Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Andreea Tudorică

Design și ilustrație copertă:

Amanda Aspeborg

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Dușa Udrea-Boborel

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Polcirkeln

Autor: Liza Marklund

Copyright © Liza Marklund 2021

Published by agreement with Salomonsson Agency

Copyright © Editura Trei, 2022 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1465-8

ISBN (epub): 9786064018915

Citatul din Just nu1 a fost redat cu acordul lui Tomas Ledin

Citatele din Barn av vår tid2 și Men bara om min älskade väntar3 au fost redate cu acordul lui Ulf Dageby

Citatul din Kolla kolla4 a fost redat cu acordul lui Anders Melander5

Vår Julskinka har rymt6 (Åke Cato/Billy Butt/Joakim Bergman)

©Little Big Apple Music/Misty Music AB

---

VINERI, 20 DECEMBRIE 2019

Trupul a fost găsit într-una dintre cele mai scurte zile ale anului, când soarele dispare pentru locuitorii din zona Cercului Polar și de-abia se mai sinchisește să schițeze vreo rază de lumină. Un trup gol, decapitat, zăcea în fundația podului care trecea peste râul Pite către Baza Robotică.

Era al unei fete sau probabil al unei femei tinere, dar cine poate spune cu exactitate? Să fi fost la vârsta majoratului? Oricum se putea afla imediat și fără dubii cui aparțineau aceste oase.

Erau ale Sofiei Hellsten, care încă nu împlinise optsprezece ani. Așadar, o fată.

Era fiica lui Hilding Hellsten, fost consilier municipal. Dispăruse în drum spre casă, venind de la bibliotecă într-o după-amiază cu tunete asurzitoare, la sfârșitul verii anului 1980, adică în urmă cu aproape patruzeci de ani. Geanta sport în care erau cărțile de la bibliotecă a fost găsită chiar la câteva zile de la dispariție într-un șanț pe partea cu Gransel, însă fata nu era nicăieri.

La sfârșitul acelei zile gri de decembrie lumea părea opacă și total lipsită de culoare. Geanta de școală a fetei, hainele și portmoneul erau așezate acolo unde ar fi trebuit să fie de fapt capul ei.

Această descoperire ar fi putut însemna și o ușurare pentru toată lumea. Timp de aproape patru decenii, vidul lăsat de Sofia Hellsten a fost pentru locuitorii orașului ca o rană deschisă care s-ar fi vindecat numai dacă fata ar fi fost găsită și adevărul ar fi ieșit la lumină. Toată lumea era de acord cu asta. Dar nu s-a întâmplat acum, din cauza stării în care a fost găsită. Tristețea nemărginită și furia neîmpărtășită aveau să fie elemente comune tuturor relatărilor din ziare. Chiar și televiziunea națională suedeză a trimis o echipă din Stockholm pentru a face transmisiuni de la fața locului.

Pentru cele patru femei care împreună cu Sofia Hellsten formaseră odinioară clubul de carte intitulat „Cercul Polar“, descoperirea din fundația podului a reprezentat o adevărată răsturnare de situație. S-a declanșat ceva în fiecare dintre ele și, cu toate că sentimentele au fost ascunse cu grijă timp de mai multe decenii, au sfâșiat vieți care poate niciodată nu au fost complete.

Unii ar putea afirma că totul a început cu Wiking Stormberg, colegul de clasă de care erau îndrăgostite mai multe dintre fete.

Alții ar putea să indice ca motiv diferențele de statut social, și anume condițiile materiale diferite ale fetelor.

Totuși, rămâne întrebarea dacă de fapt totul a început cu Lolita.

LOLITA

DE

VLADIMIR NABOKOV

ALEASĂ DE

CARINA BURSTRAND

VINERI, 18 APRILIE 1980

APRILIE, CEA MAI NESIGURĂ dintre lunile anului.

S-ar putea spune că mai jos, înspre valea râului, vremea era tare schimbătoare: zile euforice, cu soare, care păreau că ar putea dura o eternitate și nopți furtunoase, cu îngheț și grindină, care descurajau pe oricine.

Acea dimineață de vineri era cenușie și foarte umedă.

Parcă anunța despărțire și stări de anxietate.

Treptele din fața porții erau acoperite cu un strat gros de gheață limpede precum cristalul, în nuanță albăstruie, acea nuanță pe care nu o remarci decât atunci când aluneci și cazi pe ea. Carina a mijit ochii şi a presupus că și trotuarul era cam în aceeași stare, dar mai departe pe stradă a observat o fâșie neuniformă de nisip de culoare maro-deschis. Așa că și-a făcut curaj și a sărit. Ghiozdanul a lovit-o puternic în spate, a alunecat și a căzut foarte tare. Una dintre mașinile de gunoi ale municipalității a trecut destul de aproape de ea, s-a auzit un claxon furios, iar Carina i-a arătat degetul mijlociu șoferului acelei mașinării gălăgioase. S-a ridicat și s-a frecat pe fesă în locul în care s-a lovit, dar a subestimat greutatea ghiozdanului. Acesta era plin cu cărți de la bibliotecă, pentru că era ziua când trebuia să le returneze. Doi băieți de gimnaziu au trecut pe partea cealaltă a străzii și râdeau prostește arătând cu degetul spre ea. Ce să spun, foarte distractiv. Le-a transmis un sărut. Niște idioți.

Atentă, a mers șchiopătând ușor înspre strada Kvarn­damm. Simțea cum breteaua ghiozdanului o taie între umăr și gât la fiecare pas pe care îl făcea cu piciorul stâng. Disconfortul era amplificat de alte senzații: furnicături precum cele dinainte de menstruație, durerea în locul în care s-a lovit, foame. Era pâine în cămară și lapte bătut în frigider, dar nu-i plăcea să mănânce cu Ulrika.

— Ce vânătaie nasoală o să ai!

Și-a simțit pulsul direct în gât când Wiking Stormberg a alunecat pe lângă ea pe stratul de gheață de pe trotuar. Băiatul și-a întins brațele ca un patinator pentru a-și păstra echilibrul și i-a zâmbit larg. Respira cu greutate. Și-a netezit părul și simțea că i-au înghețat urechile. S-or fi înroșit? Oare și-a amintit să se machieze?

— Mă bucur că îți pasă de fundul meu.

— Benny nu a fost acasă aseară, așa-i?

A înghițit în sec și a ridicat din umeri.

— Crezi că împărțim patul? Că suntem o familie de incestuoși?

A încercat să grăbească ritmul pentru a ține pasul cu Wiking, dar o durea prea tare locul în care se lovise.

— Tata și Lars-Ivar l-au luat aseară din față de la Swampen. Krister și cu mine am văzut asta.

Cu căciula lui colorată precum un semafor, Wiking a înaintat alunecând în lungul străzii înghețate. S-a făcut din ce în ce mai mic până a dispărut din câmpul ei vizual, devenind o siluetă neclară pe un fundal gri.

Acum era clar. Incompetentul ei frate mai mare nu murise. Tatăl lui Wiking era șef de poliție în Stenträsk și i-a permis de multe ori lui Benny să-și revină din starea de ebrietate în camera de detenție.

Wiking s-a oprit în stația de autobuz ca să vorbească cu niște persoane ale căror siluete erau la fel de neclare, dar ea le putea auzi râsetele. Știa că are nevoie de ochelari, pentru că putea să citească doar primele trei rânduri de deasupra de pe panoul iluminat de la școala de asistenți medicali. Atârna în același loc, cu aceleași litere, de când era în clasa întâi. Atunci era în stare să citească primul rând de jos:

MRTVFUENCXOZD

Deja în clasa a doua știa literele pe de rost, iar în clasa a treia, când a început să nu le mai vadă, stăteau nemișcate. Dar cărți citea fără nicio problemă, pentru că de aproape putea să vadă. Și nu trebuia să vadă ce era scris pe tablă la școală, pentru că își amintea ce spuneau profesorii.

— Ai note bune, i-a spus consilierul școlar la ședința obligatorie de consiliere, când a absolvit clasa a noua. Dacă vei continua școala încă trei ani, vei putea studia mai departe. Cred că ți s-ar potrivi științele sociale.

De parcă tâmpita aia cu eșarfă din poliester la gât și probleme de incontinență avea vreo idee despre ce i s-ar potrivi ei.

— Munca în domeniul logisticii mi s-ar potrivi, a spus Carina ridicându-se și ieșind.

Poți lucra într-un magazin sau într-un birou oriunde în lume. S-ar muta de aici și s-ar întreține singură de îndată ce acest lucru ar fi posibil atât practic, cât și fizic. Primul lucru pe care l-ar face ar fi să-și cumpere lentile de contact, o ușă care s-ar închide sau, mai degrabă, o ușă care să o țină pe Ulrika afară. Doar atunci va începe să simtă că trăiește.

Autobuzul se auzea coborând zgomotos din vârful dealului din spatele ei. A încetinit astfel încât gașca adunată în jurul lui Wiking Stormberg să aibă timp să urce înainte ca ea să ajungă în stație. Toți cei din învă­ță­mântul profesional care își făceau specializarea în spații dedicate (mecanici, cei care se ocupau cu instalații sanitare sau prestau servicii de îngrijire) erau duși cu autobuzul de-a lungul coastei până la Älvsbyn, ca să-și îndeplinească visurile. Liceul din Stenträsk era adiacent școlii gimnaziale și avea profil teoretic.

Avea să susțină examenul de finalizare a studiilor în primăvară. Mai erau doar două luni până atunci.

Sau poate nu va mai exista examenul de finalizare a studiilor și va fi suficient să promoveze doar cei trei ani pentru a primi toca albă a absolvenților. De parcă i-ar păsa. Nu și-ar fi pus niciodată pe cap toca aceea prostească. Nici într-o mie de ani.

— Salut, Carina! Clubul de carte e diseară!

Susanne a strigat din mulțimea de oameni care încerca să urce în autobuz. A ales profilul științelor umaniste, varianta pe jumătate clasică, cu latină, care nu se studia la Stenträsk. Carina nu o putea distinge în mulțime, dar și-a ridicat mâna deasupra capului în semn de salut. Desigur că nu uitase. La urma urmei, cartea aleasă de ea urma să fie discutată în seara aceasta.

A ajuns devreme. Era mereu punctuală. Biblioteca era adiacentă Școlii Kvarndamm, Primăriei și secției de poliție. De fapt, biblioteca nu mai era deschisă, dar Astrid, bibliotecara, a lăsat-o să intre.

— Am găsit o copie a cărții Lucruri transparente. Mai vrei să o împrumuți?

Penultimul roman finalizat de Nabokov? Dacă era interesată?!

— Da, mulțumesc, a răspuns Carina și și-a lăsat ghiozdanul să cadă zgomotos pe masa de lemn unde se returnau cărțile. Pot să păstrez Lolita până mai târziu în seara asta, când terminăm de discutat despre ea? O voi returna înainte să plecăm.

Clubul de carte a primit numele Cercul Polar, dar nu la propunerea Carinei. Fetele se întâlneau vineri seara, o dată pe lună, în camera din spatele zonei cu cărți pentru copii. De obicei, camera era folosită pentru lecturarea basmelor și pentru serile de bricolaj. Decorul era format din mobilier în miniatură, pentru copii, și din afișe colorate cu cărți pentru copii, dar obișnuiau să completeze înăuntru cu niște fotolii de tip bean bags din zona pentru adolescenți.

— Da, e în regulă. Dar fii drăguță și pune cartea direct pe raft la locul ei. O să notez că ai returnat-o deja.

Astrid era aplecată peste un teanc de cărți. Carina a verificat ora la ceasul de la mână. Mickey Mouse arăta cu mâinile sau poate cu labele între 8 și 9. Mai erau trei sferturi de oră până să înceapă întâlnirea. A pus înapoi în geantă cartea Lolita.

De fapt, credea că romanul lui Nabokov intitulat Ada sau ardoarea ar fi fost mai distractiv, dar nu găsise nicio traducere în suedeză și de aceea, când i-a venit rândul să aleagă titlul pentru clubul de carte, a optat pentru cea mai faimoasă operă a autorului. De fapt, Ada sau ardoarea era puțin prea complicată pentru unele fete, fără a da însă nume. Ar fi fost magic, de fapt, chiar amețitor, să îi urmărească pe cei doi frați, Ada și Van Veen, și povestea lor de dragoste în lumea paralelă Demonia sau Antiterra. Își dorea să fi putut discuta despre asta cu cineva, dar probabil nu mai era nimeni în Norrbotten care să o fi citit. În orice caz, Astrid a verificat și a aflat că nimeni altcineva din tot comitatul nu o mai împrumutase de la vreo bibliotecă. Cu siguranță, Lolita a fost o alegere mai bună, pentru că era disponibilă în cinci exemplare, chiar dacă traducerea era cam proastă. Frazele fluente și jocurile complexe de cuvinte ale lui Nabokov erau pur și simplu geniale, cu referiri detaliate la Franța și o mulțime de asocieri fără noimă: asta și pentru că povestea pare ca și cum ar fi fost scrisă într-o casă de nebuni. Normal că lucrurile au luat-o razna.

S-a așezat la unul dintre birourile din zona de studiu aflată dincolo de literatura de referință. Și-a luat penarul și notițele. Nu mai avea alte examene scrise, cel de astăzi la matematică era ultimul. Avea deja asigurată slujba de vară, dar voia să termine cu notă maximă la toate materiile. Motivul pentru care a ales specializarea de doi ani în domeniul logisticii s-a datorat perioadei lungi de stagiu plasate chiar în mijlocul studiilor. A gândit pragmatic că așa va primi o slujbă chiar după finalizarea studiilor și așa a și fost. Avea să fie singura centralistă a primăriei pe timpul verii.

În privința contabilității, s-a pus destul de mult accentul pe utilizarea mașinilor de calcul — atât electrice, cât și manuale —, a calculatoarelor și aparatelor cu ajutorul cărora să țină contabilitatea pentru calculul impozitelor și deducerilor fiscale, salariilor și distribuției, dobânzilor, conversiei valutare, pentru facturare și inventariere. Toate i se păreau foarte ușoare.

Trecând prin notițe, a realizat că știa totul foarte bine. Așa că a scos din geantă romanul, a închis ochii și s-a gândit la toate locurile pe care Lolita și Humbert le-au vizitat în călătoria lor prin Statele Unite: New Orleans, Poplar Cove, Lacul Little Iceberg, Coalmont, Tennessee… Le căutase deja pe toate în atlasul ei roșu, sau cel puțin încercase, pentru că unele localități erau atât de mici, încât nu puteau fi găsite.

Într-o zi avea să meargă acolo. Curând, cât de curând, va scăpa din închisoare și va putea merge oriunde își va dori.

A deschis cartea la întâmplare. A pus degetul în mijlocul paginii din dreapta și a deschis larg ochii. A început să citească paragraful pe care hazardul și subconștientul l-au ales.

„Nu am intervenit, oare, în vreun fel în destinul ei prin a-l contopi cu pofta mea? Aceasta este și rămâne o sursă de mare și teribilă mirare.“

Poate pofta să controleze soarta?

Dacă ar ști.

Membrele clubului de carte fuseseră colege încă din clasa întâi. Trei dintre ele — Birgitta, Susanne și Agneta —se bucuraseră înainte de începerea școlii de acel mod de îngrijire a copiilor disponibil în orașul Norrbotten în anii '60: o bonă pe timpul zilei, pe numele ei Sigrid Kinnunen. Li se permitea să se joace în living, dar nu să urce la etaj.

Clubul de carte Cercul Polar s-a înființat când fetele au început clasa a șaptea și au făcut cunoștință cu materia Activități opționale. Și-au ales ceea ce doreau să aprofundeze dintr-o gamă largă de discipline, de la Pescuit și Dans popular la Mâncare gătită rapid. De departe, cea mai frumoasă alegere purta numele de Cunoaștere literară. Din întreaga Școală Kvarndamm, doar cele cinci eleve optaseră pentru această materie. Avea o adevărată valoare simbolică. Ceilalți elevi, oferindu-se voluntar să se angajeze în discuții literare vinerea după-amiaza, la ultima oră, zăboveau cu privirea, la fel ca profesorii, asupra agrafelor fetelor, stabilind în funcție de ele cât erau de ambițioase și poate chiar de inteligente. Au ajuns la urechile fetelor câteva comentarii răutăcioase legate de studiul lor intensiv, chiar dacă în general s-au ferit de eticheta de tocilare. Motivul a fost, probabil, reputația unora dintre părinții lor, dar și frumusețea de care se bucurau la acea vârstă. Toate erau foarte atrăgătoare.

Carina era de departe cea mai avidă cititoare. Devora cărți pe care alții doar le gustau.

Birgitta, a cărei mamă era medic în Piteå și tatăl manager la Baza Robotică, era cea mai ambițioasă.

Susanne participa pentru că Birgitta și Carina erau acolo.

Agneta visa să devină scriitoare. Așadar, alegerea literaturii în toți cei patru ani a fost una logică și firească.

În cazul Sofiei, motivul a fost neclar. De ce a ales literatura în loc de, să zicem, materia Formă și Culoare, a fost un lucru de neînțeles pentru celelalte. Toate au crezut, deși nu au spus-o niciodată cu voce tare, că părinții au ales în locul ei. Tatăl era consilier municipal în Stenträsk și, de asemenea, deputat în Partidul Social-Democrat, în Comitetul Executiv.

Așa că era frumos să fii membru în clubul de carte Cercul Polar. Când acesta a devenit cunoscut și de ceilalți elevi ai liceului, care și-au dat seama că ar putea să își mărească notele participând la club, membrele Cercului Polar au refuzat categoric accesul acestora. Dacă alții vor să studieze literatură, atunci să își creeze propriul club de carte, nu să fie paraziți în al lor.

Așa a început și așa a continuat.

Fetele citeau câte o carte pe săptămână și o discutau conform câtorva criterii stabilite în ultima lecție a săptămânii și scriau pe rând scurte referate.

Chiar de la început, au ales literatură de bună cali­tate, poate cu câteva mici excepții. Mai bine zis, erau selectate cărți scrise de Carolyn Keene1 şi Jackie Collins2 doar atunci când Susanne şi Sofia erau cele care ale­geau.

Cea care alesese cartea trebuia și să coordoneze întâlnirea din acea săptămână. Se începea cu o scurtă prezentare a cărții, cu propriile impresii generale, după care fiecare membră a clubului își spunea propria părere despre carte. Apoi urmau discuții despre diferite detalii sau perspective abordate în carte. De obicei era un roman, dar nu era obligatoriu.

Fetele din clubul de carte Cercul Polar au primit astfel în timpul liceului note foarte mari, cu excepția Agnetei, care avea note maxime la limba suedeză, dar note medii în rest. Atunci când Astrid, bibliotecara, le-a propus să își continue întâlnirile chiar și după ce vor ajunge la liceu, fetele au fost de acord la unison, fără a ezita. Cu toate acestea, au ales să se întâlnească o dată pe lună în loc de o dată pe săptămână, gândindu-se că volumul de studiu la liceu va fi mai mare. În ce măsură asta s-a și întâmplat cu adevărat este discutabil, dar era o cu totul altă chestiune.

Cu timpul însă, strălucirea care caracteriza odată clubul de carte Cercul Polar și pe membrele ei începea parcă să se risipească. Niciun alt elev nu mai dorea să devină membru. Profesorii lor erau noi, iar cei vechi aveau alți elevi pe care să îi aprecieze. Diferențele dintre fete au devenit mai vizibile. Legătura aceea pe care copilăria și izolarea o creaseră începea să slăbească.

La începutul anilor '80, bibliografia era aceeași din anii trecuți. Două dintre membre, Carina și Agneta, aveau să termine studiile în vară și, probabil, să părăsească Stenträsk, ceea ce provoca incertitudine în privința viitorului clubului de carte.

Se aflau într-o perioadă care ducea inevitabil la schimbare.

— Atunci închizi tu, Carina, și îi dai cheia paznicului după ce…

Astrid a pus cheia cu calul mare de bronz în mâna pe care Carina o ținea întinsă, a închis ușa în urma ei și le-a făcut cu mâna fetelor prin peretele de sticlă. Carina i-a răspuns cu același gest. Aparatul de ventilație șuiera încet. Se simțea un aer uscat și înțepător și asta nu doar din cauza frigului de afară. Toate fetele erau prezente și aproape chiar la timp. Birgitta venea legănându-și părul ei negru strălucitor. Ca de obicei, a ajuns ultima. Carina și-a lăsat haina groasă pe holul mare, lângă zona cu cărți pentru adolescenți, dar celelalte fete își aduseseră toate lucrurile în camera mică de lectură: genți, bocanci, eșarfe, geci groase, jambiere, mănuși de lână. Carina simțea că acele grămezi de haine înșirate pe lângă perete păreau un zid de apărare. Era un sentiment pe care parcă îl sesiza și în limbajul nonverbal al fetelor, care stăteau pe fotoliile de tip bean bag. Birgitta își ținea aproape geanta ei mare Adidas, plină probabil cu hainele murdare adunate în timpul săptămânii. Părea obosită și avea părul cam nepieptănat. Locuia cu mama ei în Piteå în săptămânile premergătoare începerii specializării în Științe Sociale la Liceul Strömbacka și apoi se ducea în weekenduri acasă la tatăl său, manager la Baza Robotică.

Susanne a savurat un shake și mirosul de lemn-dulce a învăluit întreaga cameră. Și-a scos din gură guma de mestecat de culoare maro și a învârtit-o cu mișcări rapide în jurul degetului. Dezgustător! Sofia și-a scos și ea acadeaua din gură, a învelit-o în ambalaj și a pus-o înapoi în geantă — că tot veni vorba de lucruri dezgustătoare. Apoi a împărțit foile cu referatele din ultima săptămână, cinci pagini A4 multiplicate, capsate împreună, făcând totul să pară ridicol de detaliat. Toate fetele au luat foile fără însă să le citească. Sofia și-a tras părul prins în coadă ca să-i cadă pe un umăr, și-a fixat ochelarii la baza nasului și s-a așezat lângă eternul ei caiet de notițe. Agneta se uita afară pe una dintre ferestrele mici și părea distrasă.

— Bine, Lolita, a spus Carina și s-a afundat într-un fotoliu de copii, pentru că erau doar patru de tip bean bag.

A lăsat deoparte meticulosul referat realizat de Sofia, rezumatul discuției din martie despre Scrupule, de Judith Krantz. O, Doamne!

— Nu știu cât de bine îl cunoașteți pe Vladimir Nabokov, a spus ea. Știți cu siguranță că s-a născut în Rusia, că a scris primele nouă romane în limba rusă și că mai târziu a emigrat în Statele Unite, unde a schimbat limba în care și-a compus operele. Dar știați că era pasionat de șah și fluturi?

A aruncat o privire spre prietenele ei. Birgitta se foia iritată, iar Agneta părea absentă și se scărpina pe braț.

— S-a născut într-o familie de nobili și a fost descendent al prințului Nabok Murza3. Bunicul lui deținea o mină de aur. Pentru că a crescut într-un mediu cu trei limbi — rusă, franceză și engleză —, faptul că a început să scrie în limba engleză poate să nu pară o realizare atât de mare pe cât s-ar crede…

Fetele erau vizibil dezinteresate. Și-a dres glasul puțin.

— Nabokov a fost forțat să fugă de nenumărate ori: departe de comuniștii din Rusia, departe de naziștii din Germania, a continuat Carina. La Berlin s-a căsătorit cu o evreică de origine rusă pe nume Vera, cu care a trăit toată viața. A locuit mult timp în Statele Unite, dar a murit în Elveția acum câțiva ani. În ceea ce privește scrierile lui recente…

Niciuna dintre fete nu părea să asculte. Carina a simțit cum i se pune un nod în gât. Evident că nu mai avea niciun rost să continue prezentarea.

— O scurtă rundă cu rezumate, a spus în schimb. Sofia, un referat?

Sofia a dat din cap. Încetaseră să mai facă cu schimbul. De obicei, Sofia redacta aceste referate, dar totuși, de fiecare dată trebuia să-i amintească cineva. A întors pagina cu mișcări greoaie și și-a luat stiloul. Nimeni altcineva nu a schițat intenția de a începe. Se simțea cum crește tensiunea în încăpere.

— Gitte…? a spus Carina cu vocea cam șovăielnică.

Birgitta și-a dat la o parte părul de pe față, a oftat și a scotocit după exemplarul ei în geanta Adidas. A scos niște ciorapi groși și niște lenjerie intimă pătată.

— De fapt, trebuie să…, a spus Birgitta împingând înapoi hainele murdare.

A luat cartea în mâini, a strâns-o ferm și și-a fixat privirea asupra ei fără să continue însă.

— Ce e? a întrebat Carina în cele din urmă.

Birgitta a inspirat adânc. Vocea îi era joasă și gravă, cu o tonalitate pe care nu o mai folosise niciodată. Aparținea parcă cuiva care știa că trăiește într-o ființă umană cu convingeri adânc înrădăcinate.

— Așadar, de ce ar trebui să citim această carte? Cum ai putut să o alegi? E o carte de rahat.

Susanne s-a oprit din mestecat, iar Agneta s-a ridicat provocând foșnetul biluțelor din fotoliul bean bag. Carina și-a simțit pulsul în gât, la fel ca atunci când Wiking Stormberg trecuse în grabă pe lângă ea pe strada înghețată, de dimineață.

Desigur, starea de spirit din cadrul clubului de carte suferise schimbări în ultimul an. Dar în toți acești ani în care s-au întâlnit nu a existat niciun conflict, cel puțin nu unul serios. În vâltoarea furiei care o cuprinse, căuta să se calmeze.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Ei, stai puțin, a adăugat Susanne și s-a împins înainte cât pe ce să se lovească cu genunchii în măsuță. Gitte, spune de ce crezi că este o carte de nimic.

Carina a simțit cum se înroșește și s-a uitat fix la Birgitta. Era nervoasă, dar a simțit doar că plutește ca și cum fotoliul pentru copii dispăruse de sub ea.

— Acest Humbert, personajul principal, a spus Birgitta, este un bărbat dezgustător care se căsătorește cu o femeie doar pentru că se simte atras de fiica ei. Este atât de dezgustător, încât îți vine să scuipi pe toată cartea. Trebuie să fii bolnav mintal să te gândești că acesta este un comportament decent.

Carina a simțit că îi țiuie urechile de la adrenalină când a auzit răspunsul lui Susanne.

— Și eu cred că este o carte dezgustătoare, dar e foarte urât ceea ce ai spus. Trebuie să existe și cărți dezgustătoare.

— Aceasta este o carte pornografică, a spus Birgitta. Pornografia ți se pare în regulă?

Aceasta nu este pornografie, a vrut Carina să țipe, dar n-a scos niciun cuvânt.

— Nu trebuia să o citești dacă credeai că este atât de îngrozitoare, a spus Susanne.

Birgitta s-a întors spre Carina și a arătat spre ea cu cartea pe care încă o ținea într-o mână.

— Ba da, a spus Birgitta, a trebuit să o citesc pentru că ea a ales-o. O carte a naibii de murdară.

A aruncat cartea pe jos. Carinei i se părea că strălucea. Strălucea și țipa. Nu a înțeles ce spune, dar era ceva important. Birgitta s-a înroșit la față, iar asta o urâțea. Agneta s-a aplecat, a luat cu grijă cartea și i-a mângâiat coperta de parcă ar fi periat-o.

— Am c-c-crezut că e bună, a spus Agneta discret în felul ei. Destul de ciudată și foarte tristă. M-am bucurat să citesc despre America anilor '50, dar toate personajele erau atât de t-t-triste și toate mor…

S-a făcut liniște în cameră. Carina și-a recăpătat suflul. Sunetul aparatului de ventilație se auzea din nou.

— Și dragostea, a spus Agneta luându-și din geantă comentariile scrise, ca întotdeauna, cu litere roșii la mașina de scris. Cine are cu adevărat dreptul să judece pe altcineva pentru ceea ce i-i-iubește? Atât timp cât nu faci rău nimănui, poți iubi pe cine vrei, nu?

— Nu era vorba aici despre dragoste, a spus Birgitta. Bărbatul ăsta dezgustător vrea să își drogheze și să-și violeze fiica vitregă, iar asta este nebunie curată. Și ucide o altă ființă. Cum rămâne cu să nu ucizi…

— Eu tot sunt de părere că trebuie să ai dreptul să citești ce cărți vrei, a spus Susanne.

— Desigur, Humbert Humbert este dezgustător, a spus Agneta. Și e n-n-nebun. Dar nu toate personajele din cărți trebuie neapărat să fie drăguțe…

— Cu siguranță îi poți răni pe alții prin iubirea ta sau iubind prea mult ori deloc, a spus Birgitta.

Pentru o clipă, Wiking Stormberg și-a făcut simțită prezența în cameră, dar toate se uitau în pământ și se prefăceau că nu îl simt. Toată lumea știa că Birgitta se tăiase pe brațe când Wiking se despărțise de ea.

— Sofia? a întrebat Carina pe un ton care aducea cât mai aproape de unul obișnuit. Ție ce ți-a plăcut?

Sofia a pus pixul în caietul de notițe și a ridicat privirea.

— Personajul principal a fost trist toată viața pentru că a pierdut un prieten în copilărie. Cred că e foarte ciudat. De ce nu și-a făcut un prieten nou?

Și-a luat din nou pixul și s-a aplecat peste caietul de notițe.

Birgitta s-a ridicat greoi din fotoliu, iar părul negru îi juca în jurul capului. Și-a aruncat geanta Adidas pe umăr, iar paltonul peste brațul stâng.

— Îmi pare tare rău, a spus ea. Am venit direct aici, nu am trecut pe-acasă și avem multe teme la sfârșit de săptămână. Trebuie să plec acum.

Clipea des, trădând o urmă de neîncredere. Birgitta a rămas nemișcată. Susanne s-a ridicat prima, apoi celelalte, și toate au îmbrățișat-o, poate un pic prea tare și prea prietenos. „O, draga de tine, trebuie să îți fie atât de greu cu toate călătoriile“, „ai puterea să faci asta“, „ne putem vedea mâine, e meci la ora trei, ne vedem atunci?“ Nu, bineînțeles, nu vrea să facă pe martira. Wiking Stormberg a fost vedeta echipei de hochei pe gheață, cel care practic a luat pe cont propriu Cercul Polar — da, echipa se numea așa, dacă se întreba cineva cum și-a primit clubul de carte numele — și a dus-o până în divizia a treia. Întregul oraș Stenträsk a amuțit în după-amiaza aceea, când meciurile pe teren propriu s-au jucat la Școala Kvarndamm pe un patinoar acoperit și puțin încălzit.

Carina și-a întors privirea spre Birgitta.

— Chiar ai intenționat să te sinucizi când ți-ai provocat rănile alea sau ai vrut doar să ai parte de atenție?

Birgitta a început să respire sacadat și a devenit complet palidă. Camera parcă înghețase. Carina a simțit cum mânia crește urmând să erupă, ca un curent de răutate fierbinte care o devora.

— Trebuie să fie al naibii de greu să stai acolo la Gräd­dhyllan, a spus ea. Săraca de tine, desigur că trebuie să mai cobori uneori și să ne mai trezești la realitate pe noi, muritorii de rând. Poți să ne spui că suntem dezgustătoare și proaste, chiar dacă tu de fapt nu înțelegi cu adevărat despre ce este vorba…

Brigitta a respirat zgomotos.

Apoi s-a întors și a fugit spre ieșire. Toată lumea se uita după ea. Ușa de la intrare s-a trântit din nou. Agneta și Susanne au rămas uimite de scena la care tocmai asistaseră. Carina simțea cum îi ard obrajii.

Nimeni nu mai zguduise până atunci unitatea gru­­pului: această comunitate fragilă care crescuse cu oportunități limitate. Au rămas pe loc până când Susanne s-a hotărât și ea să plece. S-a uitat la ceasul de la mână, un ceas de plastic elvețian, de care era teribil de mândră, și apoi a aruncat o privire spre Carina, care s-a întors cu spatele. Susanne a revenit în camera de lectură și și-a ridicat jambierele colorate. Sofia și-a închis caietul de notițe și l-a îndesat într-un compartiment interior al genții de piele croite la tăbăcăria Bölebyn. Apoi și-a luat din nou acadeaua. Ambalajul se lipise și s-a rupt când a tras de el. Susanne și-a înfășurat fularul de câteva ori în jurul gâtului. Agneta și-a pus foaia cu comentarii din nou în geantă. În momentul acela, sistemul de ventilație a scos un zgomot puternic.

Susanne a venit în față chiar lângă Carina. Fularul îi acoperea jumătate din față. Și l-a tras mai jos și și-a coborât vocea până a sunat ca o șoaptă într-un act dramatic.

— Gitte te-a văzut, i-a șoptit ea, însă destul de tare ca să audă toată lumea. Te-a văzut vorbind cu el. Ești îndrăgostită de Wiking?

Carina a dat să spună ceva, dar s-a răzgândit. Nu înțelegea. Furia se dezlănțuise din nou.

— N-ai decât să faci pe nevinovata, a spus Susanne și s-a îndreptat spre ieșire.

Agneta s-a grăbit să o urmeze fără să-și mai ia la revedere printr-o îmbrățișare de la celelalte fete. În urma ei, a lăsat parfumul săpunului, iar Sofia s-a grăbit după ea ca un cățeluș ascultător.

Era întuneric în toată biblioteca, exceptând zona pentru copii. Deși Carina nu vedea nimic, intuia că ceva este în neregulă. Stătea în prag, cu picioarele reci și amorțite. Și-a luat ghiozdanul cu mișcări stângace și a stins lumina. S-a pierdut în umbrele dense care au înghițit-o. Mașinile care treceau pe strada Föreningsgatan făceau ferestrele să se zguduie. În rest, doar sistemul de ventilație era cel care mai scotea zgomote.

A închis ușa camerei de lectură și a fugit temătoare pe hol, spre ieșire. A tras după ea ușa bibliotecii doar cu cotul, a întors cheia cu nenorocitul ăla de breloc voluminos din bronz și i-a returnat-o paznicului de la secția de poliție fără să spună nimic.

Sufla un vânt înghețat pe strada Föreningsgatan. Se auzea șuierând pe la colțurile caselor și ridica în aer așchii de gheață care se fixau apoi pe fațadele clădirilor sau îi înțepau obrajii. Și-a tras fermoarul jachetei matlasate și și-ar fi dorit să aibă cu ea o căciulă groasă. Ce mai conta dacă i s-ar fi turtit părul? Și-a îndesat capul între umeri ca să își afunde mai bine urechile sub guler, dar degeaba. Avea geaca aceasta de când era în clasa a noua și îi rămăsese, într-adevăr, prea mică. Mama îi promisese una nouă drept cadou de Crăciun, dar municipalitatea anunțase că serviciul de îngrijire la domiciliu va fi redus. Nu erau atât de multe ore câte ar fi sperat. Asistenții care ofereau îngrijire la domiciliu au dat vina pe noua Lege a serviciilor sociale care ar fi trebuit să intre în vigoare, dar nimeni nu mai credea în rezolvarea situației. În orice caz, nimeni din familia Carinei.

Încă se mai putea observa în spatele norilor un fel de amurg gri. Norii denși erau deasupra acoperișurilor și își lăsau greutatea peste case și mașini.

Gândul că se îndrepta spre casa cu patru camere mici, fără balcon, a făcut-o să simtă arsuri în piept. Și-i imagina pe mama și pe tatăl ei în fața televizorului, iar pe Ulrika, cu receptorul telefonului lipit de ureche, pălăvrăgind despre băieți și băutură ieftină. I-a revenit în minte imaginea Birgittei, cu ochii ei negri și cu obrajii palizi, plângându-și de milă în vila care avea atâtea camere câți metri pătrați avea apartamentul familiei Burstrand.

Știa că Susanne mințise. Birgitta nu asistase la con­versația dintre ea și Wiking din acea dimineață. Ea locuia în Piteå în timpul săptămânii și nu mersese cu autobuzul la Älvsby. Susanne era, de fapt, cea care o văzuse și dusese vorba mai departe.

Sau poate vorbise cu Wiking la un moment dat?

A tras adânc aer în piept. Simțea cum frigul o sugrumă.

De parcă ar fi uitat vreo secundă cum se simte.

Se întreba dacă Wiking avea o nouă iubită. Ar putea s-o întrebe pe Sofia, s-ar putea ca ea să știe. Au fost în aceeași clasă, la cursul de Științele naturii.

Își simțea picioarele grele în cizmele de iarnă și le târa până când s-au oprit singure, de la sine.

Brusc și-a amintit că nu a returnat cartea împrumutată. Trebuia să pună Lolita la loc pe raftul cu cărți străine de beletristică traduse în suedeză.

O, la naiba!

Cauciucurile unui microbuz cu geamurile înghețate trosneau zgomotos în timp ce trecea peste pietrișul de pe jos. A încetinit și s-a oprit mai sus pe strada Storgatan. Motorul n-a mai tors, iar ușile vehiculului s-au deschis. Înăuntru se auzeau mai mulți bărbați care râdeau și vorbeau în engleză. Și-a tras răsuflarea și a mijit ochii ca să poată vedea ceva cât de cât. Trebuiau să fie americanii de la Baza Robotică în drum spre pensiunea Stone Swamp, unde erau cazați. Probabil pensiunea cu cel mai idiot nume4. Desigur, în discuțiile obișnuite ale oamenilor, pensiunea nu a fost numită niciodată altfel decât Swampen. A auzit o ușă deschizându-se și închizându-se, iar vocile americanilor s-au pierdut. La naiba. Primul lucru pe care îl va cumpăra din primul ei salariu va fi cu siguranță o pereche de lentile de contact. Nu ar purta niciodată ochelari. Mai bine ar muri. Și-a scuturat părul și a început să urce spre strada Storgatan.

Lumina complet aurie se vedea strălucind prin gea­murile interioare ale barului de la pensiunea Stone Swamp. Era ca o pată de culoare într-un film alb-negru la cinematograf. Sticla era acoperită de brumă pe afară și aburită în interior. A auzit muzică înăuntru.

Chiar acum, vreau să trăiesc, chiar acum…

Era cântecul lui Tomas Ledin cu care acesta câștigase acum câțiva ani un festival de muzică. Suna extrem de bine.

El vrea să plece,

poate până la Paris,

și să simtă că trăiește într-un fel.

Nu să stea aici,

la patiseria orașului,

și să își lase gândurile să treacă pe lângă el…

A urcat cele patru trepte până la ușă și a deschis-o.

Mirosurile au lovit-o brusc în față: mucegai, fum și miros de bere. Lână umedă și alune. A lăsat ușa să se închidă în spatele ei frecându-se de pietriș și a mijit ochii în ceață. Murmurul vocilor era ca un covor murdar cu fir lung, dezgustător și plăcut în același timp. Cântecul lui Tomas Ledin, ce se auzea în fundal, a încetat și i-a luat locul o melodie de-ale lui Eddie Meduza care spunea că niciun nemernic nu-i va vorbi lui ca unui punkist. Foarte grăitor.

— Este loc la bar, a spus o chelneriță stresată pe care nu o mai văzuse și care a arătat cu degetul undeva spre fum și niște umbre.

Și-a scos mănușile. Cineva a șoptit ceva, dar nu a văzut cine și nici nu intenționa să afle. Privea atentă la bar și la barman, un băiat blond al cărui nume nu și-l amintea. În celălalt capăt erau două scaune libere. S-a așezat pe unul dintre ele și și-a pus ghiozdanul pe celălalt. Și-a tras în jos fermoarul jachetei matlasate.

— O coca-cola, i-a spus ea blondului. Cu gheață, te rog.

— Uite ce balcoane, a spus un domn în vârstă de la masa din spatele ei.

Carina nu știa dacă se referea la ea, dar s-a întors ca să fie sigură. Chelnerița a venit gâfâind cu două pizza cu șuncă și sos béarnaise, pe care le-a trântit în fața bărbatului și a prietenului său.

— Două beri și două pahare de tărie, a cerut bărbatul în vârstă.

Chelnerița și-a scos din buzunarul din spate un carnețel, a repetat comanda și a dispărut.

Carina și-a primit băutura. Eddie Meduza continua să înjure: toți punkerii sunt niște porci, toți pot merge în iad în cântecul îndrăgit de toți cei care făceau parte din curentul raggar5 apărut în Scandinavia în anii '50 și care își făceau veacul în Kyrkparkeringen. A privit în jur mijind ochii, dar nu a văzut pe nimeni cunoscut. Asta și pentru că nu vedea nimic, dar și pentru că lumina era slabă și era prea mult fum. Sau poate pentru că erau prea mulți oameni. Benny și prietenii lui aveau în față pahare cu tărie și Fanta. Mama nu îl mai lăsa să stea acasă la ei, așa că fie era la Ante, fie la Bobben. Carina și-a dat seama că trebuie să plece de-acolo înainte ca unul dintre aceștia să o observe.

— This seat taken6?

Fata a ridicat privirea și a dat cu ochii peste un american cu barbă.

Bingo!

— What7? Nu.

S-a grăbit să își ia ghiozdanul de pe scaunul de la bar și l-a lăsat să cadă pe podea lângă ea. A simțit dintr-odată cât de cald era în local și cât de lipicioasă era podeaua.

Americanul era corpolent și purta blugi urâți de cowboy asemănători imitațiilor pe care le poți găsi la centrul comercial Domus. A comandat alune și o bere, pe care a băut-o direct din sticlă. A întins un pachet de țigări spre ea. Fata a luat una și l-a lăsat să i-o aprindă. Și-a aprins și el una și a expirat fumul.

— So, you live here, or8…?

— In this pub? No.9

Bărbatul a râs în hohote.

— You’re funny10.

Îl chema Bruce și venea din Arizona. Nu l-a întrebat ce face în Stenträsk, pentru că știa deja. Tatăl ei lucrase ca paznic la Baza Robotică, dar nu de la el știa. Nici nu era nevoie să-i spună. Toate marile puteri care și-au testat armele de distrugere în masă în Stenträsk erau găzduite la pensiunea Stone Swamp. Era suficient să treci de sala de mese, de bar sau doar să te uiți ce microbuze așteptau afară și îți dădeai seama de unde erau cei care se aflau în interior.

După ce și-a băut cola, bărbatul a întrebat-o dacă mai vrea una. Da, voia. Așa că el a comandat o altă cola, dar cu rom de data aceasta. Băutura a fost atât de tare, încât aproape că a făcut-o să tușească. A luat un pumn mare din alunele aflate în fața lui, vrând să-l facă să simtă că împărțeau ceva.

Barmanul a schimbat caseta cu muzică. A pus Boppers11, cu albumul „Number 1“. Carina avea discul. Prima melodie a fost At the Hop și era despre cum să pierzi vremea într-un loc care aparent se numea The Hop. Americanul cânta și el, iar ea fredona puțin, pentru că știa că este afonă.

Apoi bărbatul a întrebat-o ce face o fată drăguță ca ea în Stenträsk, într-o seară de vineri. I-a răspuns fără ocolișuri: fusese cu prietenele ei la un club de carte. Americanul nu auzise niciodată de Vladimir Nabokov. Nu auzise niciodată nici de Boppers, ceea ce poate că nu era atât de ciudat, dar totuși era sigur că sunt americani. Și Pippi Șosețica12 era americancă, dar formația ABBA era suedeză. Ce bine că nu era complet prost. Locuia în Tucson lângă un teren de golf. Nu, ea nu juca golf. Aproape că era să se înece cu cola când a întrebat-o.

Bărbatul voia să danseze, deși barul era mult prea aglomerat. Carina a râs și s-a prefăcut că se împotrivește, dar așa, doar pe jumătate. Americanul i-a înconjurat talia cu brațele, a tras-o de pe scaun și au început să se miște lipiți unul de altul în ritmul muzicii. Se mai loveau de oamenii care treceau pe lângă ei și Carina s-a împiedicat călcând pe propriul ghiozdan. A aruncat o privire la cartea împrumutată, pe care o călcase cu încălțările incomode de iarnă. Să te ia naiba, Lolita, asta meriți. A simțit cum o podidesc lacrimile și s-a întins după paharul ei ca să bea ce mai rămăsese din bău­tură. A dat din cap când americanul a întrebat-o dacă mai vrea unul.

Era foarte cald, aproape insuportabil de cald. Boppers cântaseră tot discul și era pe punctul de a spune noapte bună acum, se potrivea cu ultima melodie. Goodnight, sweetheart.

— Ce trist că trebuie să plec.

— Dar ce faci? Poți rămâne!

Ea a râs. Ce sete îi era!

A tras-o aproape de el, astfel încât să-și lipească trupul mătăhălos de al ei. Mirosea a fum și a apă de colonie. O mână i-a alunecat pe spatele ei și a lipit-o de el apăsând peste vânătaia care i se formase după ce căzuse dimineață. A băut ce mai rămăsese în pahar.

Ar vrea să meargă cu el în camera lui? Avea acolo mai multă băutură. Carina a închis ochii și a încuviințat. S-a aplecat să își ridice geaca și rucsacul, dar a observat că îi era greu să își păstreze echilibrul. Bărbatul voia să o țină de mână în timp ce traversau barul, dar ea s-a împotrivit pentru că nu voia să o vadă așa tot orașul.

Camera bărbatului era la etajul întâi. Mocheta de pe hol era de culoare verde-închis și era cam uzată. L-a sărutat în timp ce el bâjbâia căutând încuietoarea. O înțepase barba lui, iar sărutul avea gust de bere și alune. A scăpat cheia pe jos, iar bărbatul a împins-o la perete ca un berbec care îi asalta muntele Venus. S-au auzit râsete și pași pe scări, așa că fata s-a eliberat din strânsoarea lui și a luat cheia. A băgat-o în încuietoare și a deschis ușa, apoi s-a repezit în cameră exact la timp ca să îi evite pe colegii americani care i-ar fi văzut și i-ar fi salutat. Ce mai conta? Și ei erau împreună cu o fată și evident urma o partidă de sex în grup. Și-a lăsat sacoul și ghiozdanul lângă ușă și a început să-i descheie cămașa americanului. Și-a dat jos puloverul cu guler înalt și a oftat profund. Nu purta niciodată sutien. S-a întins pe pat, iar bărbatul a sărit peste Carina înainte ca ea să aibă timp să își dea jos complet pantalonii. I-a tras doar chiloții în jos și a pătruns-o. Of, ce a mai gemut de durere și usturimi, dar el le-a interpretat ca fiind gemete de plăcere. Stătea deasupra ei și făcea mișcări scurte și rapide parcă fără să își dea prea mult interesul. Fata a privit spre tavan și totul a început să se învârtă încet. La naiba, băuse mult prea repede. Oasele genunchilor lui îi intrau în carnea de pe coapse. Cu fiecare împingere simțea o durere fulgerătoare în fese, în dreptul vânătăii. Din când în când, el își amintea că fata era întinsă pe pat și făcea o pauză ca să se joace cu sfârcul ei stâng. Nu tare, dar nici deosebit de plăcut. Când a ejaculat, a scos un mormăit și s-a lăsat cu toată greutatea peste ea, încât fata abia mai putea respira. A bălmăjit ceva în urechea ei, iar Carina a crezut că o întreabă dacă i-a plăcut. Dar nu era sigură că asta o întrebase. Apoi s-a rostogolit de pe ea, iar fata a putut să respire adânc. Sperma i se scurgea pe picior și pe cuvertură. Spera din tot sufletul să nu-i fi venit ciclul. Bărbatul s-a dus clătinându-se în baie și a făcut un duș. Carina a mai rămas întinsă câteva secunde și se gândea cum ar trebui să se comporte în continuare. Să-și muște puțin buzele, ca să fie roșii și mai voluminoase? S-a ridicat și a aranjat pernele. Și-a dat jos pantalonii de denim și lenjeria intimă, care rămăsese undeva pe coapsă, s-a rezemat goală de tăblia patului și a încercat să pară relaxată. Zgomotul produs de apă la duș a încetat. Bărbatul și-a curățat gâtlejul și a scuipat. A ieșit dezbrăcat, cu penisul flasc, cu prosopul în mână și s-a oprit uimit când a văzut-o stând goală în pat și cu picioarele depărtate. Carina a încercat să zâmbească, dar simțea cum capul i se învârtea prea tare.

— Are you hungry13? a întrebat ea.

— We’ve had dinner14, a răspuns el.

— How about that drink you talked about15? a întrebat ea depărtându-și încă puțin picioarele.

Bărbatul a privit în pământ, apoi s-a întors.

— I`m sorry, but we have some work to do tonight16, a spus el.

Fata a înghițit în sec, pricepând unde bate. Acum, că o avusese, se putea descotorosi de ea. Și-a căutat chiloții. Bărbatul a intrat din nou la baie și a închis ușa în urma lui. Puloverul ei ajunsese sub pat și era plin de praf, așa că l-a scuturat bine. Era tricotat de una dintre doamnele cărora mama ei le oferea servicii de îngrijire la domiciliu. Era preferatul ei. Roșu, moale și nu provoca mâncărimi.

— Plec, i-a strigat americanului din baie.

Acesta nu i-a răspuns.

Și-a luat ghiozdanul și geaca, și-a încălțat cizmele și a părăsit camera. Coridorul părea interminabil și trebuia să se rezeme de pereți pentru a opri senzația de amețeală.

Ușa în spatele căreia se făcuseră nevăzuți colegii americanului era întredeschisă, lumina era aprinsă, iar partida de sex în grup era în plină desfășurare. Toți cei trei bărbați păreau să fie implicați, în timp ce fata stătea în patru labe și era penetrată. Scena asta a făcut-o să respire sacadat și a simțit cum începe să se excite. S-a aplecat din instinct să închidă ușa, dar nu a reușit, pentru că era blocată de o geantă. A dat cu piciorul în ea împingând-o în cameră și, când ușa a făcut încă o dată un clic, s-a făcut lumină în mintea ei: geanta din piele de la tăbăcăria Bölebyn.

Afară se făcuse întuneric de-a binelea. Temperatura scăzuse, dar vântul se mai potolise. Ningea ușor. O senzație de frig și de ceva lipicios i s-a strecurat între picioare. Un grup de elevi de liceu erau cu mopedele în fața chioșcului Dagge. Auzind râsul unuia dintre ei, și-a dat seama că era Håkan, fratele mai mic al lui Susanne. Au fluierat și au strigat după ea când a trecut pe lângă ei. Nici măcar nu a putut să le arate degetul mijlociu. Dar frigul a reușit totuși să-i mai limpezească mintea. S-a uitat la ceasul de la mână. Mickey Mouse arăta ora zece fără un sfert. Nu era chiar atât de târziu. Îi era puțin greață, dar nu se simțea foarte rău. Ghiozdanul era ușor, pentru că lăsase majoritatea manualelor în dulapul de la școală. Nu avea niciun rost să le care acasă ca să studieze la sfârșit de săptămână. Doar notițele și Lolita mai erau în ghiozdan. S-a oprit în stația de autobuz de pe strada Kvarndamm și a scos cartea ca să se uite la ea. Supracoperta pusă de cei de la bibliotecă nu prea reușise să-și facă treaba. Coperta din spate a cărții se rupsese atunci când călcase pe ea, iar câteva pagini desprinse din cotorul cărții s-au împrăștiat în zăpadă. Le-a ridicat, le-a șters de apă cu mănușile și a citit cu ochii mijiți în lumina felinarului.

Nu am intervenit oare în vreun fel în destinul ei prin a-l contopi cu pofta mea? Aceasta este și rămâne o sursă de mare și teribilă mirare.

A mototolit paginile și le-a aruncat în coșul de gunoi, unde cuvintele lui Nabokov aveau să stea laolaltă cu ambalaje de dulciuri și bilete de autobuz folosite. A ținut cartea în mână pentru câteva secunde, apoi a aruncat-o și pe ea.

Pe trotuarul din fața casei ei nu fusese împrăștiat nisip. Stratul subțire de zăpadă care se așezase făcuse asfaltul și mai alunecos. A mers cu pași mici pe gheață, dar tot a alunecat. S-a lovit la genunchi și la șold, și i-au dat lacrimile de durere. La naiba, la naiba, la naiba. A stat nemișcată câteva clipe. Frigul și umezeala i-au pătruns prin pantaloni și își simțea pielea amorțită. Era în același timp ceva ispititor și reconfortant în acea senzație. Avea nervii întinși la maximum, dar era întotdeauna ca o portiță de ieșire.

Gândurile astea nu prea o linișteau. S-a ridicat repede în picioare.

Becul din casa scării nu funcționa, dar asta nu era o problemă, deoarece cunoștea fiecare colț al casei și a găsit imediat gaura cheii. Mirosul de mâncare a lovit-o când a ajuns în hol. I s-a întors stomacul pe dos. Sărise și peste masa de prânz de la școală.

— Carina, tu ești?

Din living s-a auzit un clinchet când mama ei a așezat pe măsuță paharul cu alcool și cuburi de gheață.

— Mmm, a mormăit ea descălțându-se și agățându-și geaca.

Stătea în pragul ușii cu ghiozdanul peste umăr.

— La ce vă uitați?

Tatăl a pufnit iritat.

— Ingemar Bergman, a răspuns el. Ca vineri seara.

— Ingmar, i-a zis Carina. Numele lui este Ingmar.

— Unde ai fost? a întrebat mama.

— La clubul de carte, a răspuns Carina. Am stat și am vorbit după aceea despre cărțile lui Nabokov, despre cum diferă de cele ale lui Brodsky…

— Ai mâncat?

— Mmm, a mormăit Carina, cred că iau un sendviș.

— A mai rămas palt17. Cum merge cu scrisul?

— Bine.

A intrat în camera pe care o împărțea cu sora ei mai mică și și-a pus ghiozdanul pe birou. Și-a pus referatul în cutia de pantofi unde erau și celelalte. Sora ei stătea întinsă pe pat și citea una dintre cărțile ei cu Kitty.

— Cine ți-a spus că poți împrumuta asta?

— Ieși afară și lasă-mă! i-a strigat Ulrika.

Carina s-a dus înapoi în bucătărie. A găsit în frigider ce mai rămăsese de mâncare și și-a tăiat un palt în felii. Le-a uns cu unt și le-a mâncat în picioare, direct deasupra chiuvetei. Tatăl Carinei a intrat în bucătărie și s-a așezat la masă privind-o insistent.

— Ai băut?

Carina a început să bată din palme în replică la stupiditatea întrebării.

— Benny a fost arestat ieri pentru băutură, a spus bărbatul.

— Știu, i-a confirmat Carina.

— De unde știi?

— Toată lumea știe.

Și-a mai tăiat o bucată de palt, una cu carne de porc de data aceasta.

S-a concentrat să facă mișcări sigure și precise.

— Hasse a primit un job, a spus taică-su. În Stockholm.

Carina s-a oprit tocmai când își ducea mâncarea la gură. Un val de adrenalină i-a invadat corpul. Hasse era celălalt frate al ei, cel care nu avea obiceiul să bea.

— La un spital de boli psihice, a spus tatăl cu o voce groasă. Asistent pentru cei care au probleme psihice.

— La Beckomberga? a întrebat Carina. Se va muta? Unde va locui?

Tatăl și-a privit mâinile în tăcere.

— Pentru ce se duce acolo? a insistat Carina.

Bărbatul s-a ridicat și s-a dus în living, unde Ingmar fusese schimbat cu un concert de muzică clasică.

— Mă duc la culcare.

Mama nu i-a răspuns. S-a auzit zgomotul cuburilor de gheață în pahar.

Cu siguranță, la Beckomberga va merge. Citise în revista Platsjournalen că se căutau oameni și aveau locuințe pentru personal. Acolo s-ar putea muta și ea.

— Hasse?

A băgat capul în camera fraților ei, unde pe jos erau aruncate numai rufe murdare și reviste auto. Nu era nimeni.

S-a dus la baie, s-a spălat pe dinți, și-a îndepărtat machiajul și s-a spălat între picioare. S-a dus direct în patul ei, fără să se uite la Ulrika, și a luat un atlas geografic care stătea pe noptieră. S-a uitat în indexul de la ultimele pagini.

Tucson, Arizona.

A căutat pagina corectă, sudul Statelor Unite, peisaj deșertic, destul de aproape de granița cu Mexic. A zăbovit cu degetul pe numele localității.

A închis ochii și a căutat să simtă energia transmisă de punctul acela de pe hartă.

Cum ar fi să locuiești acolo? Într-un loc în care nu erau niciodată temperaturi negative, într-o societate care nu constrângea oamenii în niciun fel?

Americanii aveau să revină. Știa asta. De aceea au construit noul pod peste râul Pite.

Yankeii aveau nevoie să-și poată transporta în sigu­ranță mașinile morții peste apele repezi.

---