Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial

Magdalena Mărculescu

redactArE

Victor Popescu

Design și ilustrație copertăAndrei Gamarț

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Crenguța Rontea

Corectură

Irina Mușătoiu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Der unbewusste Gott. Psychotherapie und Religion

Autor: Viktor E. Frankl

Copyright © 1974 and 1988 by Kösel-Verlag, a division of Penguin Random House Verlagsgruppe GmbH, München, Germany

Copyright © Editura Trei, 2021 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1237-1

ISBN (epub): 9786064018977

Surorii mele

Cuvânt-înainte la a șaptea ediție în limba germană

Cu excepția bibliografiei care a fost actualizată, cea de-a șaptea ediție a fost extinsă cu o secțiune (v. cap. 12, „Omul în căutarea sensului ultim“), în cadrul căreia este publicată pentru prima oară tradu­cerea în germană a unei conferințe ținute în limba engleză, ce a avut loc cu prilejul câștigării Premiului Oskar Pfister din partea Academiei Americane de Psihiatrie, la congresul anual din 1985 din Dallas, Texas1. A fost pentru prima oară când acest premiu a fost acordat unui străin. Premiul poartă numele teologului elvețian Oskar Pfister, prieten și elev proeminent al lui Sigmund Freud. După cum se știe, cei doi au purtat o corespondență întinsă pe câțiva ani de zile, care între timp a fost publicată. (V. Briefe 1909–1939, coord. de E. Freud/H. Meng, Frankfurt, 1981.)

Viena, mai 1988

Viktor E. Frankl

---

Cuvânt-înainte la a treia ediție în limba germană

Această carte are la bază o conferință pe care am susținut-o în fața unui grup restrâns de persoane, la invitația unui cerc în care s-au reunit, la puțin timp după al Doilea Război Mondial, câțiva intelectuali vienezi. În 1948, conferința a fost publicată pentru prima oară sub formă de carte.

Luând în considerare timpul scurs de la prima apariție, am acceptat cu reticență propunerea Editurii Kösel de a publica o nouă ediție. Mi-a devenit clar că nu mai puteam subscrie în totalitate la ceea ce am afirmat în prima ediție a lucrării. „Sau poate ar trebui să mă rușinez de faptul că gândirea mea a evoluat în mod considerabil de atunci și până acum?“, mă întreb în cuvântul-înainte la ediția în limba engleză.

Într-adevăr, în ediția de față am adus câteva modificări ușoare. Cu toate acestea, Dumnezeul neștiut rămâne, în opinia mea, cartea cea mai bine structurată dintre toate lucrările mele și consider că ar fi fost păcat să distrug structura bine sistematizată a cărții, intervenind cu tot felul de adaosuri la textul inițial. (Secțiunile 1–7.) Așa că am a­cceptat alternativa sugerată de editori și, dintr-o serie de publicații proprii ulterioare, am selecționat câteva materiale relevante pentru temele esențiale din Dumnezeul neștiut, pe care le-am reunit sub forma unei părți suplimentare. (Secțiunile 8–11.)

Logoterapia nu ar trebui evaluată, în ceea ce privește stadiul actual al performanțelor ei, în mod exclusiv pe baza lucrării de față, ci și din prisma anvergurii ei proprii. Referințele de la sfârșitul cărții îi oferă cititorului posibilitatea să descopere nu doar câteva surse de literatură care descriu modul de aplicare al logoterapiei în domeniul interdisciplinar format din teologie și psihoterapie, ci și câteva lucrări axate pe utilizarea ei clinică. În același timp, aceste lucrări abordează și unele chestiuni legate de tehnica terapeutică, de teoria motivației din perspectiva logoterapiei (este vorba despre conceptualizarea „voinței de sens“) — teorie ce a fost validată de curând și din punct de vedere empiric —, precum și de problema sentimentului lipsei de sens, aspect devenit tot mai predominant în prezent. În fața acestei nevroze în masă, care se propagă într-un ritm tot mai accelerat, nicio persoană onestă și care pretinde că ia în serios psihoterapia nu poate eluda (astăzi, la fel de puțin ca acum 25 de ani) confruntarea acesteia cu teologia.

Viena – San Diego, ianuarie 1974

Viktor E. Frankl

1

Esența analizei existențiale

Ecce labia mea non cohibui2

De la Arthur Schnitzler ni s-a transmis o vorbă care spune că nu există cu adevărat decât trei virtuți: obiectivitatea, curajul și sentimentul de responsabilitate. Poate fi tentant să-i atribuim fiecăreia dintre aceste virtuți câte una din școlile de psihoterapie născute pe tărâm vienez.

Este evident că virtutea curajului corespunde psihologiei individuale a lui Alfred Adler. În definitiv, această psihologie își concepe metoda sa terapeutică în ansamblul ei ca nefiind altceva decât o încercare de încurajare a pacientului. Scopul acestei încurajări îl reprezintă depășirea sentimentelor de inferioritate, pe care psihologia adleriană le consideră factorul determinant, dacă nu chiar exclusiv, pentru formarea bolii.

În același fel, o altă virtute dintre cele men­țio­nate, și anume cea a obiectivității, putem spune că i se potrivește psihanalizei. Ce altă virtute i-ar fi permis lui Sigmund Freud să privească, asemeni lui Oedip, în ochii Sfinxului — sufletul uman — și să-i dezlege misterul, cu riscul descoperirii a tot ceea ce poate fi mai dureros și mai neplăcut? Pe vremea sa, o astfel de încercare reprezenta ceva colosal, de aceea realizarea sa a fost una uriașă. Până în acel moment, psihologia și în special așa-numita psihologie academică a reușit să evite tot ceea ce Freud a așezat în centrul teoriei sale. Așa cum anatomistul Julius Tandler spunea în glumă despre somatologia ce se preda în învățământul liceal că era „o anatomie din care era exclus aparatul genital“, tot astfel, Freud ar fi putut spune că psihologia care se preda în învățământul academic era o psihologie din care era exclus libidinalul.

Pe de o parte, psihanaliza i-a acordat obiectivită­ții respectul cuvenit, pe de altă parte, însă, i-a picat acesteia victimă, pentru că obiectivitatea a c­ondus în cele din urmă la obiectualizare, adică la transforma­rea în obiect a persoanei umane. Psihanaliza privește pacientul ca fiind dominat de „mecanisme“, iar terapeutul este, în viziunea sa, o persoană care știe cum să gestioneze aceste mecanisme. El stăpânește deci tehnica prin care aceste mecanisme dereglate pot fi reparate.

Cât cinism se ascunde în spatele acestei interpretări a psihoterapiei în termeni de tehnică, de „psiho-tehnică“! Însă întrebarea este: Oare nu tindem să-l percepem pe terapeut ca simplu tehnician doar atunci când l-am perceput în prealabil pe pacient, pe omul bolnav, ca pe o mașină? Căci doar un „om-mașină“ ar avea nevoie de un „terapeut-tehnician“.

Dar cum a ajuns psihanaliza la această concepție tehnico-mecanicistă? Așa cum am menționat deja, această doctrină poate fi înțeleasă mai bine dacă luăm în considerare epoca istorică în care ea a apărut, însă nu trebuie să ne limităm doar la aceasta, ci trebuie să ținem cont și de mediul social din acele vremuri — un mediu impregnat de multă pudoare. Psihanaliza a reprezentat o reacție la tot acel context — o reacție depășită astăzi, cel puțin în unele privințe, dar care, la drept vorbind, poate fi considerată „reacționară“. Pe de altă parte, Freud nu a fost doar cineva care a „reacționat“ împotriva timpu­lui său, ci și cineva care a transpus în acțiune idei care pluteau în aerul epocii sale. Pe vremea când își construia teoria, el se afla cu totul sub influența psihologiei asociaționiste, care începea pe atunci să se dezvolte și care mai târziu a devenit un curent dominant. Asociaționismul a fost în mod absolut un produs al naturalismului, un fenomen ideologic de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Acest lucru este reflectat probabil cel mai vizibil de cei doi piloni fundamentali ai doctrinei psihanalitice: atomismul psi­hologic și teoria energiei psihice3.

Psihanaliza privește întregul ce formează psihicul uman la nivel atomist, adică fiind compus din părți individuale, din diverse pulsiuni, care la rândul lor sunt formate din pulsiuni parțiale, respectiv din elemente pulsionale. În acest fel, psihicul nu este doar atomizat, ci este și complet anatomizat: analiza psihicului se transformă, pas cu pas, în anatomia sa.

Dar în acest fel, psihicul sau mai exact persoana umană este oarecum distrusă în întregul ei. Am putea spune că psihanaliza aproape că „depersonalizează“ omul. În același timp, ea personifică instanțele individuale din structura generală a psihicului, instanțe aflate adesea în conflict unele cu altele, de exemplu așa-numitul Se ori „complexele“ asociative. Uneori, acestea nu sunt doar personificate (transformate în entități pseudo-personale independente și autonome), ci și demonizate4.

În acest fel, psihanaliza deconstruiește întregul unitar care este persoana umană, pentru a se regăsi în cele din urmă în fața sarcinii de a o reconstrui, din nou, din bucăți. Acest lucru se vede cu cea mai mare claritate în teoria psihanalitică care concepe Eul ca fiind compus din „pulsiuni ale Eului“. Cu alte cuvinte, cenzura care refulează pulsiunile este ea însăși de natură pulsională. Este ca și cum am spune că un constructor care clădește un edificiu din cărămizi este el însuși compus din cărămizi. Tocmai în această parabolă, ce ni se impune de la sine, putem vedea cât de materialist este modul de gândire psihanalitic, felul în care el se sfârșește în materie. (Ceea ce nu e același lucru cu materia­litatea concretă.) Această materie constituie în același timp și baza atomismului ei.

Am afirmat că psihanaliza se caracterizează nu doar prin atomism, ci și prin teoria energiei psihice. Într-adevăr, psihanaliza operează în mod constant cu noțiunile de energie pulsională5 și de dinamică a afectelor. Conform psihanalizei, pulsiunile, respectiv elementele pulsionale funcțio­nează în același mod ca un paralelogram de forțe. Dar care este obiectul acestor forțe? Răspunsul este: Eul. În viziunea psihanalitică, Eul reprezintă în ultimă instanță mingea de joacă a pulsiunilor. Sau cum spunea odată Freud: Eul nu este stăpân în propria lui casă.