Dragi cititori,

Acum, când plonjați în paginile acestui roman,

doresc să aduc un omagiu editorului meu,

Bernard de Fallois, care ne-a părăsit în ianuarie 2018.

A fost un om ieșit din comun, înzestrat cu un

excepțional simț profesional. Îi datorez totul. A fost

șansa vieții mele. Îmi va lipsi îngrozitor de mult.

Să citim!

Pentru Constance

În legătură cu evenimentele din 30 iulie 1994

Numai cei obișnuiți cu regiunea Hamptons, din statul New York, au auzit ceva despre ceea ce s-a petrecut pe 30 iulie 1994 la Orphea, orășel balnear cocoțat deasupra malului oceanului.

La Orphea, în seara aceea, debuta primul festival de teatru din istoria localității, iar manifestarea, de importanță națională, adunase un număr serios de spectatori. Încă de la finalul după-amiezii, turiștii și populația orașului începuseră să se strângă pe strada principală pentru a asista la numeroasele festivități organizate de primărie. Cartierele rezidențiale se goliseră, astfel că păreau niște orașe-fantomă: nu vedeai pe nimeni plimbându-se pe trotuare, nu vedeai cupluri pe sub arcade, copii cu patine cu rotile pe stradă, nimeni prin grădini. Toată lumea era pe strada principală.

Pe la ora 20:00, în cartierul Penfield, acum pustiu, singura urmă de viață era o mașină care străbătea încet străzile abandonate. De la volan, un bărbat scruta trotuarele, cu o privire panicată. Nu se simțise niciodată atât de singur pe lume. Și nu se găsea nimeni care să-l ajute. Nu mai știa ce să facă. Își căuta disperat soția: ieşise să alerge și nu se mai întorsese.

Samuel și Meghan Padalin făceau parte dintre acei puțini locuitori care hotărâseră să rămână acasă în prima seară a festivalului. Nu reușiseră să obțină locuri la spectacolul de deschidere, întrucât casa de bilete fusese luată cu asalt, și nu erau câtuși de puțin interesați de festivitățile populare de pe strada principală și de pe faleză.

Ca în fiecare zi, în jurul orei 18:30, Meghan ieşise să facă jogging. Cu excepția duminicii, când îi acorda corpului puțină odihnă, parcurgea același traseu circular în fiecare seară. Pleca de acasă şi urca pe strada Penfield până la Penfield Crescent, care înconjura un părculeţ. Se oprea acolo pentru o serie de exerciții pe gazon — întotdeauna aceleași —, apoi se întorcea pe unde venise. Totul îi lua exact trei sferturi de ceas. Uneori cincizeci de minute, dacă își prelungea exercițiile. Niciodată mai mult.

La ora 19:30, lui Samuel Padalin i s-a părut ciudat că soția lui nu se întorsese.

La ora 19:45, a început să se îngrijoreze.

La ora 20:00, se învârtea înnebunit prin living.

La ora 20:10, n-a mai rezistat și-a pornit cu maşina prin cartier. Cel mai logic i s-a părut să străbată traseul pe care alerga de obicei Meghan. Ceea ce a și făcut.

A luat-o pe strada Penfield și a urcat pe Penfield Crescent până a cotit la intersecție. Era ora 20:20. Și nici ţipenie de om pe-afară. S-a oprit o clipă ca să cerceteze parcul, dar n-a zărit pe nimeni. Abia când a călcat din nou accelerația, a observat o formă pe trotuar. La început, a crezut că era un morman de haine. Apoi şi-a dat seama că era un corp. A ieșit în fugă din mașină, cu inima bătându-i puternic: era soția lui.

La poliție, Samuel Padalin a spus că în prima clipă îşi închipuise că soţiei lui i se făcuse rău din cauza căldurii. Se temuse că suferise un infarct. Când însă se apropiase de ea, văzuse sângele și gaura din ceafă.

Începuse să urle, să strige după ajutor — nici nu ştia dacă era mai bine să rămână lângă soția lui sau să alerge să bată pe la uși, implorând să cheme cineva ambulanța. Vedea tulbure și i se părea că nu-l mai ţin picioarele. Până la urmă, strigătele alertaseră un locuitor de pe o stradă paralelă, care a sunat la Salvare.

Câteva minute mai târziu, poliția înconjura cartierul.

Unul dintre primii agenți care au sosit la fața locului, în timp ce stabilea perimetrul de siguranță, a observat că ușa de la casa primarului, aflată în imediata apropiere a locului în care zăcea trupul neînsufleţit al lui Meghan, era întredeschisă. Nedumerit, s-a apropiat. A constatat că ușa fusese forțată. Și-a scos arma din toc, a urcat treptele dintr-un salt și şi-a anunțat prezenţa. N-a obținut niciun răspuns. A împins ușa cu vârful piciorului și a văzut cadavrul unei femei zăcând în hol. A chemat imediat ajutoare, apoi a început să înainteze încet prin casă, cu pistolul în mână. În dreapta, în micul living, a descoperit îngrozit trupul unui băiat. Apoi, în bucătărie, a dat de primar, într-o baie de sânge, și el asasinat.

Fusese masacrată întreaga familie.

PARTEA ÎNTÂI. În abisuri

-7. Dispariția unei jurnaliste

LUNI, 23 IUNIE — MARȚI, 1 IULIE 2014

JESSE ROSENBERG

Luni, 23 iunie 2014

Cu 33 de zile înainte de deschiderea celei de-a XXI-a ediții a Festivalului de Teatru de la Orphea

Prima și ultima oară când am văzut-o pe Stephanie Mailer a fost atunci când s-a strecurat la mica recepție organizată în cinstea plecării mele din poliția Statului New York.

În ziua aceea, o mulțime de polițiști de la toate brigăzile se adunaseră sub soarele amiezii, în fața micii estrade din lemn care se ridica la ocaziile importante în parcarea centrului regional al poliției statale. Stăteam cocoţat acolo, alături de superiorul meu, maiorul McKenna, care mă călăuzise de-a lungul carierei și care acum mă lăuda din greu.

— Jesse Rosenberg este un tânăr căpitan de poliție, dar se pare că e foarte grăbit să plece, a spus maiorul, provocând râsetele adunării. Nu mi-aș fi închipuit că o s-o facă înaintea mea. Asta mă face să spun că viaţa e croită de-andoaselea: toată lumea vrea ca eu să plec, iar eu sunt în continuare aici, și toată lumea vrea să rămână Jesse, dar Jesse pleacă.

Aveam 45 de ani și părăseam poliția senin și fericit. După douăzeci și trei de ani de serviciu, mă hotărâsem să ies la pensie, la care aveam de-acum dreptul, ca să duc la bun sfârșit un proiect la care visam de multă vreme. Până pe 30 iunie, mai aveam încă o săptămână de muncă. După asta, urma să înceapă un nou capitol al vieţii mele.

— Îmi amintesc de primul mare caz al lui Jesse, a continuat maiorul. O crimă cvadruplă înfiorătoare, pe care a rezolvat-o strălucit, deși nimeni din brigadă nu l-ar fi crezut în stare. Pe atunci, nu era decât un tânăr polițist. Începând din acel moment, toată lumea a înțeles de ce calibru e Jesse. Toți cei care au avut ocazia să lucreze cu el știu că a fost un anchetator remarcabil, ba chiar cred că pot spune cel mai bun dintre noi. L-am botezat Căpitanul 100%, pentru că a rezolvat toate anchetele la care a participat, ceea ce face din el un anchetator unic. Polițist admirat de colegi, expert căruia i se cere sfatul și instructor la Academia de Poliție timp de mulți ani. Jesse, lasă-mă să-ți spun: uite că au trecut douăzeci de ani de când suntem cu toții invidioşi pe tine!

Adunarea a izbucnit iarăși în râs.

— Jesse, n-am înțeles prea bine ce nou proiect te așteaptă, dar îți urăm noroc în noua încercare. Află că ne vei lipsi, că vei lipsi poliției, în general, dar mai ales soțiilor noastre care la toate petrecerile date de poliție te-au sorbit din ochi.

Discursul lui a fost salutat de un ropot de aplauze. Maiorul m-a îmbrățișat amical, iar după aceea am coborât de pe scenă ca să merg să-i salut pe toți cei care, fiind prezenţi, îmi arătaseră prietenia lor. În scurt timp, toată lumea s-a îndreptat spre bufet.

Rămânând pentru o clipă singur, am fost abordat de o femeie foarte frumoasă, la vreo 30 de ani, pe care nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată.

— Așadar, dumneavoastră sunteți faimosul Căpitan 100%? m-a întrebat ea pe un ton fermecător.

— Așa se pare, i-am răspuns zâmbind. Ne cunoaștem?

— Nu. Mă numesc Stephanie Mailer. Sunt jurnalistă la Orphea Chronicle.

Ne-am strâns mâinile.

— Vă deranjează dacă vă spun Căpitanul 99%? a continuat ea.

M-am încruntat:

— Insinuați cumva că n-am reușit să duc la bun sfârșit vreuna dintre anchete?

Ca răspuns, a scos din geantă copia unui articol din Orphea Chronicle de pe 1 august, 1994 și mi-a întins-o:

CVADRUPLU OMOR ÎN ORPHEA:

PRIMARUL ȘI FAMILIA SA AU FOST ASASINAȚI

Sâmbătă seara, primarul orașului Orphea, Joseph Gordon, soția acestuia și fiul lor în vârstă de 10 ani au fost împușcați în propria locuință. Cea de-a patra victimă se numește Meghan Padalin, de 32 de ani. Tânăra, care făcea jogging în momentul desfășurării evenimentelor, a fost fără îndoială martorul groaznicei scene. A fost împușcată în plină stradă, în fața casei primarului.

Articolul era însoţit de o fotografie de la locul crimei cu mine şi cu Derek Scott, colegul meu de echipă de la vremea aceea.

— Unde vreți să ajungeți? am întrebat-o.

— Căpitane, cazul acela nu l-ați rezolvat.

— Ce tot spuneți?

— Atunci, în 1994, v-aţi înşelat în privinţa vinovatului. Mă gândeam că ați vrea să știți adevărul înainte de a vă retrage din poliție.

Mai întâi, am crezut că era o glumă proastă făcută de colegii mei, apoi am înțeles că Stephanie era foarte serioasă.

— Ați început o anchetă pe cont propriu? am întrebat-o.

— Într-un fel, căpitane.

— Într-un fel? Va trebui să-mi spuneți mai multe dacă vreți să vă cred.

— Căpitane, nu spun decât adevărul. În scurt timp am o întâlnire în urma căreia ar trebui să obţin o dovadă incontestabilă.

— Cu cine?

— Căpitane, mi-a răspuns pe un ton amuzat, nu sunt o începătoare. Vorbim despre o știre bombă pe care niciun jurnalist n-ar risca să o piardă. Promit să vă împărtășesc ce voi afla când va veni momentul. Până atunci, v-aș ruga să-mi faceți o favoare: accesul la dosarul poliției.

— Dumneavoastră numiți asta favoare, eu șantaj! i-am spus. Să începem prin a-mi arăta parcursul anchetei dumneavoastră. Este vorba despre afirmaţii foarte grave.

— Sunt conștientă de asta, căpitane Rosenberg.