Pentru toate cele ca TifAni FaNelli din întreaga lume.

Ştiu.

Capitolul 1

M-am uitat cu atenţie la cuţitul pe care-l aveam în mână.

— Ăsta e un Shun. Simţiţi cât e de uşor în comparaţie cu Wüsthof?

Am apăsat cu un deget pe partea ascuţită a lamei, ca să-l testez. Mânerul ar fi trebuit să nu transpire, dar deja era umed în locul de unde îl apucasem.

— Cred că modelul ăsta e mai potrivit pentru cineva de statura dumneavoastră.

M-am uitat în sus la vânzător, pregătită pentru cuvântul pe care oamenii îl folosesc întotdeauna pentru a le descrie pe fetele scunde care abia aşteaptă să audă „subţire“.

— Minionă, a continuat el.

A zâmbit, de parcă ar fi trebuit să mă simt flatată. Slăbuţă, elegantă, graţioasă — iată un compliment care m-ar fi dezarmat.

O altă mână, având pielea cu câteva nuanţe mai deschisă decât a mea, a apărut în cadru şi a înşfăcat mânerul.

— Pot să-l încerc?

Am privit în sus la fel ca mai devreme: logodnicul meu. Cuvântul ăsta nu mă deranja prea tare, spre deosebire de cel care avea să urmeze. Soţ. Un termen care mă strângea ca-ntr-un corset, zdrobindu-mi organele, îmi transmitea panică până în gât, în ritmul limpede al unui semnal de alarmă. Aş fi putut alege să nu dau drumul cuţitului. I-aş fi putut băga nichelul forjat şi lama de inox (am decis că Shun îmi plăcea mai mult) în stomac fără zgomot. Vânzătorul ar fi scos probabil doar un oftat solemn. Mama, din spatele său, cea care ţinea în braţe un copil cu nasul plin de coji, ar fi fost cea care ar fi strigat. Puteai să-ţi dai seama că era o combinaţie periculoasă — plictisită şi dramatică, ar fi relatat atacul răutăcioasă, cu lux de amănunte, plângând, reporterilor de ştiri care ar fi împânzit scena mai târziu. Am returnat cuţitul înainte să apuc să mă încordez, înainte să fandez, înainte ca fiecare muşchi din corpul meu, întotdeauna în alertă maximă, să se contracte de parcă ar fi fost pe pilot automat.

***

— Abia aştept, a spus Luke, când am ieşit din Williams-Sonoma pe Fifty-ninth Street şi un curent rece de aer condiţionat s-a format în calea noastră. Tu nu?

— Îmi plac paharele-alea de vin roşu.

Mi-am încrucişat degetele cu ale lui ca să-i arăt cât de mult le voiam. Ideea „seturilor“ era cea pe care nu o puteam suporta. Inevitabil, urma să rămânem cu şase platouri de pâine, patru platouri de salată şi opt platouri pentru cină, şi niciodată nu m-aş fi descurcat să completez această mică familie de chinezării. S-ar fi învechit pe masa din bucătărie, Luke oferindu-se mereu să le ia de acolo, eu răstindu-mă, „Încă nu“, până într-o zi, mult timp după nuntă, când o inspiraţie bruscă, maniacală m-ar face să iau 4/5 spre centru, să dau buzna în Williams-Sonoma ca o Martha Stewart războinică, doar ca să descopăr că au închis seria modelului Louvre pe care-l alesesem în toţi aceşti ani.

— Luăm o pizza?

Luke a râs şi m-a strâns de şold:

— Şi unde se depune totul?

Mâna mea a înţepenit într-a lui.

— E din cauza antrenamentelor, cred. Sunt lihnită.

Era o minciună. Încă-mi era greaţă de la sendvişul Reuben — gros, roz şi plin cu de toate, până la refuz, ca o invitaţie de nuntă — pe care-l mâncasem la prânz.

— La Patsy?

Am încercat s-o spun ca şi cum tocmai îmi venise ideea, când de fapt râvnisem îndelung la o felie pe care s-o rup dintr-o plăcintă de la Patsy, fire de brânză albă întinzându-se, dar fără să se rupă, obligându-mă să le ciupesc cu degetele şi să trag o bucată în plus de mozzarella alunecând de pe felia altcuiva. Visul intens se repetase încontinuu de joia trecută, când am decis că duminică avea să fie ziua în care să ne ocupăm în sfârşit de căsătoria civilă.

— Oamenii întreabă, Tif.

— Ştiu, mamă, ajungem şi la asta.

— Nunta e peste cinci luni!

— Nu mi-e foame, a ridicat Luke din umeri, dar dacă vrei tu...

Ce amabil!

Ne-am ţinut în continuare de mână în timp ce am traversat Lexington Ave, evitând haitele de femei cu picioare groase care umblau în şorturi albe, în căutarea comorilor care se vindeau la Victoria’s Secret de pe Fifth Avenue, nu şi la cel din Minnesota; o cavalerie de fete din Long Island, bretelele sandalelor de gladiatori înfăşurându-le pulpele mieroase ca o piele agăţătoare pe un copac. Se uitau la Luke. Se uitau la mine. N-aveau nicio îndoială. Muncisem neîncetat la asamblarea unei rivale demne, o Carolyn pentru JFK Jr. din el. Am luat-o la stânga pe Sixtieth Street înainte să facem din nou la dreapta. Era doar 5 după-amiaza, când am traversat Third Avenue şi am găsit mesele restaurantului aranjate şi goale. Newyorkezii petrecăreţi încă dejunau. Şi eu obişnuiam să fac la fel.

— Afară? a întrebat recepţionera.

Am dat din cap şi ea a luat două meniuri de pe o masă goală, făcându-ne semn să o urmăm.

— Aş vrea un pahar de Montepulciano.

Chelneriţa a ridicat din sprâncene cu indignare şi mi-am putut imagina ce gândeşte — asta-i treaba ospătarului —, dar am zâmbit cu amabilitate: Vezi cât sunt de drăguţă? Şi cât eşti tu de nechibzuită? Ar trebui să-ţi fie ruşine de tine însăţi.

Şi-a îndreptat suspinul spre Luke.

— Dumneavoastră?

— Doar apă. După ce ea a plecat: Nu ştiu cum poţi să bei vin roşu când e atât de cald afară.

Am ridicat din umeri:

— Cel alb nu merge cu pizza.

Vinul alb era rezervat pentru nopţile când mă simţeam suplă, atrăgătoare. Când îl beam ca să ignor porţia de paste din meniu. Am scris cândva în The Women’s Magazine: „În urma unui studiu s-a descoperit că actul fizic de a închide meniul odată ce-ai decis ce vrei să comanzi te poate face să fii mai satisfăcută de alegerea ta. Alege deci calcanul caramelizat şi închide rapid meniul ăla înainte să ocheşti pastele cu vodcă.“ LoLo, şefa mea, subliniase cuvântul „ocheşti“ şi scrisese „Foarte nostim“. Doamne, urăsc calcanul caramelizat!

— Deci ce mai avem de făcut?

Luke s-a lăsat în scaun cu mâinile la ceafă ca şi cum s-ar fi pregătit să facă un abdomen, total inconştient că astea erau cuvinte de luptă. Ochii mei căprui s-au umplut de venin şi m-am repezit să-i răspund.

— O grămadă. Am început să enumăr pe degete. Toată papetăria — deci asta înseamnă invitaţiile, meniurile, programele, cardurile de masă, toate astea. Trebuie să găsesc o persoană pentru coafură şi machiaj, rochia domnişoarelor de onoare pentru Nell şi celelalte fete. Mai trebuie să luăm din nou legătura cu agenţia de voiaj — chiar nu vreau să mergem în Dubai. Ştiu — am ridicat mâinile înainte ca Luke să apuce să spună ceva —, nu putem sta toată perioada în Maldive. N-avem altceva de făcut în afară de plajă. Dar n-am putea merge câteva zile la Londra sau la Paris, după?

Faţa lui Luke părea hotărâtă în timp ce a dat din cap. Tot anul avea pistrui pe nas, dar pe la mijlocul lui mai i se răspândeau şi spre tâmple, unde rămâneau până la Ziua Recunoştinţei. Asta era a patra mea vară cu Luke, şi în fiecare an vedeam cum toate activităţile sănătoase, benefice, în aer liber — alergare, surf, golf, schi nautic — multiplicau punctuleţele aurii de pe nasul său ca pe nişte celule canceroase. M-a convins şi pe mine să merg cu el o perioadă, dintr-un devotament insuportabil pentru mişcare, pentru endorfine, pentru clipa prezentă. Nici măcar o mahmureală nu putea epuiza această forţă neînduplecată. Obişnuiam să-mi setez alarma la 1 după-amiaza, iar Luke considera asta adorabil.

— Eşti atât de mică şi ai nevoie de atât de mult somn, spunea, în timp ce mă trezea frecându-şi nasul de mine după-amiaza.

„Mică“, o altă descriere a corpului meu pe care o detest. Ce trebuie să fac ca să se spună despre mine că sunt „slăbuţă“?

I-am spus adevărul în cele din urmă. Nu c-aş avea nevoie de aşa mult somn, ci pentru că nu dormeam atunci când tu credeai că dormeam. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că mă voi supune unei stări de inconştienţă în timpul în care toată lumea se prăbuşeşte. Pot să dorm — să dorm cu adevărat, nu odihna cu buzele încleştate pe care am învăţat să mă bazez în timpul săptămânii — doar atunci când lumina soarelui explodează din Freedom Tower şi mă împinge pe cealaltă parte a patului, când îl aud pe Luke trebăluind prin bucătărie, făcând omletă, vecinii de alături certându-se despre cine a dus gunoiul ultima dată. Banalităţi, lucruri de zi cu zi care-ţi reamintesc că viaţa e atât de plictisitoare, încât nu prea poate teroriza pe nimeni. Când aud zumzăitul monoton din urechi, atunci adorm.

— Ar trebui să ne propunem să facem câte un lucru în fiecare zi, a concluzionat Luke.

— Luke, fac câte trei lucruri în fiecare zi.

A fost o înţepătură în vocea mea pe care am intenţionat să o înlătur. În plus, nu aveam niciun drept să fiu aşa. Trebuia să fac trei lucruri în fiecare zi, dar în loc de asta stăteam paralizată în faţa computerului, autocriticându-mă pentru că nu făceam trei lucruri în fiecare zi aşa cum mi-am promis că voi face. Stabilisem că asta consumă mai mult timp şi că e mai stresant decât să fac naibii cele trei lucruri în fiecare zi şi că aveam, prin urmare, tot dreptul să fiu furioasă.

M-am gândit la un lucru pe care-l ţineam într-adevăr sub control.

— Ştii măcar câte probleme am avut cu cea care se ocupă de invitaţii?

O înnebunisem pe papetăreasă — o fărâmă de femeie asiatică a cărei dispoziţie nervoasă m-a înfuriat — cu o grămadă de întrebări: Pare ieftin să faci invitaţia cu scris în relief, iar cardurile de confirmare nu? Va observa cineva dacă folosim un caligraf pentru adresele de pe plic şi scris de mână pentru invitaţie? Eram îngrozită să iau o decizie care m-ar fi expus. Trăiam în New York de şase ani şi era ca un masterat prelungit despre cum să pari bogat fără efort — numai că acum aveam şi avantajul de a sta în centru.