Prolog

Vineri, 29 septembrie

Stă în bucătărie și privește prin ferestrele mari din spate. Se întoarce spre mine — într-o fluturare de păr șaten, foarte des și văd confuzia, apoi frica instalată brusc în ochii săi căprui larg deschiși. Ea a evaluat deja situația, pericolul. Ne privim direct, ochi în ochi. Arată ca un animal frumos, speriat. Dar nu-mi pasă. Simt cum sunt cuprins de intensitatea furiei pure, necontrolate; nu mi-e deloc milă de ea.

Amândoi suntem conștienți de ciocanul din mâna mea. Timpul pare să încetinească. Ar trebui să se întâmple rapid, dar senzația e cu totul alta. Gura ei se deschide, gata să spună ceva. Dar nu mă interesează ce anume vrea să spună. Poate că avea de gând să țipe.

Fac un salt în față și o lovesc, brațul meu se mișcă fulgerător, iar ciocanul îi izbește cu putere fruntea. Lovitura produce un sunet sinistru, dar și un jet impresionant de sânge care țâșnește instantaneu. Apoi din gura ei nu mai iese decât un geamăt. Începe să cadă din picioare exact atunci când își ridică mâinile spre mine, de parcă ar implora milă. Sau poate că vrea să apuce ciocanul. Se clatină, ca o vită la abator, pe cale să se prăbușească. Acum capul ei este mai jos și lovesc din nou cu ciocanul, și mai puternic, de data asta mai sus, în creștet. Când balansez ciocanul încă o dată, am mai multă forță și vreau să termin ce-am început. Ea stă acum în genunchi, chircită și nu-i pot vedea fața. Cade apoi cu capul înainte, cu chipul în jos și rămâne nemișcată.

Stau deasupra ei și respir cu greutate, în timp ce din ciocanul pe care încă-l țin în mână sângele picură direct pe podea. Trebuie să fiu sigur că a murit, așa că o mai lovesc de câteva ori. Brațul mi-a obosit și respirația mi-e chinuită. Ciocanul este acoperit cu o pojghiță de sânge închegat, iar hainele mele sunt mânjite și ele cu sânge. Mă întind spre ea și o întorc pe spate. Un ochi este zdrobit. Celălalt e încă deschis, dar nu se mai vede nicio urmă de viață.

Luni, 2 octombrie

Aylesford, un oraș din regiunea Valea Hudson, statul New York, este o zonă cu multe locuri fermecătoare — de departe cel mai atractiv dintre ele îl reprezintă centrul istoric de-a lungul râului Hudson, cu cele două poduri maiestuoase care atrag privirile tuturor. Valea Hudson este, de altfel, renumită pentru frumusețea sa naturală și pentru faptul că, dacă traversezi râul, la doar o oră de mers cu mașina pe autostrăzi în mare parte bune, vei ajunge adânc în munții Catskill și în orășelele montane presărate printre aceștia. Gara din Aylesford are parcare generoasă și trenuri frecvente înspre și dinspre New York; poți să ajungi în Manhattan în mai puțin de două ore. Pe scurt, este un loc agreabil în care să locuiești. Există desigur și probleme, așa cum sunt peste tot.

Robert Pierce intră în secția de poliție Aylesford — aflată într-o clădire nouă, modernă, din cărămidă și sticlă — și se apropie de recepție. Polițistul îmbrăcat în uniformă de la birou tastează ceva la un computer și îi aruncă o privire, cu mâna ridicată pentru a-i indica faptul că ceea ce face mai durează o secundă.

Ce ar spune un soț normal? Robert își drege glasul.

Polițistul își ridică ochii spre el.

— Imediat, doar un minut.

Robert îl așteaptă să termine ce-are de făcut la computer. Într-un final, polițistul îl întreabă:

— Cu ce vă pot ajuta?

— Aș dori să raportez o persoană dispărută.

Polițistul îi acordă acum lui Robert toată atenția.

— Cine a dispărut?

— Soția mea. Amanda Pierce.

— Numele dumneavoastră?

— Robert Pierce.

— Când v-ați văzut ultima dată soția?

— Vineri dimineață, când pleca spre serviciu.

Își curăță gâtul din nou.

— De la birou urma să meargă să-și petreacă weekendul cu o prietenă. A plecat de la locul de muncă conform planului, dar nu s-a mai întors acasă noaptea trecută. Azi e deja luni și ea încă nu e acasă.

Ofițerul îi aruncă priviri iscoditoare. Robert simte cum roșește sub privirile cercetătoare ale omului. Știe cum pare ceea ce tocmai a spus, dar nu trebuie să se lase deranjat de situație. Trebuie să facă asta. Trebuie să-și raporteze soția dispărută.

— Ați încercat să o sunați?

Robert îl privește stupefiat. Îi vine să-l întrebe: Crezi că sunt prost? Dar n-o face. În schimb, spune cu vocea stinsă:

— Sigur că am încercat să o sun. De mai multe ori. Dar intră robotul și ea nu mă sună înapoi. Probabil și-a închis telefonul.

— Dar prietena?

— Ei bine, de asta sunt îngrijorat, recunoaște Robert, apoi ia o pauză neinspirată.

Ofițerul îl așteaptă să continue.

— Am sunat-o pe prietena ei, Caroline Lu și... spune că nu aveau planuri pentru acest weekend. Nu știe unde este Amanda.

Se lasă tăcerea, iar ofițerul zice:

— Înțeleg.

Se uită la Robert îngrijorat, de parcă i-ar fi milă de el. Lui Robert nu-i place.

— Ce bagaj avea? întreabă polițistul. O valiză? Pașa­portul?

— Avea un bagaj pentru weekend, da, unul mic, doar pentru o noapte. Și poșeta ei. Eu… nu știu dacă și-a luat pașaportul. A spus că urma să parcheze la gară și să ia trenul spre Manhattan pentru un weekend de cumpărături cu Caroline. Dar primul lucru pe care l-am făcut de dimineață a fost să trec prin parcare și nu i-am văzut mașina acolo.

— Nu vreau să par insensibil, spune polițistul, dar… sunteți sigur că nu are pe altcineva? Și că vă minte în legătură cu asta? Adică, dacă a mințit despre un weekend petrecut cu prietena… poate că nu e, de fapt, chiar dispărută — adaugă el cu blândețe.

— Nu cred că ar face asta. Mi-ar mărturisi. Nu m-ar lăsa pur și simplu să aștept așa.

Știe că spunând asta pare încăpățânat.

— Vreau să o raportez dispărută, insistă el.

— Ați avut probleme acasă? Căsătoria e fără probleme? întreabă polițistul.

— E bine, da.

— Copii?

— Nu.

— În regulă. Permiteți-mi să notez toate aceste detalii și o descriere fizică și vom vedea ce putem face, spune polițistul reticent. Dar, sincer, pare că a plecat de bunăvoie. Probabil că se va întoarce. Oamenii pleacă de acasă tot timpul. Ați fi surprins.

Robert îl privește pe polițist cu răceală.

— Nici măcar nu aveți de gând să o căutați?

— Puteți să-mi spuneți care e adresa dumneavoastră, vă rog?

Unu

Sâmbătă, 14 octombrie

Olivia Sharpe stă în bucătăria ei, cu o ceașcă de cafea, și privește în gol prin ușile glisante de sticlă, către curtea din spate. E mijlocul lui octombrie, iar arțarul de lângă gardul din spate arată splendid, îmbrăcat în toate nuanțele frunzelor sale roșii, portocalii și galbene. Iarba încă mai este verde, dar restul grădinii a fost deja pregătit pentru iarnă; nu mai este mult până la primul îngheț, crede ea. Dar pentru moment se bucură de lumina gălbuie a soarelui, care trece prin curte și se strecoară, înclinându-se, în bucătăria ei imaculată. Sau încearcă. Este greu să te bucuri de orice atunci când clocotești în sinea ta.

Fiul ei, Raleigh, încă nu s-a trezit. Da, este sâmbătă, și el a fost la școală toată săptămâna, dar este ora două după-amiaza, iar faptul că el încă doarme o scoate din sărite. Își lasă cafeaua și se forțează să urce încă o dată pe scările acoperite cu covor, care duc spre etajul al doilea. Ezită în fața ușii dormitorului fiului ei, își amintește să nu țipe, apoi bate ușor și deschide ușa. Așa cum se aștepta, doarme dus. Capul lui încă este acoperit de pătura pe care și-a tras-o peste ultima dată când a intrat ea, acum o jumătate de oră. Știe foarte bine că urăște s-o audă spunându-i să se trezească, dar nu e ca și cum s-ar trezi de bunăvoie, iar ea ce-ar trebui să facă, să-l lase să doarmă toată ziua? La sfârșit de săptămână îi place să-i permită puțină relaxare, dar pentru numele lui Dumnezeu, este deja după-masă.

— Raleigh, trezește-te. Este trecut de ora două.

Își urăște vocea tăioasă, dar consumă atât de multă energie tot încercând să-l convingă pe acest băiat să coboare din pat, încât e greu să-și ascundă iritarea.

El e neclintit. Ea rămâne nemișcată privindu-l de sus, simțind un amestec complicat de dragoste și frustrare. Este un băiat bun. E un elev inteligent, dar lipsit de motivație. Complet adorabil. Foarte leneș — nu doar că nu se trezește singur, dar nu-și face nici temele și n-o ajută nici la treburile din casă fără ca ea să-l împingă mereu de la spate. El îi spune că îi urăște sâcâiala asta constantă. Ei bine, urăște și ea să fie sâcâitoare. Îi zice că dacă ar fi făcut de la bun început ceea ce i-a cerut, atunci ea nu ar fi fost nevoită să-i tot repete, însă el nu pare să înțeleagă. Se gândește că o fi de la vârstă, băieții de șaisprezece ani sunt crimă și pedeapsă. Speră că pe la optsprezece sau nouăsprezece ani cortexul lui prefrontal se va dezvolta mai mult și va fi mai activ, va începe să devină mai responsabil.

— Raleigh! Haide, trezește-te.

El nu se mișcă, nu pare conștient de existența ei, nici măcar un mormăit nu scoate. Observă că telefonul lui mobil e așezat cu ecranul în sus pe noptieră. Dacă nu se trezește, foarte bine, i-l va confisca. Își imaginează cum își va întinde mâna, va pipăi atent noptiera, apoi își va da așternuturile jos de pe cap. Înhață telefonul și iese din cameră, trântind ușa în urma ei. El va fi furios, dar și ea este furioasă. Se întoarce în bucătărie și pune telefonul pe blat. Ping. Un mesaj. Nu și-a băgat niciodată nasul în telefonul sau computerul fiului ei. Nu-i știe parolele, are încredere deplină în el. Dar acest mesaj este chiar în fața sa, n-are cum să nu-l observe.

Ai dat spargerea aseară?

Ea îngheață. Ce naiba înseamnă asta? Un alt ping.

Ai găsit ceva bun?

Stomacul i se întoarce pe dos.

Dă-mi mesaj când te trezești.

Ridică telefonul și se uită fix la el, așteptând un alt mesaj, dar nu se întâmplă nimic.