Pentru oricine a avut vreodată inima însângerată de agonie,

pentru oricine și-a dorit vreodată ca totul să fi fost diferit,

pentru oricine s-a simțit vreodată slab când, de fapt, era puternic și

pentru oricine a fost vreodată făcut să se simtă rușinat, astfel încât să-și reducă la tăcere suferința interioară.

Introducere

Nu există manuale despre cum să fii o ființă umană, cel puțin nu manuale oficiale. Cei mai mulți dintre noi suntem blocați în încercarea de a ne da seama cum să navigăm prin această aventură pe care o numim viață, adesea cu prea puțină călăuzire. Unii dintre noi poate s-au confruntat cu o judecată aspră, cu stigmatizare sau cu critică atunci când au încercat să caute ajutorul sau sprijinul celorlalți.

Mai rău decât atât, uneori poate îi vedem pe ceilalți oameni cum aparent au „totul sub control“, în timp ce nouă poate ne e greu chiar și să ne ridicăm din pat dimineața. Am putea crede că suntem singurii care trec prin perioade dificile. Am putea crede, de asemenea, în mod eronat, că a trece prin depresie, anxietate, traumă sau orice altă suferință psihică sau fizică înseamnă că suntem „slabi“. Adevărul este, însă, că suferința nu înseamnă slăbiciune, ci este baza pe care-ți poți descoperi forța interioară.

Sunt psiholog clinician licențiat, iar pasiunea mea cea mai mare este să-i ajut pe oameni să învețe diferite moduri de a-și gestiona luptele psihice. Cum mie însămi mi s-a vorbit frecvent despre necesitatea de „a fi puternic“ ca mod de a fi făcută de rușine pentru că mă simțeam anxioasă sau depresivă, am învățat din proprie experiență despre efectele distrugătoare ale reprimării emoțiilor și despre cum o astfel de evitare emoțională poate conduce la o înrăutățire semnificativă a simptomelor.

În munca mea cu clienții, folosesc o tehnică numită ACT (Acceptance and Commitment Therapy — Terapia acceptării și angajamentului). ACT se concentrează pe învățarea acceptării în mod conștient a ceea ce nu putem controla, trăind, în același timp, o viață cu sens, bazată pe cele mai profunde valori esențiale ale noastre.1 S-a demonstrat că această tehnică este utilă în tratarea depresiei, a tulburărilor de anxietate, TSPT (tulburare de stres post-traumatic), a durerilor și a altor afecțiuni cronice, adicții și, de asemenea, a multor altor tulburări.2

Ce este acceptarea?

Esența ACT constă în capacitatea de a accepta. Multora li se spune poate că trebuie să-și reprime și să-și repudieze emoțiile, că trebuie „să se concentreze pe aspectele pozitive“. Acceptarea se referă la disponibilitatea de a confrunta și de a procesa emoțiile și evenimentele din viața noastră pe care nu le putem schimba. De exemplu, acceptarea se poate referi la dispoziția de a procesa durerea unei traume din trecut sau anxietatea față de un viitor incert, dacă îți dorești o viață trăită din plin și cu sens. Acceptarea poate însemna, de asemenea, să fii sincer cu tine însuți, în loc să te conformezi unor așteptări sociale depășite și absurde. Acceptarea este, în esență, o metodă de autoexplorare și de regăsire a propriei forțe interioare.

Cum să obținem cele mai bune rezultate de pe urma acestei cărți

Această carte este alcătuită din două părți. În prima parte, vom analiza ce este și ce nu este acceptarea și, de asemenea, de ce este aceasta importantă. Voi aduce în discuție, de asemenea, propriile mele experiențe în ceea ce privește practica acceptării, oferind totodată exemple clinice ale unor persoane care s-au confruntat cu acceptarea, dar și călătoriile lor ulterioare pe calea acceptării.

Partea a doua a acestei cărți se concentrează pe punerea în aplicare a acceptării. În această parte veți învăța exerciții specifice de acceptare, dar și cum să gestionați unele posibile dificultăți ce pot apărea pe parcurs.

Pentru a obține cele mai bune rezultate de pe urma acestei cărți, v-ar putea fi de ajutor să citiți unul sau două capitole pe săptămână, pentru a vă acorda t­impul necesar procesării materialului pe care l-ați citit. Unii consideră utilă folosirea unui carnețel sau a unui jurnal în care să-și noteze gândurile pe care le au în t­impul citirii sau a punerii în practică a diferitelor exerciții din această carte. În plus, unii consideră util să citească o astfel de carte când sunt singuri, în timp ce alții preferă să o citească într-un club de lectură sau împreună cu terapeutul lor. Mulți oameni se bucură de beneficiile discuțiilor pe marginea a ceea ce au învățat din diversele capitole sau din ținerea unui jurnal în care-și notează impresiile proprii.

Într-o lume în care cei mai mulți dintre noi simt enorma presiune de a se conforma așteptărilor tuturor celorlalți, acordați-vă șansa ca această călătorie să fie doar a voastră. Aveți dreptul la propriile voastre sentimente și trăiri și aveți dreptul să înaintați în propriul vostru ritm. Respirați. Înlăturați presiunea. Vă mulțumesc pentru că sunteți minunați.

Partea întâi

Acceptare, evitare și toate emoțiile conexe: Ce și de ce?

Capitolul 1

Paul

Îmi amintesc că primul gând pe care l-am avut când l-am cunoscut pe Paul a fost „Uau, e de vis“. Al doilea gând a fost „Probabil e plin de el“.

Aveam 15 ani, iar Paul îmi fusese băgat pe gât pentru o întâlnire pe nevăzute de către o colegă a mea care se mândrea că este pețitoarea neoficială a școlii. Paul avea 17 ani și era deja student, după ce absolvise liceul cu un an înainte. Era genial.

Îl uram.

Cel puțin pe moment.

Avea părul lung până la nivelul bărbiei, îngrijit. Purta o cămașă bleumarin, cu nasturi, pe sub jacheta neagră de piele, iar jeanșii păreau croiți pe el. Pomeții lui înalți îl făceau să arate atât atrăgător, cât și distins.

M-a privit în modul acela dezarmant în care te privește cineva când se uită cu adevărat la tine, ca și cum n-ar mai fi nimeni altcineva pe lume în acel moment. Mi-a zâmbit, iar inima mi-a tresăltat și am scăpat cartea de trigonometrie pe jos. Ne-am aplecat amândoi s-o ridicăm, iar privirile ni s-au întâlnit din nou.

Am zâmbit, sperând că nu a observat că mi s-au îmbujorat obrajii. Mi-a întors zâmbetul și mi-a luat cartea de pe jos fără să-și ia ochii de la mine. Mi-a dat mâna ca să mă ajute să mă ridic, ceea ce a fost bine, pentru că prezența lui deja îmi dădea amețeli.

— Ești din Ucraina, nu-i așa?

Mă privea drept în ochi. Riduri abia perceptibile apăreau în jurul ochilor lui de fiecare dată când zâmbea, și m-am trezit zâmbind din nou.

— Da.

— Cum era viața acolo? Probabil că era dificilă. Am auzit că și după mulți ani de la Al Doilea Război Mondial oamenii încă sunt afectați, chiar și-n zilele noastre.

Întrebarea lui delicată, plină de considerație și compasiune, mi-a adus lacrimi în ochi.

— Era... nu prea ușoară.

— Îmi închipui. Eu tocmai studiez istoria Rusiei la universitate.

Prejudecățile mele dispăreau cu fiecare lucru nou pe care-l descopeream la el. Am aflat că el și familia emigraseră din Grecia în Statele Unite, când era el mic. Am văzut că dincolo de cămașa bleu­marin era un suflet cu toată gama de culori a unui artist. Dincolo de părul frumos pieptănat era o minte strălucită pasionată de istorie, ca și mine. Dincolo de jacheta aspră de piele era un tânăr a cărui familie trecuse prin multă suferință când emigrase din altă țară, la fel ca familia mea.

Ne-a luat patru ore să ne plimbăm pe lângă șase clădiri, o plim­bare care a condus la o poveste de iubire ca în filme, ce a durat un an. Familia mea a opus rezistență la început. Provenind dintr-o familie tradițională evreiască, părinții mei nu prea erau de acord să mă lase să mă întâlnesc cu un student grec ortodox. Dar, cu t­impul, zâmbetul lui mi-a cucerit și familia. A ajuns să fie invitat la evenimentele familiei — zile de naștere, sărbători, nunți.

Cu două zile înaintea nunții fratelui meu, Paul și tatăl său au fost nevoiți să meargă cu avionul în Florida din cauza unei urgențe în familie. „Te sun când ajung acolo. Te iubesc.“, au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus.

Sora lui m-a sunat după câteva zile: „Paul a fost lovit de o mașină… a murit… îmi pare teribil de rău“.

După ce am închis telefonul, m-am scurs pe lângă perete, inima bătându-mi nebunește, încercând să evadez într-o altă lume, aceea în care el încă exista. Aceea în care încă îi mai puteam simți mâna mereu rece în mâna mea. Aceea în care îi puteam simți bătăile inimii când îmi puneam capul pe pieptul lui.

Mă simțeam împietrită. Mă simțeam răvășită… dar mai mult decât atât, simțeam că nu mai rămăsese nimic din mine. Lumea părea prea mare. Pustie. Prea pustie pentru ca eu să mai pot exista.

În lumea exterioară, oamenii zâmbitori care se bucurau de sărbătorile de iarnă păreau pur și simplu că nu-și dădeau seama de ce se întâmplase.

Îmi amintesc că mă gândeam: Cum pot fi ei atât de fericiți într-un astfel de moment? Oare ei nu știu că eu mor? Oare ei nu știu că el a murit?

Voiam să urlu, dar nu ieșea niciun sunet din mine.

Următoarele câteva zile au fost ca într-o ceață. Fratele meu m-a sunat din luna de miere. Nu-mi amintesc că am vorbit cu el, dar știu că am vorbit. Părinții mei, părinții mei evrei, m-au dus la o biserică ortodoxă greacă pentru ca eu să pot să comemorez amintirea lui Paul în felul meu.

Îmi simțeam corpul greu și pustiu în același timp. Mă simțeam de parcă aș fi fost lovită în stomac în mod repetat. Stăteam cu privirea pironită în tavan, la o crăpătură de forma unui fluture, dorindu-mi să pot avea curajul să mor. Am sunat-o de două ori pe sora lui Paul ca să văd cum se simte, singurele apeluri pe care am găsit puterea să le fac. A plâns de fiecare dată când am putut să dau de ea.