să petreacă ceva timp împreună. Poate că noua relație dintre Rachel, care era acum o mamă singură, și fiica ei era dificilă? Sau cea dintre Rachel și Toby? Sau cea dintre Toby și Hannah? A întors acest scenariu pe o mie de părți înainte de a-și da voie să se întoarcă și să accepte cea mai evidentă implicație a lui Roxanne: faptul că rezervorul clocotind de mânie, plin de gheață și cruzime al lui Rachel fusese penetrat până la stratul său cel mai adânc de un altul. Nu doar că Rachel plecase, ci că plecase cu un bărbat. Bietul nenorocit, se gândi Toby.

Dar i se zbârli părul pe el: se întâmpla ceva real acolo. Faptul că legătura dintotdeauna subțire și fragilă pe care ea o avea cu ei se rupsese în sfârșit, iar ea plutea în spațiu pe undeva — undeva, dar unde? Ea nu-i mai răspundea. Nu-i mai răspundea deloc. Simți cum îl cuprinde panica. Ea devenise acum ca o problemă a urechii interne, ceva ce îi afecta echilibrul. Propriocepția lui nu mai funcționa. Nu știa cum să se simtă în privința ei pentru că nu mai știa încotro să-și direcționeze ținta. Nu știa unde era ea și nu mai știa de ce era capabilă.

Trase pe aleea pentru mașini. Casa părea letală. Înăuntru era gol și liniște, iar el rămase nemișcat pentru o clipă în prag. Când era mic, devenea extrem de speriat dacă era întuneric și părinții și sora lui dormeau. Dacă era nevoit să se ridice să bea apă sau să meargă la toaletă, se deplasa cât de repede putea, murmurând ceva către sine în tot timpul ăsta, astfel încât să nu poată auzi niciodată cu adevărat liniștea. Îi era frică dacă era prea multă liniște, putea auzi ce era în spatele liniștii — fantome care gemeau sau orice altceva. Nu voia să știe. Dar acum, stând în casa fostei sale soții, era curajos. Încerca să rămână cât mai calm posibil, gândindu-se că dacă era suficientă liniște, ea ar fi putut apărea cumva. A rămas așa cinci minute bune, stând pur și simplu în liniște. Apoi, și-a scos hainele exact acolo, în camera de zi, a ieșit afară și a sărit dezbrăcat în apa strălucitoare din piscina casei în care, practic, intrase prin efracție.

S-a făcut duminică dimineața și Toby știa că traficul va fi din ce în ce mai aglomerat într-un weekend ca acesta (trebuie să fi fost cel puțin în parte cauza fricii care se instalase în el, nu-i așa?), astfel că a împachetat totul, detestându-se pentru cât de meticulos curățase bucătăria și făcuse paturile, pornind spre casă.

— Unde mergem acum? întrebă Solly în timp ce se deplasau prin Queens Midtown Tunnel. Putem să luăm cina la Tony’s?

— Haideți să mergem la EJ’s, spuse Toby.

EJ’s era un local de tip cantină care nu era tocmai cantină, de pe Third Avenue, unde serveau clătite cu douăzeci de dolari.

— Micul dejun la cinăăăăă! strigă Solly.

Toby se uită la Solly în oglinda retrovizoare și văzu din nou cât de ușor era să-l facă fericit. Hannah privea încruntată pe geam cu brațele încrucișate. Toby spuse:

— Dar înainte vom merge să-i cumpărăm surorii tale un telefon.

Se uită încă o dată în oglinda retrovizoare și o văzu pe Hannah revenind la viață, afișând ceva ce arăta din nou precum iubirea. Era o iubire ieftină, cumpărată cu bani murdari, dar nu îi păsa. Accepta și așa ceva.

După aceea, Toby a crezut că-și va petrece seara arătându-i lui Hannah cum să folosească telefonul, dar desigur că ea știa deja. Avea și cont pe Instagram, iar Toby și-ar fi dorit să se sfătuiască cu cineva dacă era un lucru bun ca un copil de unsprezece ani să aibă așa ceva, dar Rachel nu era niciodată disponibilă pentru asemenea discuții, chiar și atunci când știa unde se afla. Toby a început s-o urmărească pe Hannah pe Instagram, iar postările ei transmiteau întotdeauna un deficit de încredere. Tânjeau după complimente. Le implorau în moduri care erau false. Toate acestea l-au făcut să-și dorească să o ia în brațe, să o legene și să-i cânte ca să adoarmă.

Primi un mesaj nou de la Nahid, care întreba dacă urmau să se întâlnească, în sfârșit. Femeia purta un colier din mărgele aurii în fotografia care însoțea întrebarea. Niciodată nu trimitea fotografii cu fața ei, dar aceasta îi cuprindea, cel puțin, gâtul și o parte din obraz. Colierul atârna de gâtul ei, împrăștiindu-se spre sânii ei și lângă breteaua din dantelă a unui sutien alb. La naaaaaiba!

Copiii sunt încă la mine, îi scrise el.

Ca răspuns ea i-a trimis un mesaj cu o animație cu Alejandra Lopez plângând, o scenă din Presidentrix, musicalul Alejandrei, care câștigase Premiul Pulitzer, despre Edith Wilson, care condusese în secret țara după ce soțul ei, Woodrow Wilson, suferise un atac vascular cerebral. Animația o reprezenta rupând la propriu, într-un mod sfidător și nefericit, Tratatul de la Versailles în timp ce suspina lângă patul soțului ei.

Alejandra fusese clienta lui Rachel. Un semn prevestitor, ar fi vrut Toby să-i răspundă.

Avea să anuleze din nou întâlnirea cu Nahid. Nu i se părea în regulă să-i lase pe copii exact acum. Avea să anuleze întâlnirea cu ea. Dar s-a uitat din nou la fotografie și... la naaaaiba! Partea din el care putea gândi clar era capabilă să gândească, de asemenea, într-un mod furios și excitat. Și acea animație — trimisă aproape ca o reamintire a faptului că Rachel era în continuare implicată foarte mult în fiecare mișcare a lui. Nu. Nu putea accepta acest lucru. Indiferent unde era Rachel, indiferent ce făcea, nu se va mai amesteca în viața lui.

Îi scrise înapoi că da, se vor întâlni în sfârșit. Ea avea cum să vină ziua următoare? Se pare că putea.

El: Pot să te duc la noul local franțuzesc de pe Third? Pot să te duc la vechiul local franțuzesc de pe Lex?

Ea: [emoticon cu demonul mov]

El: Demonul mov înseamnă Third? Sau Lex?

Ea: Ce spui de pur și simplu acasă la tine?

Iar în capul lui, la foc continuu:

Doamne Sfinte, da

Oare o să mă jefuiască?

Du-te naibii, Rachel!

Nu există un alt lucru precum sexul obținut atât de ușor.

Acela era gândul care îi rămase în minte. Pur și simplu, nu este. Avusese parte de sex cu femeile de îndată ce a ieșit la întâlniri cu ele. Le-a vorbit murdar și a sfârșit prin a face sex la telefon sau prin FaceTime. Dar nu fusese niciodată invitat să facă sex atât de evident și direct. Oare era prostituată? Oare era o escrocherie? Și-a dat seama că nu-i văzuse încă fața. Dacă era o glumă? Dacă era unul dintre colegii lui? S-a liniștit singur: nu era. Bătea câmpii.

El: Ah, copiii mei vor fi acasă. Mi-ar plăcea să fi putut. Păcat.

Pentru scurtă vreme, s-a așternut liniștea, iar el își simțea inima în gât, dar apoi ea i-a scris: Poți veni aici. La 9 seara. Să nu întârzii!

I-a dat o adresă de pe Strada 77 către partea de vest, iar el i-a trimis înapoi un [emoticon cu demonul mov]. Știți și voi, cineva ar putea să te jefuiască chiar și în interiorul propriei lor case.

Ea: Nu mă vei jefui, nu-i așa?

În regulă, bine, dar acesta era exact tipul de text pe care el l-ar trimite dacă ar plănui să jefuiască pe cineva: l-ar spune direct. A dat paginile înapoi pentru a-i vedea fotografiile, apoi a închis secțiunea mesajelor de la ea. S-a gândit să-i scrie lui Joanie. Mai avusese grijă de copii pentru el în trecut; nu era ceva nerezonabil ca un doctor să angajeze un rezident sau un coleg cu mai puțină experiență ca să aibă grijă de copiii lui (sau să facă muncă de cercetare sau să presteze activități de asistent personal). Dar Joanie păruse prea intimă față de el în ultimul timp, prin felul în care îl aborda, indiferent de ceea ce i se păruse că se întâmpla în relația dintre ei care s-o facă să se gândească la el în termeni de adresare prea personali, iar el își făcea griji în privința aceasta. Așadar i-a scris profesoarei de yoga și dans contemporan, care mai avusese grijă de copii de câteva ori.

Până la urmă, a fost nevoit să-și privească problema în față. Nu mai avea o bonă permanentă. Acum, că se întorseseră, și-a dat seama că îi putea duce înapoi la tabăra de zi, care se termina la ora trei, dar sincer, așa ceva era inacceptabil. A vrut să o sune pe Mona; a vrut să-și facă apariția oriunde s-ar fi aflat ea exact în clipa aceea (în Queens? Staten Island?) și să-i spună ce-l apucase, că îi părea foarte rău și că ea era liantul care ținea împreună familia lor, sau ceva de genul acesta. Ea ar fi înțeles. Știa cum era să ajungi în pragul nebuniei din cauza lui Rachel — trebuia să fi știut. Lucrase pentru ei timp de aproape doisprezece ani.

Dar nu putea. Rachel trebuia să rezolve această problemă. Ea era motivul pentru care el era atât de iritabil. Iar concedierea Monei fusese lucrul cel mai bun pe care l-ar fi putut face. Era, nu-i așa? Ore de pornografie! Avu o idee. S-a dus în dormitorul lui și l-a sunat pe directorul taberei de noapte ca să vadă dacă mai aveau locuri la clasa a patra. Directorul a spus că da, însă era prea târziu ca să se mai înscrie.

— Am niște circumstanțe excepționale, spuse Toby.

Directorul rămase tăcut.

— Eu și soția mea ne-am despărțit, iar eu cred că le-ar face foarte bine copiilor să fie mai departe de casă în aceste momente.

— L-am cunoscut pe fiul dumneavoastră în turneu. A părut destul de ferm cu privire la faptul că nu-și dorea să meargă în tabără. Nu vrem să creăm probleme — avem foarte mulți copii care cred că sunt pregătiți pentru tabără și nu sunt. Ei bine, cei care nici măcar nu cred că sunt pregătiți…

— Turneul a fost în aprilie. Lucrurile se schimbă.

— Deci vrea să vină acum?

— Mi-ar plăcea mult să-i ofer această alternativă.

— Lăsați-mă să discut cu directorul diviziei. Vă sun din nou de îndată ce luăm legătura.

Își puse jos telefonul și privi afară de pe fereastra dormitorului său timp de un minut înainte să se ridice și să plece în camera de zi, care era întunecată, cu excepția luminii de pe noul telefon al lui Hannah în care se vedea chipul acesteia. Intră în camera lui Solly ca să-i citească un capitol dintr-o carte din care lecturau în fiecare seară, despre un băiat care fusese răpit de profesorii săi, care se dovediseră a fi în secret extratereștri.

— Pariez că așa ceva e posibil, spuse Solly.

— Nu poți ști niciodată.

Toby stinse veioza lui Solly și începu să-l scarpine pe spate. Trase aer în piept, făcându-și curaj să-i spună, încetișor:

— Cred că ți-ar plăcea foarte mult în tabără.

Solly încetă să mai respire, în întuneric. Atenție, Fleishman!

— Păcat că nu vrei să mergi.

— Nu vreau să fiu departe de tine și de mama.

— Nu-i nimic. Poți să rămâi acasă. Niciodată nu te-aș obliga să mergi.

Toby începu să-i scarpine brațul lui Solly, așa cum îi plăcea băiatului.

— Dar este chiar grozav acolo. Organizează seri de film. Max merge. Jonah merge. Este vorba doar de o lună. Dar trebuie să faci numai ceea ce simți, atunci când ești pregătit. Nu lăsa pe nimeni să te oblige să faci nimic.

— Bine.

— Știi că au un program de tragere cu arcul acolo?

— Mda, a spus băiatul îndoielnic. Am văzut când am mers în vizită.

— Da, de obicei este pentru cei din clasele mai mari, dar anul acesta le dau voie și celor din clasa a patra să încerce.

— Serios? Ei bine, oricum este prea târziu.

Nu era bine ceea ce făcea. Era oribil. Nu ar fi trebuit s-o facă. Dar dacă l-ar fi determinat pe Solly să plece pentru o vreme, Rachel ar veni acasă și copiii nu ar trebui să afle niciodată ce se întâmpla. Iar dacă nu se întorcea într-o lună, s-ar fi descurcat el cumva. Dar trebuia să câștige puțin timp. Era și pentru binele lui Solly.

— Desigur, decizia este a ta. S-ar putea întâmpla ca toată lumea să se întoarcă din tabără și să vorbească despre tot felul de lucruri, iar tu să te simți exclus.

Solly se gândi la acest lucru. Ridică privirea către Toby în întuneric.

— Poate că ar trebui să merg. Crezi că ar trebui să merg?

— Cred că ți-ar plăcea foarte mult. Nu vreau să iau nicio decizie în locul tău, dar cred că ți-ar plăcea foarte mult.

— Și dacă te sun și-ți spun că nu-mi place deloc?

— Vin după tine. Nu trebuie să stai într-un loc în care nu-ți place să fii. Dar Hannah va fi acolo, iar dacă ești speriat sau dacă îți este dor de casă, poți să te duci să vorbești cu ea mereu.

— Poate că ar trebui să merg, spuse Solly.

Solly adormi, dar Toby continuă să-i scarpine brațul.

Până luni dimineața, Karen Cooper ajunsese numărul doisprezece pe lista de transplant, fiind în continuare inconștientă. Toby s-a întâlnit cu rezidenții în camera asistentelor, din apropierea salonului ei. Vedea cum îl studiau atent ca să-și dea seama în ce toane era în ziua respectivă, iar el și-a dat seama imediat de asta și s-a simțit prost pentru cât de nervos fusese pe ei. Nu se putea învăța așa, strigând la rezidenții tăi într-un astfel de mod.

— Cum se simte pacienta noastră? întrebă Toby, iar rezidenții se relaxară.

— Nicio schimbare, spuse Logan. Insuficiență hepatică acută persistentă, activitate normală a creierului, dar nimic nu s-a îmbunătățit.

— Cum a fost vacanța dumneavoastră, domnule doctor Fleishman? întrebă Clay.

— Nu a fost chiar o vacanță. Mai mult o chestiune legată de îngrijirea copiilor.

Liniște. Își doreau și ei răzbunarea. Ei bine, nu o puteau avea.

— A fost bine.

Intrară în rezerva doamnei Cooper. Era chiar mai galbenă decât fusese. În colț erau doi băieți cam de vârsta lui Hannah. Joanie îi prezentă pe Jasper și Jacob Cooper, fiii gemeni ai pacientei, care aveau un aer nefericit în timp ce se jucau pe iPad-uri. David Cooper le spuse să se ridice și să dea mâna cu Toby. David își petrecuse weekendul citind pe WebMD sau vizionând filmulețe cu oameni care sufereau de boala Wilson și își rugase asistenții să întocmească dosare despre aceasta. Totuși, el tot nu înțelegea faptul că boala Wilson era imprevizibilă și rară, că era greu de diagnosticat, acesta fiind motivul pentru care foarte mulți oameni care o aveau aflau despre ea târziu și atunci când se întâmpla acest lucru era, de cele mai multe ori, ireversibilă. Niciodată nu auzeau partea aceea, faptul că răul era deja făcut. Faptul că ar fi fost un miracol ca ea să rămână în viață; ca ea să redevină persoana care fusese înainte nu mai era în lista de opțiuni.

— Vom face tot posibilul ca ea să fie din nou așa cum a fost, spuse Toby. Dar în funcție de cât de mult a avansat boala, care a fost probabil agravată după weekendul petrecut în Vegas, nu știm dacă va avea în continuare simptome neurologice. Este posibil ca acestea să persiste. Este posibil chiar ca acestea să se înrăutățească. Dar le putem împiedica să evolueze.

Telefonul său semnală că primise o notificare. Era directorul taberei de noapte a lui Hannah.

Avem un loc pentru vârsta lui Solomon.

Se uită din nou spre David Cooper și încercă să se concentreze.

— O vom scoate la capăt, îi spuse.

Apoi se duse înapoi în sala de conferințe ca să-i dea lui Solly vestea cea bună.

Cu numai câteva luni în urmă, Rachel vrusese ca Solly să meargă în tabăra de noapte pe timpul verii, dar Toby se luptase din greu pentru a-l ține acasă.

— În niciun caz, spuse ea într-o seară. Trebuie să învețe. Are opt ani. Tot la vârsta asta a mers și Hannah. Acum va merge și el.

— Dar nu vrea să meargă.

— Ei, bine, nu facem întotdeauna ce vrem. Noi ar trebui să-l transformăm într-un adult, Toby.

— Oh, asta ar trebui să facem?

Iritarea lui Rachel față de toate acestea a fost agravată și de faptul că Solly se uitase recent la o emisiune de pe Disney Channel despre niște adolescenți care făceau patinaj artistic, dintre care doi erau băieți, și a întrebat dacă existau cursuri de patinaj artistic la care se putea înscrie și el.

— O să mă interesez, i-a spus Toby, iar Rachel rămase tăcută și da, fraza „chestia asta e prea simplă“ a trecut ca un fulger prin Chyron-ul14 interior al lui Toby, pentru ca mai târziu, în acea seară, când Solly era în pat, Rachel să spună:

— Sunt sigură că suntem amândoi de acord că va merge la baschet anul acesta.

Era felul în care vorbea ea cu angajații săi. Începea să-și emită toate pretențiile și ideile care nu puteau fi supuse dezbaterii cu „sunt sigură că suntem de acord“.

— Vrea să patineze. Ce e rău în asta?

Rachel îl privi lung, ca și cum i-ar fi transmis să nu o determine să răspundă.

— Haide, Rach.

— Vrea să învețe patinaj artistic, spuse ea. Nu este un sport prea important. Are nevoie de un sport important pe care să-l poată practica toată viața. Este treaba noastră să creăm o varietate de experiențe pentru el.

— Chestia asta cu „varietatea de experiențe“ e o poveste din impresariat? Pentru că nu este un lucru din realitate.

— Nu poți decide tu totul, Toby. Sunt mama lui.

— Nici tu nu poți decide doar pentru că plătești pentru asta! Nu sunt asistentul tău personal.

Abia în ultimul an începuseră amândoi să admită că banii pe care îi câștiga Rachel erau banii pe care ea îi controla într-un fel. Pe vremea când era asistentă la Alfooz, Toby câștiga mai mult decât ea, chiar și din salariul său de rezident începător, dar acei bani erau considerați ai amândurora. Banii ajungeau într-un cont comun la care amândoi aveau acces. La fel se întâmpla și cu ani mai târziu, doar că avusese loc o schimbare. Cu cât ea lucra mai mult, cu atât mai mulți bani intrau în casă și, la doar șase luni de la deschiderea noii sale agenții, ei aveau un cont de economii, unul care îi putea susține timp de două luni în cazul în care s-ar fi petrecut ceva rău. Apoi a mai trecut un an, iar bursele lui Toby de la facultatea de medicină scăzuseră la aproape jumătate din ceea ce fuseseră cândva. Și apoi, patru ani mai târziu, ei plecau în Europa și în America de Sud în vacanță și puneau bani deoparte pentru facultatea copiilor. Alegerile lor deveniseră mai ușoare. Disperarea îi părăsise. Ea a vrut să plece într-o vacanță (și așa s-a întâmplat), ea a vrut să închirieze o casă pentru perioada verii (și așa s-a întâmplat), ea a vrut să redecoreze (și așa s-a întâmplat). El s-a convins pe sine că la mijloc era doar faptul că luase de soție o femeie cu voință puternică. Ar fi putut paria că soția lui Bartuck lua decizii domestice precum acestea. Dar apoi, mai de curând, a devenit evident: aceștia sunt banii și iată modul în care îi vom cheltui, iar dacă tu vrei să fii capabil să iei asemenea decizii, ar trebui să faci mai mulți bani. Erau lucruri care nu se spuneau niciodată. Erau dincolo de ceea ce se spunea, iar el știa (și ea trebuia să fi știut) că el nu va fi în stare să accepte să audă efectiv acele cuvinte, așa că a mers până la marginea prăpastiei cu subiectul ăsta, dar niciodată nu s-a cufundat în abisul acesteia.

— Eu cred doar că abordarea aceasta a parentingului, în care nu noi ar trebui să știm ce e mai bine pentru copiii noștri, este ridicolă, spunea ea.

— Copilul ar trebui să poată face lucrurile pe care vrea să le facă.

Toby se simți copleșit de situație înainte ca adrenalina să intre în acțiune; simți că-l ia cu amețeală.

— Nu vreau să fie luat în râs, spuse ea, cu pumnii strânși și vorbind printre dinții încleștați. Știi ce-i vor face restul copiilor când vor afla că este în tabăra de patinaj artistic?

— Lui îi place, totuși. Iar profesorul de educație fizică a spus că ar trebui să-l înscriem la un gen de sport care implică flexibilitatea întregului corp. Îți amintești? La ultima întâlnire dintre părinți și profesori? Oh, stai, nu ai fost acolo.

— Oh, da, te rog persecută-mă pentru faptul că-mi fac meseria și ofer familiei noastre această viață. Nu putem cu toții să rupem ușa la ora cinci, așa ca tine. Ai zice că m-am măritat cu un bancher, măcar de-ar fi așa, dar nu e.

— Cât de mult timp ai așteptat să spui una ca asta? întrebă el.

— M-ar deranja foarte tare ca el nici măcar să nu înțeleagă implicațiile chestiei în care se bagă. Și nu este vorba despre mine. Așa e lumea. Iar lumea nu îl înțelege cu adevărat. Are atâția prieteni câți ar trebui? Eu nu cred.

Dar era o prostie. Nu era adevărat că Solly nu avea prieteni. Pur și simplu, prefera să stea cu familia lui sau să citească una dintre cărțile seriei Star Trek.

— Are prieteni. Cum rămâne cu Max?

— Max este prieten cu el doar pentru că eu sunt prietenă cu Roxanne.

— Max este prieten cu el fiindcă el este un băiat minunat.

— Sigur că este. Dar nu așa funcționează lucrurile. Sunt prieteni pentru că eu îmi petrec timpul cu Roxanne. Părintele încurajează prietenia dintre copilul său și al altor părinți care nu sunt un coșmar. Eu îmi petrec timpul cu Roxanne, de aceea ea îi sugerează lui Max să se vadă cu Solly, pentru că asta poate însemna ca și noi să ne putem petrece timpul împreună.

— Tu îți petreci timpul cu Roxanne pentru că vrei să urci pe scara socială și să fii invitată în casele oamenilor bogați.

Rachel îi aruncă o privire lungă, glacială preț de două secunde.

— Trebuie să meargă în tabăra de noapte ca să se maturizeze și să devină independent.

— De ce ești atât de nerăbdătoare să scapi de ei, Rachel? I-am dorit, îți amintești?

— Nu este vorba despre asta. Este vorba despre a ne întreba mai precis de ce, în timp ce alți copii descoperă independența, ai noștri par să-și dorească să se strecoare înapoi în pântec. Doamne, mă faci să mă simt ca un monstru.

Mai târziu în seara aceea, în timpul obișnuitei détente glaciale care urma după certurile lor, el s-a întrebat cine avea să restabilească starea normală de tensiune care exista între ei. Rachel stătea la masa din bucătărie, uitându-se pe laptop, iar Toby se întreba dacă ea se gândea la același lucru. Hannah intră în bucătărie în timp ce Toby pregătea cina.

— Mă bucur că sunteți amândoi aici, spuse ea, stând nemișcată. Mi-aș dori să am un cont pe Instagram precum are, practic, fiecare persoană pe care o cunosc. Sunt exclusă de peste tot, toată lumea vine la școală în fiecare zi și vorbește despre toate lucrurile care se întâmplă pe Instragram, iar eu habar nu am.

— Nu ai nevoie de Instagram, îi răspunse Toby, pornind cuptorul să se încălzească. Este stresant și vei avea timp de lucrurile astea pentru tot restul vieții tale. Noi încercăm doar să menținem o stare de normalitate pentru tine până când așa ceva nu va mai fi posibil.

Apoi, clăti câteva ciocănele de pui și se spălă pe mâini.

— Într-o bună zi o să ne mulțumești pentru asta.

Hannah începu să țipe:

— Sunt atât de fraieră, iar chestia asta este atât de nedreaptă!

Rachel își ridică, într-un final, privirea din calculator.

— Poate că ar trebui să ne mai gândim.

Toby o mustră.

— Rachel!

— Are dreptate! spuse Rachel. Nici mie nu-mi place, dar ea nu ar trebui să se simtă diferită de lumea în care noi am împins-o.

Toby o privi lung pe Rachel.

— O să împlinească doisprezece ani în mai puțin de un an. Am spus întotdeauna că își poate face un cont pe Instagram când împlinește doisprezece ani.

Apoi, către Hannah:

— Există motive serioase pentru acest lucru.

— Mda, astfel încât eu să nu am deloc prieteni, pentru că tu îți dorești asta.

— Ba nu, spuse el. Există studii despre copiii de vârsta ta, anxietate și rețele sociale — care arată că acesta nu va fi un lucru bun pentru tine. Te va face să te simți rău, chiar dacă este ceva ce tu crezi că-ți dorești.

— Nu îi spune tu ceea ce crede că-și dorește, zise Rachel. Ea știe ce-și dorește. Nu este bebeluș.

— Nu mai compromite lucrul asupra căruia am fost deja de acord.

Hannah interveni.

— A luat cineva în considerare nivelul de anxietate pe care îl am știind că toată lumea iese fără mine? V-ați gândit la acest lucru?

Rachel se gândise la acest lucru.

— Ar putea fi adevărat. Știi, Miriam Rothberg mi-a spus că nici ea nu avea de gând să-și lase copiii să facă asta, dar apoi a citit că anxietatea legată de faptul că toată lumea are un astfel de cont este mai rea decât anxietatea generată de acest lucru în sine.

— Noi nu suntem familia Rothberg, spuse Toby, ținând un ciocănel de pui crud în mână.

Rachel lăsă să-i scape un râset scurt și zgomotos.

— Clar nu suntem.

Se uită către Hannah.

— Lasă-mă să discut doar cu tata despre asta, spuse Rachel, cu un ton care lăsa să se înțeleagă că era oarecum complicea fetei în poveste.

Înainte ca Toby însuși să-și dea seama ce urma să facă, el s-a întors și a aruncat cu bucata de pui crudă în computerul lui Rachel. Aceasta a lovit ecranul și a alunecat pe tastatură, lăsând o dâră de Dumnezeu știe ce.

Rachel și Hannah s-au tras înapoi, dezgustate, strâmbând din nas. El își dădu seama atunci că Hannah era pregătită să devină inamica lui. Toby nu putea permite una ca asta.

— Ești un animal, spuse Rachel și se îndreptă spre dulăpiorul de sub chiuvetă, de unde a scos un șervețel Clorox ca să curețe zeama lăsată de puiul crud de pe computerul ei, dar a lăsat ciocănelul de pui pe podea.

Rachel s-a întors și a plecat, iar Hannah a făcut același lucru, urmând-o cu pași identici.

Era inevitabil. Era nevoie ca ei să-și ia hainele de la Rachel ca să-și poată face bagajele. Chiar dacă el putea explica necesitatea de a le cumpăra haine noi, nu voia să cheltuiască banii pe geamantane noi.

Hannah stătuse toată ziua bosumflată.

— Nu poate veni în tabără cu mine.

Avea o figură răutăcioasă.

— O să mă facă de rușine.

— Hannah, este fratele tău.

Au ajuns la Golden. Portarul, în uniformă bleumarin sclipitoare, cu embleme și fireturi de parcă ar fi fost vreun erou de război, vorbea la telefon, în timp ce un curier stătea acolo și aștepta. Toby nu l-a recunoscut. Probabil că era nou. Situația era neclară. Oare acum portarul ar fi trebuit să sune să anunțe sosirea lui? Nu era cazul să afle chiar atunci. A pășit încrezător către lift, iar portarul nu a băgat de seamă.

A trimis copiii sus, dându-le cheia, în timpul în care el a coborât în boxa de la subsol ca să ia geamantanele.

A tras de timp. Nu voia să intre în apartamentul ei. Nu voia să-l vadă. Nu voia să se așeze pe mobila aleasă de Luc, decoratorul pinguin, în nuanțe de alb și bej, nici nu voia să se holbeze la tablourile de artă modernă de mari dimensiuni alese de Rene, consultatul în artă, în nuanțe de piersică și mov. Dar pierdea timpul, iar copiii ar fi putut să înceapă să se întrebe unde era, astfel că, până la urmă, a urcat la etajul al nouălea și a străbătut culoarul morții către intrarea principală.

Atunci, ușa a scos un zgomot și Toby a tresărit.

— Dar ți-a luat ceva timp, a spus Hannah smulgându-i geamantanele din mână.

Toby i-a zis că ea va trebui să facă bagajele pentru amândoi, că el trebuia să preia un apel de la spital și că îi va aștepta jos.

Conversațiile sale cu Nahid au început la fel ca toate celelalte. Ea l-a abordat prin intermediul aplicației Hr. El a folosit regulile lui Seth privind introducerea mesajelor cu tentă sexuală, iar acestea erau următoarele:

1. Fapt stabilit: femeile dețin controlul absolut asupra lor în sută la sută din timp.

2. Prin urmare, dacă femeia spune orice ar putea fi interpretat de un băiețel de clasa a șaptea ca fiind cu tentă sexuală sau la care i-ar putea răspunde cu „Asta a vrut să spună“, atunci aceea este o invitație prelungită din partea femeii la o discuție despre sex.

A doua rundă de mesaje dintre Toby și Nahid a fost cam așa:

Ea: Cum a fost ziua ta?

El: Am fost la muzeul de artă modernă.

Ea: Este o expoziție de costume de film acolo.

El: Am auzit lucruri bune despre asta.

Ea: Trebuie să vii cândva.

El: Sigur.

Ea: Nu, serios, chiar vreau să vii.

Aceasta era? Aceasta era șansa lui? Părea puțin prea evident, iar el nu voia să fie luat drept un pervers, dar mare parte din prostia aia era evidentă, nu? Vreme de treizeci de secunde el s-a tot gândit la următoarea mișcare. După aceea:

El: [emoticon cu față rușinată]

A așteptat până când ea s-a gândit la ce să-i răspundă, iar în acele poate douăzeci și cinci de secunde (sau trei minute, sau două secunde, nu putea spune precis, doar că resimțise acel interval ca pe o stare febrilă), a trăit o stare de regret, rușine, repulsie, dispreț față de sine, iar apoi:

Ea: Nu faci nimic greșit dacă vii [emoticon cu demonul mov].

Din experiența lui, care, da, fie, nu era prea lungă, totuși, cu cât interacțiunea devenea tot mai sexy și mai amețitoare în cadrul aplicației și în textele din mesajele trimise, cu atât mai puțin probabil era să se întâlnească față în față cu acea persoană. Oarecum, venea ca o ușurare faptul că stânjeneala și rușinea mai existau încă la acest nivel; era ceea ce-i împiedica pe toți oamenii singuri, disponibili din New York să sară unii la alții și să facă sex pe străzi. Creierul său animalic prefera interacțiunile cele mai sexy, chiar dacă acestea nu duceau la întâlniri efective. Da, întâlnirile din viața reală sunt benefice și da, cineva ar trebui, probabil, să opteze întotdeauna pentru o întâlnire în viața reală, ca nu cumva să-și tocească ligamentele de la încheietura mâinii din cauza masturbării cronice pentru intervale alarmante de timp. Dar treaba cu telefonul, frate, îi plăcea la nebunie partea asta.

Cu alte cuvinte, din relația sexuală grăbită și agresivă dintre Nahid și Toby din telefoanele lor nu părea că aceștia aveau să se vadă vreodată cu adevărat. Cum ar fi putut permite parametrii umani ai rușinii acest lucru vreodată? Ea era atât de… verbală în ceea ce-și dorea. Era atât de… elocventă în mesajele ei. Își dorea ca el să o aplece deasupra lavoarului din baie, astfel încât să poată privi amândoi imaginea ei, atunci când avea orgasm, în oglinda dulăpiorului de cosmetice. Voia să-și imagineze că odraslele lor se jucau împreună, ea avea nevoie de ajutorul lui ca să schimbe un bec în baie și, în timp ce el era pe scară, ea îi desfăcea fermoarul pantalonilor și copiii ciocăneau la ușă cerând o gustare — „Doar o clipă, scumpule, am ceva de făcut aici“. Îi propusese ca ea să joace rolul unei femei care era pilot militar și care era atât de excitată, încât nu-și putea termina misiunea dacă nu îi călărea penisul în timp ce pilota avionul pentru a salva țara, cu el stând sub ea ca și cum ar fi fost scaunul ei de evacuare. Era ceva ademenitor la creativitatea ei bizară, la ciudățenia dorințelor ei și la lipsa ei de sfială. Și, totodată, existau și factori biologici legați de evoluție, mai presus de logica și rațiunea sa, implicați în acest lucru. Erau factorii care îl determinau să-și sune profesoara-de-yoga-dansatoarea-bona. Erau factorii care îl determinau să-și schimbe de două ori cămașa și să încerce un sacou, deși era foarte cald afară și, în oglindă, îi părea că arăta caraghios, ca un băiețel care se prefăcea că era un bărbat matur, deschizându-și încă un nasture al cămășii (după care îl închidea la loc, ca apoi să-l deschidă iar).

— Unde pleci? întrebă Hannah, care se pregătise pentru o seară romantică pe canapea cu telefonul său.

— Merg la o întâlnire, răspunse Toby, în timp ce-și aranja părul în oglindă.

Se auzi soneria, iar Solly deschise ușa și o întâmpină pe bonă.

— Cu o fată? întrebă Hannah.

— Da.

— Ce scârbos!

— Știu. Într-o zi o să înțelegi.

— Nu pentru că te vei săruta cu o fată. Ci pentru că ești tatăl meu.

— Cine a spus ceva despre sărutat?

Toby îi puse mâna pe frunte și apoi plecă.

A fugit la propriu până în West Side. A făcut slalom la propriu. A zburat la propriu. Uitați-vă la mine, le-a spus el tuturor cuplurilor leneșe din parc. Uitați-vă la mine cum merg să fac sex. I-a spus portarului ei cine era. Portarul l-a anunțat că ea îl aștepta. A ajuns la etajul al paisprezecelea. Încerca să găsească o replică bună de început, cum ar fi poate să-i spună că, de fapt, locuia la etajul al treisprezecelea și oare pe cine păcălea ea — era cea mai bună glumă a sa cu etajul al paisprezecelea. Însă ușa se deschise înainte ca el să bată și abia apucase să intre în apartament în momentul în care pantalonii îi ajunseseră la glezne, mâinile lui erau în ea, ea era cu mâinile pe el și în el, el avea gura pe sfârcul ei, ea avea degetul în rectul lui, ceea ce nu era ceva ce lui îi plăcea foarte mult, dar simțea că relația era mult prea la început ca să facă prea mult tam-tam pentru așa ceva. El s-a dat înapoi ca să-i privească fața pentru prima oară, având în vedere că aceasta fusese singura parte a corpului ei pe care nu i-o arătase prin mesaje, și a descoperit că avea buzele pline și rozalii, părul ciufulit în toate direcțiile, ochii închiși la culoare și tenul cu o nuanță mai închis decât măsliniul. Era minunată și, mai mult decât orice, nu era o gașcă de bărbați care puseseră la cale să-l jefuiască, nici un adolescent care să-și fi bătut joc de el. Nu mai avea nicio întrebare. Închise ochii, supunându-i-se.

Nu a luat un taxi ca să meargă acasă, chiar dacă știa că risca s-o enerveze pe bonă dacă ajungea târziu. Nu, în schimb s-a oprit prin parc, simțindu-se mare, înalt și viril, ca și cum ar fi deținut orașul, ca și cum toate ar fi fost pentru el, căci, încă o dată, se afla la începutul a ceva profund și nou, care mirosea ca o rază de soare.

S-a gândit la cum stătea Nahid în patul ei, întinsă deasupra cearșafului. Își plimba degetul pe conturul umărului lui.

— Deci ce-ai făcut toată ziua? a întrebat-o.

Ea a râs.

— Aceasta este discuția ta de după sex?

— Scuze, spuse el.

Era stânjenit.

— Oh, nu fi jenat. Cine știe ce să spună în aceste situații? Eu nu lucrez.

El își transformă vocea ca și cum ar fi vorbit cu accentul ciudat al unei limbi străine.

— Ești o femeie întreținută?

Se simți ca un idiot în momentul în care o spuse.

Degetul ei pe umărul lui se opri.

— Acesta nu este un interviu pentru o slujbă, nu-i așa?

Toby intră pe ușa casei sale pe la unu noaptea, sperând că nu mirosea prea tare a sex în timp ce o plătea pe bonă. A făcut un duș, iar apoi și-a verificat telefonul ca să vadă dacă Nahid îi dăduse deja vreun semn. Când a intrat în dormitor, cu un prosop în jurul taliei, și și-a ridicat privirea din telefon, a văzut că Hannah se trezise și stătea pe patul lui.

— Ai tabără mâine-dimineață.

Își ținea strâns telefonul; acesta devenise deja ca o prelungire a ei. El o privi mai de aproape.

— Plângi?

— I-am scris mamei.

El se așeză pe marginea patului.

— Și?

— Nu a răspuns.

În ziua în care Hannah s-a născut, în timp ce medicii o coseau înapoi pe Rachel, Toby a ținut-o în brațe. Nu-și putea lua ochii de la ea.

— Ești a mea pentru totdeauna, șoptise el. Voi avea întotdeauna grijă de tine.

Rachel plângea, cu brațele întinse ca și cum ar fi fost pe un crucifix, iar el tot nu-și putea lua ochii de la noul lui bebeluș.

În ziua următoare, Rachel îi spusese că, în disforia și starea aproape maniacală care urmaseră purgatoriului ei de treizeci și cinci de ore de travaliu care eșuase în orice mod posibil în afara celui mai important, i-a privit pe Toby și pe bebelușul ei și a simțit că a fost păcălită. A spus că și-a dat seama, din senin, că întregul scop a fost de la bun început să o determine pe ea să nască un copil, astfel încât ei doi să fie împreună, Toby și Hannah, iar ea putea fi înlăturată. Vorbea despre asta în patul ei de spital, iar în următoarele săptămâni și luni, chiar dacă începuse să-și revină încet fizic și emoțional, vorbea în continuare despre acea primă experiență de mamă, despre faptul că simțise că a fost păcălită. Oamenii veneau acasă să vadă bebelușul, iar ea răspundea întrebărilor inocente pe care le puneau despre cum fusese nașterea, dar nu putea face acest lucru într-un mod politicos. Trebuia să intre în detalii legate de cât de înfricoșător fusese totul, cât de singură se simțise, sfârșind întotdeauna cu povestea despre Toby care o ținea pe micuța Hannah în brațele sale și teoria conspirației conform căreia mariajul ei fusese un șiretlic, astfel încât Toby să poată avea un copil și pe ea s-o abandoneze. Era neobișnuit pentru ea. De obicei, nu intra în detalii cu străinii; de obicei, era foarte preocupată de aparențe. Nu știa de ce se gândea acum la povestea aceea, doar că Hannah semăna atât de mult cu mama ei când era furioasă, speriată, sau rănită, sau nepăsătoare. Arăta ca Toby doar atunci când zâmbea.

— Nu știe că ai primit un telefon, spuse el. Nu știe numărul tău.

— Dar i-am scris: „Sunt Hannah“. Și apoi am sunat-o.

— Și?

— Și a intrat direct mesageria vocală.

Și când o sunase el ultima oară se întâmplase la fel.

— Poate e într-o întâlnire. Poate doarme. Poate că, pur și simplu, nu s-a uitat la telefon.

— Sau poate că este supărată pe mine pentru că am primit telefonul înaintea zilei mele de naștere.

— Nu, asta este o prostie. E posibil să doarmă, nu știm. Este târziu.

El încercă s-o ia de mână, dar ea și-o trase.

— Tată, este moartă?

— Oh, Doamne, nu, Hannah. Poftim? Nu, nu este moartă. Este foarte bine. Muncește. Știi cum face ea. Sunt locuri unde, pur și simplu, nu există ore la care să fim amândoi treji.

— Ai vorbit cu ea?

— Da, desigur. A spus că vă iubește.

Hannah privi în jos la cuvertura lui, unde continua să urmărească cu degetul același model imperceptibil.

— Ar trebui să mergi la culcare, spuse el. Trebuie să te trezești devreme și încă nici nu ți-ai făcut bagajul pentru autobuz.

Hannah termină circuitul acelui model în formă de buclă, apoi se ridică și se duse înapoi în camera ei.

Toby se trezi cu Solly deasupra lui, scuturându-i umărul.

— Tată, spuse el.

Toby sări din pat, amețit și panicat.

— Ce este?

Era încă întuneric afară.

— Trebuie să mergem la autobuzul pentru tabără. O să pierdem autobuzul.

Toby s-a uitat în jur pentru o clipă, apoi s-a așezat pe pat.

— Bine, dă-mi voie să-mi fac niște cafea.

Solly nu avea stare.

— Este normal să fii agitat.

Toby se uită la telefon ca să vadă cât era ceasul și observă că Nahid îi dăduse un mesaj. Era încă noapte. Era abia patru și jumătate.

— Amice, mai avem două ore până când va pleca autobuzul. Ce ar fi să mai dormim încă puțin?

Dar Solly nu voia s-audă. Îl trase pe Toby de mână până la cafetieră, vorbind de parcă ar fi tras zece liniuțe de cocaină.

— Îmi iau toate benzile desenate Lanterna verde în autobuz pentru că sunt ușoare, dar și pentru că, atunci când ceilalți mă vor vedea citind una, își vor dori și ei să citească, iar eu voi avea câte una pentru toată lumea.

— Crezi că ar trebui să le iei pe toate cu tine? Ții mult la ele.

— Cred că este o idee bună. În plus, îl iau și pe Stealth Bunny.

Stealth Bunny era un pătrat al păturii de bebeluș a lui Solly, care se numea pur și simplu Bunny. Rachel i-a spus când el a împlinit șase ani că era timpul să renunțe la pătura de bebeluș, fiindcă nu va fi niciodată invitat la petreceri în pijamale sau vor râde copiii de el dacă vin vreodată în vizită și o văd. Solly s-a dus în camera lui și a ascuns pătura, astfel încât Rachel să nu o poată găsi. Mai târziu, în timp ce Rachel lucra la laptopul ei în camera de zi, Toby s-a furișat în camera lui Solly cu o foarfecă. El i-a spus lui Solly că puteau tăia o bucată din pătura Bunny. Aceasta urma să aibă toată puterea restului păturii, având în vedere că el își pusese toată dragostea în ea de-a lungul anilor. Și, cel mai bun lucru dintre toate, era mai ușor de transportat.

— Îi vom spune Stealth Bunny (Iepurașul Ascuns), a zis Toby, în timp ce tăia cu grijă pătratul din mijloc.

— Ce înseamnă ascuns? a întrebat Solly, urmărindu-l.

— Înseamnă că tu ești singurul care știe despre acest lucru.

— Unde îl vom ține pe Stealth Bunny? întrebă atunci Toby.

— Doar la mine. În buzunarul meu. Tot timpul.

— Crezi că este o idee bună? Dacă îl pierzi?

— Nu l-aș pierde niciodată pe Stealth Bunny.

Au jucat șah pentru următoarea jumătate de oră. Toby a simțit mirosul lui Nahid și a mai făcut un duș. Solly a trezit-o pe Hannah, iar Toby a știut acest lucru încă de când era la duș fiindcă a auzit-o țipând la el. Toby le-a pregătit micul dejun, permițându-i lui Solly să umple tot spațiul cu agitația lui, a răspuns tuturor întrebărilor sale și s-a rugat ca starea morocănoasă a lui Hannah să fie doar obișnuita ei stare morocănoasă și a sperat că ea nu se mai gândea la mama ei.

Toby a citit mesajul lui Nahid, care se întreba dacă, după ce adormeau copiii în seara aceea, ar fi fost posibil ca el să vrea ca ea să treacă pe la el ca s-o facem în liftul tău — nimeni nu va ști [emoticon cu demonul mov, emoticon cu doi globi oculari care privesc înspre stânga]. Seara trecută părea foarte îndepărtată.

Îi ceru lui Hannah să-i vadă telefonul.

— De ce?

— Pentru că sunt tatăl tău.

— Nu.

— De fapt, nu te rog. Face parte din înțelegere.

Îi întinse telefonul, furioasă, iar Toby s-a uitat prin profilul ei de pe Instagram, verificându-l cu atenție de parcă ar fi citit un articol din Raportul Consumatorului despre copii și tehnologie. Totul părea în ordine și inocent, poate chiar puțin plictisitor. Fotografia ei de profil era un selfie în care ea își ridica două degete de la mână ca un semn al păcii inversat, așa cum începuseră copiii să facă în toate fotografiile lor — era probabil ceva ce făcea vreun membru al unei formații de băieți sau vreun sportiv? Avea douăzeci și doi de prieteni, iar în singurele două postări scria „În drum spre tabără, foarte fericită“ și „Uitați-vă la asta LOL“, alături de o imagine cu o pisică purtând ochelari de soare cu un balon de text suprapus unde scria „Cred că sunt alergică la dimineți“. De ce se uita la chestia aceea toată ziua când ea, practic, posta o dată pe zi ceea ce mânca, așteptând să primească aprecieri și apoi aprecia postările aproape identice ale celorlalți copii? Îl făcea să se simtă foarte trist pentru ea, pentru prietenii ei, pentru cât de complexați erau și pentru cum lumea conspira pentru a-i face să se simtă și mai complexați.

— Ești precum Gestapoul, îi strigă ea.

— Cred că nu ai învățat suficient despre al Doilea Război Mondial dacă așa crezi.

— Nu, chiar ești. Ești Gestapo.

— Stasi ar fi mai corect, dar chiar și așa.

Toby își îndreptă atenția către Solly.

— Ești sigur că ești ok cu asta, Sol? întrebă Toby.

— Sunt foarte entuziasmat. Dar tu n-o să te simți singur fără noi?

Toby s-a ridicat ca să curețe farfuriile.

— Îmi va fi foarte dor de voi, dar voi avea mult de muncă și multe de făcut și poate vă voi pregăti chiar o surpriză când vă întoarceți.

Solly sări.

— Ce este, tată?

— Ce vrea să însemne „surpriză“?

— Spune-mi!

— Buzele mele sunt pecetluite. Va trebui să așteptați.

La stația de autobuz, Toby a putut simți fiorul de nervozitate în îmbrățișarea lui Solly. S-a ghemuit și l-a privit drept în ochi.

— O să te simți foarte bine acolo. Iar mie îmi va fi foarte dor de tine.

Solly își lipi fața de Toby.

— O să vii acolo în ziua de vizită? întrebă el lipit de gâtul lui.

— O să vin.

— Și mama o să vină, nu-i așa? Și o să ne scrie.

— Va face tot posibilul.

— Și dacă vreau să vin acasă…

— O să vin după tine. O să răspund întotdeauna la telefon. Nu este foarte departe.

Apoi, Hannah își lăsă în jos brațele, își întoarse capul și îl lăsă pe Toby să o îmbrățișeze de parcă ar fi otrăvit-o. El îi luă fața în mâini și îi spuse:

— Te iubesc și știu că și tu mă iubești. Poți să te comporți așa cum vrei, dar tu ești fiica mea și eu sunt tatăl tău.

Ea își trase capul din mâinile lui și se îndreptă spre autobuz fără să se uite la el. Solly o urmă.

El a rămas să se uite după autobuz mult timp, făcându-le cu mâna, chiar dacă nu vedea nimic dincolo de geamurile fumurii ale autobuzului, încercând să nu se gândească la ceea ce făcuse. Autobuzul plecă, iar el a făcut cu mâna până când ei nu ar mai fi avut cum să-l vadă. Plecă și îi scrise un mesaj lui Nahid:

Copiii mei tocmai au plecat cu autobuzul către tabără.

Răspunsul veni rapid:

Vino aici.

Așa a și făcut. A întârziat doar nouăzeci de minute la serviciu.

În noaptea aceea, a visat că se afla în spațiu și că Rachel era acolo, dar nu putea spune dacă ea era o planetă sau o stea, și nu reușea să-i identifice orbita și da, era destul de evident, dar ce să faci, asta era situația. S-a trezit de trei ori. Prima dată, a fost cuprins de panică: Ai probleme. Fleishman are necazuri.

A doua oară când s-a trezit, s-a simțit furios. Trecuse deja mai mult de o săptămână și era mult, da, dar era atât de tipic pentru ea. Sau, tematic vorbind, era atât de tipic pentru ea. Niciodată nu prelungise acest gen de lucruri chiar atât de mult timp. Cu toate acestea, el o cunoștea prea bine. Ea făcea un lucru pe care el nu l-ar fi acceptat și se hotărâse să-și ceară scuze mai târziu. Sau poate că nu! Zilele ei de scuze în privința lui se terminaseră probabil.

A treia oară când s-a trezit, a fost din nou cuprins de panică. S-a dat jos din pat înainte ca imaginea lipsită de viață a fostei sale soții să se poată întoarce la el și să-i spună:

— De ce nu m-ai salvat, Toby?

Se gândise că, poate, singurul avantaj al faptului că Rachel se evaporase, iar copiii plecaseră în tabără va fi ca un mic imbold care îl va face să simtă ceva asemănător libertății, dar nu era așa; se simțea doar agitat și pierdut. Se gândea la copii acum. Când Hannah fusese bebeluș, era un magazin alimentar în apropiere unde se ofereau baloane (asta era înainte să se descopere că baloanele făceau pescărușii să se înece și să se renunțe la acest obicei). Înainte să intre în casă, își luau rămas-bun de la balon și îi dădeau drumul. Îl priveau ridicându-se și îndepărtându-se, iar Toby se simțea dezorientat și o îmbrățișa strâns, ca și cum și ea ar fi fost umplută cu heliu.

Era patru și jumătate. A mers la sala de sport din clădirea în care locuia, care avea numai un aparat cardio StairMaster vechi, niște haltere și două benzi de alergat, deși una dintre ele părea a fi stricată pentru totdeauna. A făcut un duș și, când a ieșit, și-a verificat telefonul ca să vadă ce nou necaz avea să-i aducă vremea în ziua respectivă și a observat că avea un apel nepreluat de la Simone.

Era 6:45 atunci. De ce l-ar suna Simone? A simțit că i se întoarce stomacul pe dos și s-a așezat dezbrăcat pe pat, holbându-se la apelul nepreluat. A sunat înapoi, dar după ce a sunat o dată, a intrat mesageria vocală. A început să transpire, cu toate că era deja umed de la duș.

La naiba cu asta, și-a spus el. Era Rachel, care îl trăgea pe sfoară ca de obicei — îi ceruse lui Simone să sune ca să stabilească o întâlnire, ca ea să nu mai fie nevoită să se confrunte cu Toby. A simțit puțină plăcere gândindu-se că Rachel ar putea veni să-i ia pe copii doar ca să descopere că aceștia nici măcar nu erau acolo. S-a lăsat cufundat într-o fantezie extinsă despre cum ar fi să ia copiii și să se mute în alt oraș, lăsând-o să afle singură despre toate acestea.

În sfârșit, era o oră acceptabilă la care se putea prezenta la muncă. Devreme, da, dar acceptabil de devreme și mai avea niște timp de recuperat. Phillipa London ajungea în fiecare zi la ora șapte dimineața. S-a asigurat că va trece pe lângă biroul ei, având în vedere că Phillipa era persoana a cărei promovare ar crea un post vacant despre care Bartuck spusese că era, în principiu (cu siguranță), al lui Toby. El se gândise întotdeauna la ea ca la unul dintre cei mai buni, un doctor dedicat vindecării, fără toleranță la prostie. Însă acum, că ea urmărea slujba lui Bartuck, își spunea că probabil era și ea ca restul. Oamenii credeau că situațiile de criză din medicină erau legate de asigurări, dar acestea erau legate și de doctorii care se retrăseseră, iar acum erau implicați în sistem doar ca să câștige bani. Se opri să stea de vorbă cu ea.

— Bună, Phillipa.

Ea stătea la birou, iar părul său drept și nisipiu forma un fel de con ciclonic în spatele capului. Și-a ridicat privirea din fișa unui caz pe care o citea. Purta bluze de mătase, fuste creion, perle și niște ochelari mari.

— Toby, bună!

Nasul ei avea o direcție ascendentă naturală, astfel încât, atunci când stătea pe scaun, arăta de parcă ar fi fost prea bună pentru ceilalți, iar când stătea în picioare, ei bine, cine știe, pentru că avea cel puțin un metru șaptezeci și opt sau poate chiar un metru optzeci.

— Am un caz cu boala Wilson, așa că mă gândeam să-l înregistrez, dar aștept rezultatele analizelor de laborator.

Cei patru rezidenți ai ei au apărut la ușă.

— Dr. London, avem un consult la secția de terapie intensivă.

Ea i-a zâmbit lui Toby.

— Sunt chemată.

Toby părăsi biroul ei și nu știu exact unde să meargă. Rezidenții lui Phillipa i se adresaseră cu Dr. London, iar aceasta era singura informație pe care trebuia s-o știi în legătură cu ea. Poate că nu era ideal ca rezidenții lui Toby să fie atât de familiari cu el, să-i descarce aplicații vulgare pe telefon și alte fleacuri, dar, totodată, el crea un mediu în care ei se puteau simți destul de confortabil ca să pună întrebări. Stătu dincolo de biroul lui Phillipa, verificându-și telefonul. În absența responsabilităților sale parentale, în absența anticipării faptului că va trebui, în cele din urmă, să meargă acasă și să pregătească masa, el plutea acum în derivă. Îi era dor de copii.

Îi spuse lui David Cooper că Karen era al treilea nume pe lista pentru transplant. Dar rezervele lui Toby se terminaseră, atât cele de odihnă, cât și de fluide. În starea lui slăbită, era susceptibil și înarmat pentru gelozia acută resimțită față de lucrul pe care îl văzuse în fața ochilor săi, ceea ce nu era nimic mai mult decât expresia unei căsnicii normale, un lucru pentru care muncise atât de mult și pe care îl dorise atât de puternic. Era un privilegiu enorm să-ți consideri partenerul ca pe un dat până când ceva rău se întâmpla; aceasta era viața și era frumoasă, ideea că oamenii se mișcă dintr-un loc în altul, își amintesc aniversarea celuilalt o dată pe an, se trântesc în pat extenuați, se întreabă dacă au făcut destul sex, iar apoi într-o zi BAM! se trezesc la realitate și înțeleg cât de multă nevoie aveau de cealaltă persoană — o criză precum aceasta și faptul că singurul lucru pe care ar trebui să-l țină minte era cât de mult își iubeau partenerul. Asta era tot ceea ce Toby își dorise dintotdeauna. Uneori, vedeai oameni care păreau înnebuniți unul după celălalt, întotdeauna ținându-se de mână, așezându-se de aceeași parte a mesei atunci când ieșeau la cină în oraș, chiar dacă erau doar ei doi. Rachel ar spune că acele perechi se dădeau în spectacol, că ascundeau ceea ce era, de fapt, otrăvit în relația lor, iar acesta era singurul moment în care Toby simțea că ea era de partea lui: când ea se străduia la fel de mult ca el să facă nefericirea lor să pară ceva normal.

S-a dus în biroul lui și s-a prefăcut că se uită la telefon pentru că avea nevoie de un moment de gândire. Nu puteai să fii singur în spitalul acesta. Nu exista niciun loc în care să nu facă altceva decât să stea jos și să existe. Până și atunci când voiai doar să te retragi în propriul birou, toată lumea te putea vedea. Nimeni nu-ți spusese cât de important era să arăți constant că ești stabil în timpul unui divorț, pentru că orice ai fi spus și orice ai fi făcut era mai important și mai pătrunzător decât ai fi intenționat. Să stai singur în biroul tău, privind în gol, nu era un semn de stabilitate.

Își ridică privirea și o văzu pe Joanie, care fusese de gardă peste noapte.

— Pari obosit, Toby.

Își puse mâna pe antebrațul lui, o mișcare ce putea fi luată atât ca un gest de prietenie, cât și drept altceva. Îl privea în ochi, încercând să treacă dincolo de ei. El se întoarse cu gândul cu o lună în urmă — se întâmpla doar cu puțin mai mult de o lună în urmă? — când se simțea tânăr, proaspăt, ca și cum ar fi avut toată viața înainte, și stătea în amfiteatru după curs, iar Joanie îi lua telefonul și descărca aplicații pentru întâlniri romantice în timp ce el încerca să nu chicotească. Vara era abia la început pe atunci; părea că nu se va sfârși niciodată. Părea că nu va mai simți niciodată durere. Acum, căldura era sufocantă.

— Este totul în regulă, Toby? l-a întrebat ea.

De ce îi spunea pe numele mic când i se adresa? Simțea că are o gaură în stomac din cauza intimității — un regret al faptului că și-a permis să fie detronat de la imaginea unui gigant de către studenții lui. Știau prea multe despre viața lui personală; îl văzuseră prea trist și prea îngrijorat în ultima perioadă. Încetase să-i mai instruiască. Era îngrozitor.

Se gândi să-i spună să i se adreseze cu Dr. Fleishman, dar nu prea reușea să găsească un ton potrivit pentru a face asta — mai glumeț? Mai copilăresc? Mai autoritar?

— Totul este în regulă, spuse el.

Ea mai făcu un pas către el și nu atât faptul că venise prea aproape era deranjant, ci mai mult faptul că înaintase, iar singura lui soluție era ori să o lase, ori să se dea mai în spate. Se dădu mai în spate.

— Îmi fac griji pentru tine, zise ea. Știu că treci prin ceva.

— Ce anume știi? încercă el să râdă. Ce anume crezi că știi?

Ce avea fata asta de gând? Nu-și imaginase că ea era în stare de acest tip de îndrăzneală. După ce grupa aceasta de rezidenți a terminat primul an, el i-a dus la Chelsea Piers ca să sărbătorească cu o lecție de acrobație în aer — acesta era finalul unei glume îndelungate din cadrul grupului lor, pe care o elaboraseră împreună pe parcursul anului, despre evenimentele corporatiste din afara locului de muncă, inclusiv exercițiile de team-building (coeziune a echipei). Ei i-a fost prea teamă ca să încerce, dar s-a uitat, și după ce a trecut și rândul lui, s-a așezat lângă ea pe margine, a vorbit cu ea și a aflat că era membră într-un club cuprinzând, în cea mai mare parte, bărbați în vârstă care mergeau la proiecții Marx Brothers, că făcea improvizație și învăța cum să joace bridge. Ea i-a spus:

— Mi-am petrecut întreaga viață pregătindu-mă pentru bătrânețe.

Iar el a râs, fără să-și dea seama că era amuzantă; credea că era doar acel tip sfios, studios, cu probleme alternative, un personaj mai ciudat fără ceva real de spus. Îi părea atât de rău pentru ea, gândindu-se cum se va descurca în viață dacă nici măcar nu putea să se agațe (la propriu și la figurat) de colegii ei de muncă. În cele din urmă, la un an de la începerea rezidențiatului, el și-a dat seama că, în ciuda faptului că era tăcută, în ciuda aparentei sale dorințe de a se pierde în fundal, era o persoană reală. Doar că se ascundea de văzul lumii. A început să privească tot ceea ce făcea ea ca fiind deliberat. Nu-i mai părea rău pentru ea. În schimb, se simțea naiv, gândindu-se la faptul că oamenii tăcuți și inteligenți te pot face să te simți prost doar pentru că exiști.

Acum ea mai făcu încă un pas. Purta o fustă în carouri care îi ajungea până la genunchi, o cămașă subțire, cu mânecă scurtă și pantofi cu cataramă. Se întinse ca să ajungă la mâna lui, reușind s-o atingă doar cu un singur deget, dar prin spatele ei, dincolo de peretele din sticlă, asistenta șefă a secției, Gilda, a trecut cu buzele lipite sugerând dezaprobare — nu curiozitate, nu uimire, doar un fulger de dezamăgire, ca și cum asta era ceva la care se așteptase dintotdeauna din partea lui Toby.

Haideți să spunem, pentru o clipă, că el a făcut un pas înspre ea în loc să se dea înapoi. Să spunem că el și Joanie s-au privit într-un mod sentimental și ce putea spune el, era aceasta iubire? Nu ar fi inventat așa ceva. Maggie Bartuck era asistentă pe când Donald Bartuck era în continuare cu prima lui soție. Toată lumea știa ce se întâmplase atunci. Prima lui soție venea ocazional prin secție cu fața ei mohorâtă și părul vopsit într-o nuanță prea întunecată pentru vârsta ei. Iar Maggie purta halate care nu arătau numai ca niște fețe de pernă. Ea le cususe o talie care îi punea în evidență silueta. Marco Lintz, pe vremea când erau amândoi rezidenți, îi spusese lui Toby că auzise că secretara lui Bartuck îl văzuse pe acesta în fața ecranului de radiografii într-o zi, uitându-se la o planșă, Maggie era în fața lui, privind și ea, iar Bartuck își lipea erecția, scoasă din pantaloni, de posteriorul halatului pe care îl purta asistenta Maggie. O lună mai târziu, Bartuck și-a anunțat divorțul și, la doar două săptămâni după aceea, logodna cu Maggie, care nu a mai purtat vreodată asemenea halate.

— Ce clișeu, îi spusese Toby lui Rachel la nuntă, care avea loc la Waldorf.

Mâncau căpșuni învelite în ciocolată. Colegii de frăție ai lui Bartuck îi cântau o melodie grecească. Cineva îi spuse lui Toby că făcuseră la fel și la prima lui căsătorie.

— Nu știu, spuse Rachel. Oamenii ar trebui să fie cu persoana care îi face fericiți. Trebuie să existe cineva pentru fiecare, nu-i așa?

— Mda, dar nu două persoane pentru fiecare.

— De unde știi? spuse ea. Am ceva între dinți?

Joanie era tânără, dar nu era un copil. Douăzeci și cinci însemna... stai! Nu! Se opri de la a mai contempla următorul gând. Nu, Fleishman, nu, își spuse el. Uite-așa te arzi, în aceeași clipă ajungi de la a o considera pe Joanie o studentă, apoi nu chiar un copil și înainte să-ți dai seama te vezi cu ea să beți ceva, apoi i-o tragi în apartamentul ei murdar din Queens. Sau nu. Ei ar fi început cu o întâlnire adevărată, ca una de modă veche. Ar face-o în particular, apoi ar aștepta câteva luni după ce și-ar fi terminat rezidențiatul înainte să se logodească și apoi să se căsătorescă. Dacă și-ar fi făcut publică relația printr-o logodnă în loc să mențină un status nebulos, cvasi-legitim de iubit-iubită, nimeni n-ar îndrăzni să pună sub semnul întrebării...

Telefonul lui scoase un sunet. La fix! S-a uitat în jos. Era un mesaj de la secretara lui Bartuck, care îi cerea să se oprească la birou cât de repede putea. Exact la fix!

— Am o întâlnire cu Dr. Bartuck, spuse el.

— În regulă. Putem continua mai târziu. Eu… Logan și cu mine ne-am despărțit.

El se opri.

— Îmi pare rău să aud asta, spuse el. Sper că ai cu cine să vorbești despre asta.

— M-am gândit, nu știu. Știu că tu ai divorțat recent și știu că nu este același lucru, dar eu sunt tristă, tu ești trist și nu știu.

— Relațiile umane nu sunt simple.

Ea se aplecă înainte.

— Iubirea nu este simplă.

Îl tachina prin vocea și zâmbetul ei reprimat. Femeile îl uimeau. Credeau că nu erau sexul dominant, dar el stătea acolo, privindu-i fața în lumina care intra pe fereastra din spatele lui. Pielea ei era atât de curată și fermă. Tinerețea ei era amețitoare, încât era ofensatoare.

— Trebuie să mă văd cu Dr. Bartuck, spuse Toby.

Donald Bartuck miji ochii, își scoase buzele în afară și încuviință ușor din cap, ceea ce îi făcu obrajii puternici să tremure.

— Toby, intră, spuse Bartuck. Sper că totul s-a rezolvat acasă?

— Da, mulțumesc, au fost câteva zile grele. Copiii au plecat în tabăra de noapte în această dimineață.

— Voiam să știi că ne întâlnim să discutăm despre tine mâine. Sper ca Phillipa să-mi accepte recomandarea.

— Ei bine, ce vești, spuse Toby și se ridică să-i dea mâna.

— Știu că a fost o perioadă dificilă pentru tine. Sper că se va termina în curând. Postul lui Phillipa nu e o treabă măruntă. Să nu mă faci de râs.

Bartuck își începuse activitatea la spital ca practician în anii ’70, isteț, plin de energie și sigur pe el. Propriul său tată era legendarul coordonator al departamentului pe atunci. Cariera lui Bartuck i-a fost înmânată — nu doar datorită descendenței, ci și încrederii sale, faptului că oamenii voiau, pur și simplu, să-i dea responsabilități lui Bartuck — și tot ce a avut el de făcut a fost să nu o dea în bară. Și nu a făcut-o.

Era un doctor bun; era chiar grozav. Asta era partea cea mai rea când venea vorba de Bartuck. Fusese un mentor atât de bun pentru Toby, încât era imposibil de prevăzut că va ajunge acest tip topit după bani care devenise. Sau poate că era greu de acceptat că ai putea fi, în același timp, un doctor bun și un tip interesat de bani și să alegi totuși să rămâi dedicat banilor? Oricum, era trist. Pe când Toby era unul dintre rezidenții lui, Bartuck îi spunea povești din război și îi dădea whiskey în biroul lui la finalul zilelor grele. Toby își amintea când Martin Loo, coordonatorul unei subdivizii a secției de gastroenterologie, a murit din cauza cancerului la pancreas într-o secvență rapidă, tristă de poem din spital, care i-a reconfirmat lui Toby că ocupația sa era un lucru bun și nobil. Toby și Bartuck au stat în camera lui Martin Loo ore în șir în ultimele sale săptămâni de viață, iar Toby i-a ascultat vorbind despre trecutele lor zile bune de la spital și spunând povești din perioada în care arhivele medicale nu erau digitale și nimeni nu știa nimic. Râdeau împreună până când dr. Loo era prea epuizat și avea nevoie de odihnă.

Toby și Bartuck erau în cameră cu dr. Loo când acesta a murit. Pe măsură ce respirația lui devenea din ce în ce mai stinsă, ei s-au ridicat să-l lase cu soția și copiii lui. Dar soția lui Martin i-a oprit și le-a spus că ea credea că Martin, de trei zile inconștient la momentul acela, și-ar fi dorit ca ei să rămână.

— Voi ați fost o parte la fel de importantă din viața lui ca și noi.

În cele din urmă, când și-a dat ultima răsuflare, soția lui și-a lipit fruntea de a lui și a spus:

— La revedere, iubitul meu!

Iar Toby a simțit că, în ciuda morții sale timpurii, Martin Loo a fost un om norocos.

La fel era și Toby. Exact în clipa aceea nu putea să nu se gândească la privilegiul tuturor acestor lucruri: de a-i cunoaște pe acei oameni, de a lucra alături de ei.

După aceea, Bartuck l-a dus pe Toby în biroul lui și i-a oferit un scotch. Toby rămăsese în continuare cu gândul la Martin Loo, asociind pentru foarte mult timp frumusețea acelui moment teribil cu Bartuck. Abia mult mai târziu, Toby avea să înțeleagă ce șmecher nenorocit era Bartuck — faptul că toată compasiunea și camaraderia lui fuseseră un joc creat pentru a avansa la nivelul următor.

Bartuck avea un interes față de Toby. Nu față de Phillipa London — față de el. Toby s-a dus acasă și i-a împărtășit veștile zilei lui Rachel.

— Trebuie să profiți din plin de acest mentorat, i-a spus ea, cu un tip imbecil de discurs motivațional care era folosit în departamentul pentru corespondență de la Alfooz & Lichtenstein.

Înainte ca Bartuck să-și manifeste interesul față de Toby, Rachel se gândea ca el să se specializeze în dermatologie; pentru banii pe care dermatologii îi câștigau, pentru faptul că-și luau concediu în luna august, își puteau stabili singuri programul și nu aveau niciodată urgențe. Dar Toby voia să devină un tip de doctor care să trateze boli și nu cunoștea niciun dermatolog care să-și câștige banii ocupându-se cu boli reale și nu cu plastic.

— Dar ai putea să te duci în Africa sau în Asia, sau oriunde în timpul verii și să tratezi despicături palatine, spuse ea.

— Nu vreau să-mi petrec o lună din viață căindu-mă pentru lucrul pe care îl fac tot restul anului. Îmi doresc să duc o viață bună în fiecare zi.

— Cu toții ne dorim asta, spuse ea, exasperată. Cine se bucură de un asemenea lux? Mi-aș dori ca, în cele din urmă, să avem propriul nostru apartament, știi?

Tatăl lui Toby era doctor, unchiul său era doctor, sora lui se gândea, pe atunci, să devină psiholog înainte să renunțe, hotărându-se doar să se căsătorească, să se roage și să se reproducă. Soții Fleishman își crescuseră copiii după modelul persoanei în halat alb care oferă alinare, pace și vindecare celor care au nevoie de acestea. În weekenduri, copiii din cartier își juleau genunchii sau aveau episoade febrile, iar părinții lor băteau la ușa familiei Fleishman, chiar dacă Sid Lapis, un alt internist, locuia mai aproape de ei. Aceasta era o viață bună, în opinia lui Toby. Avea sens și valoare. Avea și bani. Încă mai avea și bani. Dar banii nu erau totul.

— Bine, a spus Rachel. Fii hepatolog. Dar atunci fă-o la cel mai înalt nivel posibil. Știu că vei fi cel mai de succes hepatolog din New York. Din toată lumea.

Nu exista un alt mod în care ea să vorbească despre munca de-o viață în afara unei competiții cuantificabile, sportive în legătură cu aceasta.

Iar el era extrem de pregătit pentru așa ceva. Era pregătit pentru asta, Rachel. Nu trebuia să fii vreun nenorocit libidinos ca să fii promovat. Era suficient să fii bun în ceea ce făceai. Avea să avanseze la o funcție de coordonare a unei subunități, iar apoi, când Phillipa primea o altă ofertă, ceea ce se va întâmpla, el avea să preia coordonarea departamentului. Va refuza acest lucru pentru că știa că existau niște costuri când venea vorba despre așa ceva. El nu era la fel ca ei. Nu voia să se alăture clubului potrivit, să joace golf cu oamenii potriviți (sau să joace golf, în general) și să fie în consiliile sau comisiile potrivite. Donald Bartuck o avea pe Maggie Bartuck, soția sa trofeu, care invita oamenii la cină, la întâlniri unde socializau și organiza strângeri de fonduri. Nu aceea era persoana cu care se căsătorise Toby. Nu acela era genul de persoană cu care Toby să-și fi dorit, măcar, să se căsătorească.

Mama lui Toby îi spusese întotdeauna:

— Este loc doar pentru o singură stea în fiecare relație.

Și, chiar dacă Toby glumea pe seama faptului că prinsese vagonul către steaua potrivită, iar Rachel îi arunca o privire piezișă și îi confirma că avea mare dreptate, lui Toby nu-i trecuse niciodată prin cap că, dacă vorbele mamei sale erau adevărate, Rachel era steaua în relația lor. Cu alte cuvinte, îi plăcea atât de mult ce făcea, încât nu se gândea că persoana care era pe cale să devină cineva cu un impact major în lume (în opoziție cu impactul lui nesemnificativ) era steaua. În timp ce Bartuck fusese promovat, Rachel plecase de la Alfooz & Lichtenstein, atacând compania care îi adusese succesul și luându-și clienții cu ea când și-a lansat propria afacere. Clienții au urmat-o fără urmă de îndoială; știau ce însemna o persoană hotărâtă atunci când vedeau una.

În câteva săptămâni, avea deja profit. În câteva luni, avea solvabilitate. Asta îl făcea pe Toby să fie atât de mândru — l-ar fi făcut pe orice soț să fie mândru. Dar programul ei era lung, iar amândoi știau că era nevoie de ani pentru ca ea să poată avea un program rezonabil dacă agenția avea să reușească cu adevărat. Hannah abia se născuse și niciunul dintre ei nu-și dorea ca fetița să fie crescută exclusiv de bone, așadar Toby a început să-și organizeze programul de la spital astfel încât să poată ajunge acasă la ora cinci și jumătate în fiecare seară, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Făcea aceleași ture de douăsprezece ore, dar începea mai devreme, fără să mai zăbovească vreodată, fără să mai rămână în biroul lui Bartuck ca să bea ceva.

Se plângea că îi era dor de ea. Se plângea că banii nu erau la fel de importanți precum ceea ce ar fi trebuit să-i ofere lui Hannah și da, bine, recunoștea acest lucru: și lui. Se uita la episoadele vechi ale unor seriale de comedie seara, singur. O ducea pe Hannah la terenul de joacă de pe Strada 72 și îi făcea vânt în leagăn, spunând „pleacă“ atunci când împingea și „vino înapoi aici“ când revenea. O urmărea cum îi plăceau la nebunie perele, apoi le detesta, apoi iar îi plăceau la nebunie, apoi se comporta tipic omenește și îi plăceau perele numai câteodată. Citea noua colecție Archer Sylvan, se plimba și asculta Rolling Stones și White Stripes pe noul său iPod, apoi pe noul său iPhone, adora să petreacă timp cu Hannah, dar îi lipseau conversațiile și compania cuiva care îl alesese. Soarele răsărea și apunea, iar paginile calendarului zburau de pe perete. Hannah a început să se rostogolească. Hannah a stat în picioare. Hannah a început să meargă în patru labe. Hannah a mers. Hannah râdea. Hannah plângea. Hannah voia să facă „purcelușul acela mic“. Hannah a mâncat singură. Hannah a stat cu picioarele încrucișate în cărucior ca o tânără femeie. Hannah a imitat-o pe mama ei prin faptul că i-a luat telefonul lui Toby și s-a plimbat cu el, trăncănind ceva în păsărească la el. Hannah detesta „purcelușul acela mic“. Hannah a vorbit. Hannah a învățat să socotească. Hannah a început școala. Toby o iubea atât de mult, încât inima lui era în permanență la picioarele ei.

Venitul lui era cel la care ar fi putut renunța, dar Toby nu avea de gând să nu mai lucreze. Așa ceva era ridicol. În plus, spre meritul ei, Rachel nu a îndrăznit niciodată să sugereze acest lucru. Dar el a continuat să fie principalul părinte. El era primul sunat atunci când Hannah făcea febră la școală sau când Solly avea o iritație din cauza scutecelor care sfida soluțiile tradiționale. El era cel care căuta lecții de muzică și pleca pe furiș de la muncă uneori pentru a participa la acestea, chiar dacă se intitulau „Mami și cu mine“ (la drept vorbind, ar fi trebuit să se cheme „Dădaca și cu mine“). O înscria pe Hannah la programe de dezvoltare personală și, în sfârșit, la programe sportive, lecții suplimentare după școală, creșe, cursuri, tabere, lecții de chineză (mandarină), de tenis și o ducea la medici stomatologi specializați în ortodonție. El era voluntar la târgul de carte și persoana care pregătea negrese pentru strângerea de fonduri a școlii evreiești. El accesa motoarele de căutare și scria „sătul de pregătit cina“ dând peste site-uri care îi ofereau rețete despre cum „să combine lucrurile“ și să „mențină totul proaspăt“. Celelalte femei spuneau „Uitați-vă la Domnul Mamă!“ atunci când el punea câte o întrebare, iar el considera acest lucru ofensator și simțea nevoia să spună că nu, nu el era mama, el era tatăl, iar acestea erau îndatoririle sale, dar apoi își dădea repede seama că imboldul acelor femei de a face comentarii venea din dezinteresul propriilor soți față de copiii lor sau de implicarea în treburile gospodărești, astfel că el le făcea doar un [emoticon cu față zâmbitoare]. Trebuia să stea acasă când bona era bolnavă și să-i roage pe colegii săi să susțină vreun curs sau să se ocupe de vreun pacient. Nu se pricepea la metodele moderne de îndrumare prin intermediul telefonului mobil precum Marco, care da, ridicau mentoratul la un rang superior.

Ce opțiune avea? Rachel trebuia să fie undeva și apoi avea nevoie de o lecție de yoga din cauza stresului, de o lecție de pilates cu Miriam Rothberg pentru socializare, după care trebuia să scrie un e-mail rapid, să „continue“, „să revină“, să discute drăguț cu oamenii care nu meritau acest lucru și să se descarce pe Toby și pe copii când era copleșită de lucruri care nu aveau nicio legătură cu ei.

Dar lui îi plăcea totul, acesta era secretul lui. Și-a dat seama cât de efemer putea fi totul, cât de rapid treceau copiii prin diferite faze și cum, deodată, acele lucruri dispăreau și nu se mai întorceau nicicând. Odată ce începea să umble, un copil nu mai mergea târâș niciodată. Deci, în secret, era în regulă pentru el. Rachel își iubea copiii, era sigur de asta, dar nu se comporta niciodată natural în preajma lor. Îi era teamă să fie singură cu ei în marea majoritate a timpului. Își pierdea răbdarea dacă ei se agățau de ea sau vorbeau prea mult, simțind întotdeauna nevoia să fie în altă parte. Toby îl putea ține pe oricare dintre ei sau pe amândoi în poalele sale ore în șir fără să-și dea seama de asta. La serviciu, reușea să stea cu pacienții săi, știind că aceasta nu era doar o etapă din viața sa, ci viața sa în sine. Vă puteți imagina cum este să simți că ai ajuns unde îți doreai să fii la așa o vârstă tânără? Ea nu a înțeles niciodată acest lucru: faptul că ambiția nu urmează întotdeauna o cale ascendentă. Uneori, când ești fericit, aceasta rămâne pe loc.

— O să avem vești bune săptămâna următoare, spuse Bartuck. Acum, du-te. Ocupă-te de pacienți.

Dar Toby nu se duse la pacienții săi.

Nu putea. Nu exista niciun loc acolo unde să se ascundă și să-și țină capul în mâini sau să se întindă puțin. Angoasa lui față de Rachel, care se transformase acum într-o adevărată tornadă ce cuprindea atât valuri de ură, cât și de îngrijorare, nu-i permitea să se concentreze la nimic altceva. Își terminase vizitele. Era ora cinci după-masa, oricum. Fusese acolo de foarte devreme. Era în ordine.

Se plimbă prin parc, iar pe la jumătatea acestuia, începu să se strecoare pe alei și cărări înainte să-și dea seama cât de obosit și de febril era, astfel că se așeză pe o bancă. Se uită la telefon, trăgându-se de părul de pe piept. Își dorea — avea nevoie — să-și verifice aplicațiile. Avea nevoie de un val din acel cocktail de oxitocină și testosteron care să anuleze aceste sentimente îngrozitoare.

Nu fusese prea multă acțiune pe Hr pentru el în ziua aceea. Se uită prin mesajele vulgare mai vechi, fără să simtă nimic. Nu avea să se mai căsătorească vreodată. Căsnicia era pentru idioți. Era o soluție apusă pentru problema proprietății pe care el nu o avea. Era un construct social inventat de persoanele religioase (ale căror valori alternative erau, în mare parte, respinse de el), iar cei care erau implicați nu trăiau peste vârsta de treizeci de ani atunci când acesta fusese implementat. Așadar, nu. Nu avea să mai cadă în această capcană încă o dată. Urma să aibă parte de relații și entuziasm, dar nu avea să-și mai pună sănătatea emoțională în mâinile altcuiva în felul acesta vreodată.

În a doua parte din „Decuplarea“, Archer Sylvan se întâlnește, în cele din urmă, cu femeia de care Mark divorța. Auzise că se scria un articol într-o revistă importantă despre divorțul ei și a simțit că voia să spună povestea și din perspectiva ei.

— Dacă o să scrii despre acest lucru, ar trebui să ai ambele versiuni ale poveștii, îi spuse ea lui Archer într-o scrisoare.

Numele ei nu apărea în articol. Se făcea referire la ea prin „femeia lui Mark“ (în amintirea zilelor mai bune) și prin „femeia“ (după ce lucrurile se înrăutățiseră). În articol, ea și Archer se întâlniseră la o ceainărie luxoasă de pe Madison Avenue, unde bărbați îmbrăcați ca niște majordomi așteptau calmi pe margine. Ea i-a povestit despre aventura lui Mark cu secretara lui, pentru care acesta s-a scuzat, dar pe care apoi nu a concediat-o. I-a povestit despre cât de nebună se simțise ea în toate acele luni în care el negase acest lucru și cum, în cele din urmă, s-a hotărât să-l creadă până când el s-a dus la un eveniment de la serviciu despre care ea nu știuse nimic, împreună cu secretara, pentru ca toată lumea să vadă cum stăteau lucrurile. Archer a stat cu ea o oră și a ascultat ceea ce era demn de luat în considerare — faptul că toate căsniciile sunt complicate și private, iar în momentul în care un mariaj se încheie, poate că toată lumea va putea să pretindă o suferință justificată. Atunci când tabla lui Othello este neagră (dacă jucați în felul în care Toby joacă, ceea ce, din nou, nu reprezintă modul corect în care se joacă acest joc), aceasta este astfel pentru ambii participanți, până la urmă.

Dar Archer a plecat de la acea întâlnire și ce a scris ulterior ar putea fi subiectul unor conversații de ore în șir la cursurile de jurnalism, al căror ton ar putea varia de-a lungul vremii: în anii ’80, oamenii l-ar lăuda pentru faptul că s-a comportat ca un reporter cu adevărat sincer care a spus exact ce era în mintea lui, în locul a ceea ce ar fi fost diplomat să spună. În anii ’90, s-ar fi dezbătut dacă există vreun mod de a scrie fără să înclini balanța într-o parte sau alta a poveștii. În mileniul nostru, a devenit subiectul unui protest legat de misoginism și unul dintre motivele pentru care o persoană ca mine — o femeie — ar putea fi întotdeauna angajată la o revistă pentru bărbați, în primul rând: pentru a preveni ca acest lucru să se întâmple din nou. În momentul în care Toby stătea în parc în acea zi, „Decuplarea“ nu mai era considerată o lectură potrivită pentru cursuri. Până și ca un contraexemplu, a devenit cauza prea multor scrisori pline de cuvinte dure la adresa decanilor, făcute publice pe site-urile feministe despre semnalele de alarmă și zonele sigure. Când am fost invitată să țin un discurs la cursurile de jurnalism de după, să zicem 2007, am fost avertizată să nu aduc în discuție acest lucru în fața clasei, astfel încât conversația să nu se transforme numai într-un scandal despre indignarea de a menționa acea poveste.

Ceea ce scrisese el — iar rândul acesta îi veni în minte lui Toby exact atunci — a fost: „Am părăsit restaurantul, cu batista umedă din cauza lacrimilor ei, și m-am gândit la modul în care javra va încerca să te prindă de fiecare dată“.

Un bărbat bronzat, într-un costum subțire, s-a așezat lângă Toby pe banca din parc. Soarele era chinuitor, era extrem de cald și parcul era plin de oameni care se bucurau de soare, iar el îi detesta pe toți. Nimeni nu avea probleme cu excepția lui. Bărbatul de pe bancă și-a aprins o țigaretă. Lângă ei se afla un semn mare pe care scria „Nu fumați“. Semnul era exact acolo. O mânie pură, ucigătoare l-a traversat pe Toby, făcându-și loc prin sistemul său limfatic, scurgându-se prin musculatură și invadându-i oasele. Toby s-a întors spre bărbat și i-a spus:

— Hei, nu ai voie să fumezi aici.

Bărbatul s-a uitat la el, iar ochii lui Toby s-au îndreptat către semn ca să-i indice la ce se referea. Individul a privit prin el. A stins țigareta și, pentru o clipă, Toby s-a întrebat de ce fusese atât de deranjat.

Se pregătise să mediteze la asta când, două minute mai târziu, nenorocitul și-a scos o altă țigaretă și a aprins-o chiar acolo, în fața lui.

— Uite, omule, nu ai voie să fumezi aici.

Tipul aproape că nici nu l-a băgat în seamă pe Toby, cu excepția faptului că și-a dat un pic ochii peste cap, și apoi a tras adânc un fum.

Toby s-a ridicat în picioare. Vocea lui a părut ca un strigăt furios.

— Sun la poliție, nesimțitule.

Bărbatul l-a privit lung, atât surprins, cât și… amuzat? Nenorocitul era amuzat?

— Ești un tâmpit, i-a spus bărbatul.

Toby a început să formeze numărul 911. Bărbatul a mai tras un fum, apoi și-a aruncat țigareta în iarbă și a aplecat.

Toby a mai rămas pe bancă un minut, prefăcându-se că se uita la telefon, când, de fapt, se lupta cu furia. Când bărbatul a ieșit din aria sa vizuală, s-a ridicat și a început să meargă din nou, vag, către est, dar de ce, totuși? Nu îl aștepta nimeni acolo. Era numai ora cinci. Inima lui tânjea după Solly și se frângea din cauza modului în care îl manipulase, a felului în care dăduse la o parte problema dispariției lui Rachel și nu știa dacă aceasta urma să se rezolve vreodată; își dorea tare mult să se uite la The Goonies cu fiul lui, să-i asculte observațiile istețe, adorabile și să-i răspundă la întrebări. S-a îndreptat către casă pentru că nu avea unde să meargă în altă parte.

Dar dacă. Dar dacă el nu trata dispariția lui Rachel pe cât de serios ar fi trebuit?

Femeilor li se întâmplau lucruri rele. Puteau muri. Puteau fi răpite. Puteau fi violate. Erau transformate în sclave sexuale. Se puteau îneca fără ca nimeni să observe. Aproape că și-a luat telefonul ca să sune la poliție, dar așa ceva părea prea nebunesc, s-a gândit la toate show-urile cu polițiști pe care le văzuse și la faptul că el ar fi fost primul suspect pentru că era fostul soț și mai era și o întreagă serie de mesaje dușmănoase care puteau fi incriminante.

Soarele era încă așa de sus. Străzile începură să se umple de frenezia care îi cuprindea pe tineri vara după orele de serviciu. Nu, nu tinerii. Fericirea. Nu, nu fericirea. Regularitatea. Oameni cu planuri, scopuri și prieteni. S-a gândit să meargă la o oră de yoga. S-a gândit să-l sune pe Seth. S-a gândit să se întoarcă la aplicațiile sale și să schimbe un detaliu al profilului său, astfel încât acesta să inunde din nou sistemul și să fie descoperit de un grup cu totul nou de persoane. În mare parte, se simțea slab. Avea nevoie să se simtă puternic din nou.

Fructe. A decis că voia fructe. Ultima dată mâncase un măr cu o seară înainte. Începea să-și facă simțită apariția scorbutul, era convins de acest lucru. Tânjea după minunata vitamină C. Tânjea după magneziu, pentru că în ultimele trei zile, ochii începuseră să-i zvâcnească intermitent, iar mai devreme în ziua aceea, se dusese la toaleta bărbaților ca să verifice dacă spasmul era vizibil cu ochiul liber și era. Tânjea după optimismul magazinelor Whole Foods. De data aceasta, având o direcție precisă, a pornit spre cel de pe Strada 87 și a mers printre culoare, lăsând ambalajul artizanal de culoare maro să trezească înăuntrul său un sentiment de speranță cu privire la renaștere. S-a îndreptat spre culoarul cremelor hidratante. Poate că avea nevoie să-și schimbe radical rutina de îngrijire a pielii. Poate că avea nevoie de aromaterapie cu flori sălbatice. Poate că avea nevoie de ulei de cânepă. Poate că avea nevoie de apă de cocos. Nu, acum vorbind serios, ce-ar fi fost să înceapă un program de aromaterapie? Ce ar fi fost dacă și-ar fi cumpărat un dispersor care le permitea uleiurilor să se împrăștie în aer în timpul nopții? Avea să se trezească, să fie cuprins de senzația reînnoirii celulelor sale și de năvala hormonilor în corpul său, iar apoi ar începe să mediteze și viața lui ar…

— Toby!

S-a întors. Erau Cyndi Leffer și Miriam Rothberg. Transpirate și zburlite, astfel că părul lor era creț doar la rădăcină. Miriam purta un maiou pe care scria „Pedalează sau mori“. Pe al lui Cyndi scria „Ruj & sărituri“.

— Două întâlniri marca Fleishman pe ziua de azi, zise Miriam.

— Oh, bună, a spus Toby. Bună. Eu am venit doar să cumpăr niște fructe.

— Credeam că ești încă la Hamptons, spuse Cyndi.

— Mda, zise Toby. Se întâmplă multe lucruri. La spital. Cu pacienții. Dar nu, nu merg la Hamptons. Rachel a primit casa după divorț. Nu prea mai merg acolo de acum.

— Roxanne mi-a zis altceva, a spus Cyndi, cu o voce melodioasă, înțepătoare, ca și cum ar fi vrut să fie sexy, dar era prea în vârstă și, de aceea, a sunat ca un croncănit.

— Da, am dus copiii pentru că Rachel nu a mai putut veni. Lui Hannah îi era dor de Lexi.

— Ei bine, ultima săptămână din iulie înseamnă întotdeauna Europa pentru noi. Hei, ai primit vreunul dintre mesajele mele? Hannah și-a uitat perna la noi acasă.

Toby și-a amintit vag cum fusese invadat de mesaje lipsite de importanță din partea lui Cyndi.

— Știi, spuse Miriam, ar trebui să vii la cină împreună cu copiii. Noi nu ținem partea nimănui, tu știi asta. Părinții lui Sam sunt divorțați și suntem foarte atenți la acest aspect. Hei, mai mergi la yoga? Cred că te-am văzut cu o salteluță acum câteva săptămâni.

Toby nu se putea concentra.

— Poftim? Da. Uneori.

— Ar trebui să-l iei cu tine pe Sam. Tocmai a fost într-o tabără de yoga și îi place la nebunie.

— Într-o tabără de yoga?

— Da, cea din Massachusetts. Cea faimoasă. Așteaptă. Mereu uit numele.

— Kripalu, a spus Toby.

Spunând-o cu voce tare, și-a dat seama că Kripalu suna precum cripple you (invalidule). Cum de nu-și dăduse niciodată seama de acest lucru?

— Da! Kripalu! Tocmai a petrecut un weekend acolo și de atunci face yoga în fiecare dimineață. Angajăm pe cineva să vină acasă. În sfârșit! Nu l-am putut da jos pe omul acesta de pe banda de alergat ani de zile. Îi spuneam „Sunt atâtea alte lucruri de făcut“, dar el voia numai să alerge. A făcut cros în liceu.

Mai târziu, Toby avea să se întrebe de ce era atât de important pentru el să se poarte frumos în fața acestor oameni de care nu-i păsa absolut deloc. Își repeta iar și iar în gând că, în acel moment, scopul său era să protejeze interesele de ascensiune socială ale lui Rachel, în loc să le spună exact ce tip de persoană era ea și ce făcuse.

Dintr-odată i-a picat fisa. Și-a dat seama că ignorase complet primul lucru pe care îl spusese Miriam, atât de solidificată era în mintea lui dispariția totală a lui Rachel.

— Scuze, ai spus două întâlniri marca Fleishman? Ați văzut-o pe Rachel?

— A fost foarte ciudat, răspunse Miriam. Am văzut-o în parc, întinsă pe o pătură, dormind. În miezul zilei. Am spus: „Ah, muncim din greu, nu-i așa?“

Miriam a râs.

— Sincer, fata asta lucrează atât de mult, încât a fost chiar drăguț să vedem că-și ia o scurtă pauză, zise Cyndi. Oare de când nu am mai văzut-o? Două săptămâni? Și tunsoarea aceea!

Miriam a spus ceva, iar apoi Cyndi a vorbit timp de mai bine de o oră sau poate doar un minut, dar Toby nu a mai auzit nimic după aceea, pentru că sângele îi îngheță, urechea sa internă începu să-i sângereze, creierul se topi și începu să i se scurgă pe nas, fața i se prelinse de pe craniu, viața lui nu mai avea să fie niciodată la fel și, în momentul acela, și-a dat seama că nu va mai înțelege nimic niciodată.

1 Întâlniri la care participă profesorii, elevii și părinții, presupunând realizarea împreună a unor activități educaționale distractive pentru dezvoltarea abilităților și explorarea opțiunilor de carieră din sfera științelor exacte. Acronimul STEM semnifică: Science (știință), Technology (tehnologie), Engineering (inginerie) și Mathematics (matematică); termenul în limba engleză: STEM Night. (N.t.)

2 Cu sensul Ești feroce, de temut; expresia a devenit celebră după ce melodia cu același titlu a trupei Survivor a apărut pe coloana sonoră a filmului Rocky. (N.r.)

3 Imagistică prin Rezonanță Magnetică Nucleară. (N.t.)

4 Acronimul LOL este utilizat în comunicarea scrisă prin mesaje instantanee în mediul virtual, simbolizând expresia din limba engleză laughing out loud, care se traduce în limba română prin „râd în hohote“. (N.t.)

5 Circle jerk (în original) este o practică sexuală în care un grup de bărbați sau băieți formează un cerc și se masturbează individual sau reciproc. Într-un sens metaforic, termenul se referă la un comportament sau o discuție exprimând mulțumire de sine în cadrul unui grup, de obicei în legătură cu un eveniment sau o întâlnire plictisitoare sau care au fost o completă pierdere de timp. (N.r.)

6 Raportul AST/ALT reprezintă proporția dintre Alaninaminotransferaza (ALT/ALAT) și Aspartataminotransferaza AST (TGO). Raportul AST/ALT se folosește pentru diagnosticul diferențial al afecțiunilor hepatobiliare și pancreatice. (N.r.)

7 Un șal cu franjuri înnodați la capete purtat de evrei în timpul rugăciunii. (N.r.)

8 Pâinea. (N.t.)

9 Țesătură foarte folosită în moda masculină, un postav cu țesătura în diagonală. (N.r.)

10 Cocktail cu votcă și suc de afine. (N.r.)

11 NRA (National Riffle Association) — National Rifle Association of America este un grup de apărare a drepturilor de a deține arme, cu sediul în Statele Unite. (N.r.)

12 Lounge Chair este una dintre cele mai faimoase creații semnate de reputatul cuplu Charles și Ray Eames. (N.r.)

13 Pat dublu cu dimensiunea 183 x 212 cm (măsurile din SUA). (N.r.)

14 Sistem grafic utilizat în televiziune care ocupă, de regulă, partea inferioară a ecranului și este predominant bazat pe text. (N.t.)