Pentru Zsuzsanna

Prefață

Această carte își are originea într-o invitație mai puțin obișnuită. În 2017 am fost rugat să vorbesc despre justiție și politică în Cartea Psalmilor, la un festival coral ce se desfășura la Utrecht, unde patru coruri urmau să cânte aranjamente din toți cei 150 de psalmi. Prelegerea mea trebuia să aibă loc într-o pauză dintre spectacole. În afară de ceea ce știe aproape toată lumea — „Domnul este păstorul meu“ și „Chiar dacă umblu prin valea umbrei morții“ —, nu cunoșteam prea multe despre Cartea Psalmilor, dar am acceptat, spunându-mi că am timp să învăț. Și i-am studiat o vară întreagă, după versiunea King James a Bibliei, am citit traducerile lui Robert Alter din ebraică și am ținut prelegerea. După aceea, eu și soția mea, Zsuzsanna, am rămas în public, o sâmbătă și o duminică, să ascultăm corurile, în timp ce cuvintele psalmilor erau proiectate deasupra scenei, în olandeză și în engleză. Muzica a fost frumoasă, cuvintele au fost răsunătoare, iar experiența a avut un efect cathartic pe care de atunci tot încerc să-l înțeleg. Am mers să țin o prelegere despre justiție și politică, dar am descoperit consolare — în cuvinte, în muzică și în lacrimile de apre­ciere ale audienței.

Așa a început proiectul: cu încercarea de a înțelege impactul psalmilor asupra mea și a celorlalți aflați în sala de concerte din Utrecht. Cum a reușit străvechiul limbaj religios să exercite o asemenea vrajă asupra noastră și, mai ales, asupra unui necredincios ca mine? Și ce însemna, mai exact, să fii consolat?

Pe măsură ce am continuat acest proiect pe parcursul următorilor patru ani, a devenit mai captivant, dar și mai dificil. Simțeam că înaintez anevoie împotriva curentului, lucrând la un subiect ce-i tulbura pe mulți dintre prietenii și colegii mei, care mă întrebau adesea: De ce consolare? De ce acum?

Pentru ca, în martie 2020, COVID-19 să ne trimită pe toți în izolări periodice pentru un an sau mai mult. În universul online care a devenit lumea noastră globală obișnuită, a izbucnit o adevărată explozie de încercări de a oferi consolare, de a da sens sentimentelor noastre împărtășite de dezorientare, frică, singurătate și durere crudă, pe măsură ce bilanțul morților creștea de la abia credibil la acceptat în tăcere. Artiști, scriitori, cântăreți, muzicieni și gânditori au căutat să evidențieze clipa și să aducă mângâiere celor din jur. Eu și Zsuzsanna, de exemplu, ne-am alăturat altor mii de oameni, online, pentru a asculta o orchestră din Rotterdam care, neputând să se adune într-o sală, a interpretat Odă bucuriei de Beethoven pe Zoom, muzicienii, aflați fiecare la casele lor, sincronizându-se prin căști. Un pianist, Igor Levit, a cântat în fiecare seară sonate de Beethoven, din camera sa din Berlin; Simon Rattle a acompaniat-o pe Magdalena Kožená în timp ce cânta lieduri de Brahms; poeți au citit poeme de consolare din dormitoarele lor; diverși oameni au citit cu glas tare din exemplarele pe care le aveau din Ciuma, de Camus, sau din Jurnal din anul ciumei al lui Defoe; rapperii făceau rap; soliștii cântau; intelectualii declamau.

Această efuziune mi-a confirmat impulsul ce m-a determinat să cer sfatul unor mari personalități care au trăit vremuri mai întunecate decât ale noastre și care și-au găsit consolare în opere de artă, filosofie și religie. Lucrările lor există în continuare pentru a ne ajuta în momente de restriște, pentru a-și îndeplini încă o dată vechea lor misiune.

Această carte nu este rezultatul unor dureri particulare, însă rămâne un proiect profund personal. Forma pe care a luat-o — portrete ale unor bărbați și femei din istorie, ale unor personalități care se străduiesc să găsească consolare — pune un accent deosebit pe modul în care ideile și semnificațiile se plăsmuiesc în creuzetul unor experiențe deopotrivă singulare și universale prin semnificația lor.

Despre consolare este o întoarcere la activitatea pe care am desfășurat-o ca istoric al ideilor în The Needs of Strangers, în 1984. Felul meu de a-i înțelege pe Hume, Condorcet și Marx, care apar în această carte, s-a format în timpul petrecut la King’s College (Cambridge), între 1978 și 1984, în calitate de codirector al unui proiect despre istoria economiei politice clasice. Filosoful Bernard Williams era rectorul colegiului în perioada respectivă; Gareth Stedman Jones și John Dunn erau inspirațiile călăuzitoare ale proiectului; iar codirectorul meu era inegalabilul savant István Hont, a cărui moarte în 2013, la 65 de ani, este o pierdere pentru toți cei care l-au întâlnit.

În cei doisprezece ani în care l-am cunoscut pe Isaiah Berlin și am lucrat la biografia lui, nu am discutat niciodată cu el despre consolare, deoarece era unul dintre acei oameni de un optimism și o energie de nestăvilit, care par să nu aibă nevoie de nimic. Însă felul meu de a o înțelege pe Anna Ahmatova, care se consola cu speranța că poezia ei avea să constituie o mărturie nepieritoare a terorii lui Stalin, a fost modelat de amintirile lui Berlin legate de întâlnirea cu ea la Leningrad, în 1945.

Pe măsură ce scriam această carte, am devenit tot mai îndatorat tradițiilor de erudiție care au făcut posibilă activitatea mea. Faptul că avem unele dintre aceste texte — Cartea lui Iov, Cartea Psalmilor, Epistolele lui Pavel, Meditațiile lui Marcus Aurelius (Gânduri către sine însuși), scrisorile lui Cicero, de exemplu — este o dovadă a loialității, de-a lungul multor secole, a unor cărturari, copiști, scribi și traducători anonimi care le-au salvat de șoareci, foc, ciumă și de indiferența oamenilor. Contemporanii mei sunt moștenitori fideli ai acestor tradiții. Aici aș dori să le mulțumesc anumitor persoane care m-au ajutat pe măsură ce proiectul a prins contur. Yoeri Albrecht a lansat invitația originală de a susține prelegerea la festivalul de la Utrecht. Îi sunt recunoscător lui Robert Alter pentru minunata sa traducere a Bibliei ebraice și pentru felul în care a interpretat Cartea lui Iov și Psalmii, ca opere literare; lui Nicholas Wright, pentru receptarea lui Pavel și pentru criticile sale tranșante la adresa interpretărilor mele; lui Christian Brouwer, pentru lucrarea sa despre Boethius; lui Arthur Applbaum, pentru că mi-a împărtășit cunoștințele sale de ebraică și pentru scrierea lui despre Montaigne; lui Moshe Halbertal, pentru că mi-a împărtășit viziunea sa despre Iov și pentru eseul „Job, the Mourner“; lui Leon Wieseltier, pentru pertinentele sugestii editoriale făcute pe tot parcursul realizării acestui volum; lui Sarah Schroth, pentru studiul ei despre El Greco, publicat acum mai bine de patruzeci de ani; lui Emma Rothschild, pentru cunoștințele sale despre Condorcet; lui Gareth Stedman Jones, pentru biografia despre Marx; lui Adam Gopnik, pentru lucrarea sa despre Lincoln; muzicologului și dirijorului Leon Botstein, pentru cunoștințele sale despre Mahler; lui Karol Berger, pentru că mi-a împărtășit viziunea sa asupra lui Wagner și Nietzsche; Lisei Appignanesi, pentru anii de dialog despre Freud și multe alte probleme, serioase sau lipsite de importanță; lui Tim Crane, care și-a pus și el problema, împreună cu mine, dacă avem dreptul la consolări religioase când nu împărtășim o credință religioasă; lui János Kis, pentru gândurile sale despre relația dintre consolare și a fi împăcat cu soarta; Mariei Kronfeldner, pentru critica abordării mele în cazul „speranței“ la Primo Levi; lui Carlo Ginzburg, pentru lectura atentă și critică a textului meu despre Primo Levi; lui Mark Lilla, pentru parcurgerea textului despre Camus; lui Michael Zantovsky, Jacques Rupnik și excelentului traducător al lui Havel, Paul Wilson, pentru prietenia lor și pentru că mi-au împărtășit percepția lor asupra lui Václav Havel; lui Győző Ferencz, pentru citirea și corectarea secțiunii dintr-un capitol dedicat poetului maghiar Miklós Radnóti; curatorilor Muzeului Anna Ahmatova din Sankt-Petersburg, care mi-au împărtășit dragostea lor față de poetă și cunoștințele intime legate de cazarea ei în Palatul Șeremetiev; lui David Clark, care mi-a îmbogățit viziunea despre Cicely Saunders; și lui Tom Laqueur, pentru erudiția luminoasă reflectată în volumul The Work of the Dead. Toți acești învățați și prieteni mi-au împărtășit cunoștințele lor, însă nu au absolut nicio responsabilitate pentru ceea ce am făcut eu cu ele.

De asemenea, vreau să-i mulțumesc fratelui meu, Andrew, pe care îl preocupă rădăcinile familiei, din care și-a extras substanța și această carte.

Îi datorez mulțumiri speciale bibliotecarului-șef de la Central European University, Diane Geraci, și echipei sale, pentru ajutorul lor permanent.

Sunt recunoscător echipei redacționale pentru grija deosebită cu care s-a ocupat de manuscris: Jane Haxby, pentru redactarea textului; Brian Lax, pentru desfășurarea procesului; și Sara Bershtel și Anne Collins, pentru sugestiile editoriale care au clarificat diverse argumente și au redus din repetiții. Sara și Anne — împreună cu Ravi Mirchandani și cu agentul și prietenul meu de-o viață, Michael Levine — s-au dedicat cărții înainte de a ști cum avea să arate rezultatul final, un act de credință care m-a ajutat să mi-l susțin pe al meu.

Și pentru că a venit vorba despre acte de credință, nu pot încheia fără să o menționez pe Zsuzsanna Zsohar, care se afla la Utrecht când a început totul și care, ca întotdeauna, a ascultat fiecare cuvânt și a îmbunătățit totul. Această carte îi este dedicată.

Introducere

După paradis

Vizitez un prieten care și-a pierdut soția în urmă cu șase luni. E fragil, dar grozav de vigilent. Scaunul pe care obișnuia să stea soția lui este în continuare la locul său, vizavi de al lui. Camera este așa cum a aranjat-o ea.