Mamelor noastre,

Soților și copiilor noștri,

Tuturor mamelor și tuturor taților de toată isprava care, într-o bună zi, clachează.

Introducere

Au fost o dată ca niciodată… două mame. Prima este mama a cinci copii cu vârste între 6 și 20 de ani; a doua este mama unei fetițe de 6 ani. Pe lângă viața lor de familie, ale cărei particularități le veți descoperi pe parcursul acestei cărți, ambele mame sunt cadre didactice la Universitatea Catolică din Louvain și colege în cadrul aceleiași facultăți de psihologie. Isabelle este expertă în parentaj și în abordarea copiilor așa-zis „dificili“, în timp ce Moïra este specialistă în domeniul competențelor emoționale și în managementul stresului. Interesul lor comun pentru fenomenul burnoutului parental s-a născut ca urmare a unei discuții neoficiale, cu ocazia unui eveniment organizat de facultate în anul 2015. Deși acest subiect face din ce în ce mai des obiectul a diverse articole apărute prin presă, cele două au constatat că abia de există o brumă de studii științifice pe această temă. Moment în care ele iau hotărârea să umple acest gol, plecând la drum în întâmpinarea părinților epuizați… și a celor care fac față cu brio. De aici iau naștere șase studii și 3 000 de respondenți, plus dorința de a împărtăși ce au aflat prin intermediul acestor cercetări și al acestor întâlniri. Până la momentul la care noi puseserăm pe roate această a doua ediție a lucrării, mai mult de 8 000 de părinți francofoni și anglofoni participaseră la o duzină de studii, în timp ce aproape 20 000 de părinți din întreaga lume luaseră deja parte la un vast studiu realizat în 45 de state de pe toate continentele.

Aplecarea asupra acestui subiect, plasat la confluența dintre experiența noastră personală de viață și interesele noastre de cer­cetare, ne-a permis să evităm să cădem în două capcane: 1) aceea de a vă spune vrute și nevrute, exclusiv despre viețile noastre de mămici, care nu sunt nici suficient de reprezentative, nici suficient de interesante (deși, acum că tot veni vorba, s-ar putea totuși să fie…) pentru a vă servi drept exemplu despre ce se cuvine să faceți sau să nu faceți ca să vă feriți de burnout; 2) aceea de a bate apa în piuă cu un discurs exclusiv academic, mult prea îndepărtat de preocupările dumneavoastră concrete. Am încercat să ieșim din strâmtoare, mergând pe muchia dintre aceste două extreme: să nu ne luăm experiența proprie drept adevăr absolut și nici să nu transmitem mai departe rezultatele studiilor și lucrărilor noastre în mod detașat, lipsit de suflet.

Cartea pe care v-o propunem cuprinde atât clarificări teoretice, care vă vor ajuta să înțelegeți mai bine de unde izvorăște și cum se dezvoltă fenomenul de burnout, cât și teste practice, care vă vor permite să faceți bilanțul situației dumneavoastră personale. De asemenea, vom oferi sfaturi concrete pentru a vă feri de b­urnout sau pentru a o scoate la capăt cu bine.

Această carte se adresează tuturor părinților epuizați care încearcă să înțeleagă mai bine ce înseamnă burnoutul parental, unde se situează ei în raport cu acest fenomen (cât de aproape ori de departe sunt de o confruntare cu el), cum ajungem în punctul respectiv, de ce „ni se întâmplă asta“, cum să ieșim cu bine dintr-o astfel de situație și/sau cum să evităm repetarea acesteia.

Partea întâi

Să înțelegem burnoutul parental

Capitolul 1

Să fii părinte în secolul XXI

Văzându-mi reacția la criza de nervi a mezinului meu, bunică-mea mă săgetează cu privirea și scapă un suspin… În timp ce mă dau de ceasul morții să pun capăt urletelor celui mic, ea îmi aruncă un: „Pe vremea mea, nici vorbă să se fi întâmplat așa ceva!“ Mă scoate din minți. Sincer, date fiind circumstanțele, chiar n-aveam nevoie de observația asta. Pentru ca izbucnirea lui fiu-meu să nu strice de tot atmosfera în familie, îmi țin gura. Însă acest episod nu m-a lăsat rece. Bunica mea are dreptate: să fii părinte azi, în seco­lul XXI, presupune ceva complet diferit. Mi se pare de la sine înțeles că ea nu ar fi „pierdut“ niciodată atâta vreme ca mine bătân­du-și capul cu această criză de nervi copilărească. Eu însă am căutat cauzele din spatele acesteia, am vrut să fiu o mamă bună dând glas emoțiilor, i-am acordat toată atenția copilului meu și l-am ajutat să găsească soluții pentru a se potoli. La finalul acestui episod, banal fără doar și poate, mă simțeam epuizată. De altfel, i-am aruncat o privire tatălui și am oftat din rărunchi.

Dacă situația asta se repetă prea des, oare risc să ajung în burnout parental?

În orice caz, ceea ce mi s-a părut extrem de clar în acea zi a fost faptul că bunica mea nu își pusese niciodată vreo întrebare de acest gen… Oare de ce?

De fapt, cred că nu și-a pus vreodată vreo întrebare legată de modul „ei“ de parentaj! Pur și simplu, acesta nu reprezenta un subiect demn de atenție pe vremea când a devenit ea mamă, în anii 1940. A trebuit să așteptăm până prin anii 1980 pentru ca ziarele și revistele să publice articole pe tema părinților: ce fac aceștia, ce ar trebui să facă sau ce ar trebui să nu facă ei cu odraslele lor. La fel s-a întâmplat și în cazul cercetătorilor, care nu s-au aplecat cu adevărat asupra acestor întrebări decât începând cu anii 1990. De atunci încoace, a existat o adevărată explozie de articole pe acest subiect. Le regăsim în ziare destinate publicului larg, în publicații specializate dedicate familiilor, precum și în reviste științifice de renume mondial. În zilele noastre, toată lumea este interesată de parentaj, de ce avem de făcut pentru a fi „părinți buni“ și pentru a ne face copiii fericiți. Și da, am spus corect „pentru a ne face copiii fericiți“, și nu „pentru a fi o mamă fericită sau a fi un tată fericit“. Deoarece, în realitate, nu părinții sunt cei care reprezintă subiectul de interes pentru întreaga lume, ci copiii lor. Ei sunt cei care ne preocupă și, dacă nu le dăm deloc pace părinților lor, este doar pentru că astăzi suntem mai interesați ca nicicând în istorie de situația copiilor.

Cum s-a ajuns aici?

Antichitate, Ev Mediu… copiii nu sunt considerați interesanți decât în măsura în care ei reprezintă o poliță de asigurare pentru subzistență. În afară de asta, nimeni nu își bate capul cu ei. Sunt supuși violenței, ba chiar relelor tratamente din partea părinților și nimănui nu îi trece prin cap să-i apere în vreun fel. Violența este normală, deoarece copiii trebuie făcuți să asculte de părinți sau deoarece sunt considerați a fi niște ființe „păcătoase“. Sau, pur și simplu, lumea așteaptă ca perioada copilăriei să treacă, așa cum ar trece un moment aiurea ori o perioadă neinteresantă în sine.

Va trebui să așteptăm sosirea secolului al XIX-lea pentru ca să apară un prim punct de cotitură în favoarea copiilor: acestora li se interzice munca, și accesul la educație devine un bun p­entru toți. Însă abia în secolul XX lucrurile vor evolua cu adevărat. Ideea de a face posibilă protejarea copiilor începe încet să își croiască drum. În 1989, ea se soldează cu redactarea Convenției internaționale a drepturilor copilului, moment de răscruce în istorie! Textul acesteia este alcătuit din 54 de articole care se învârt în jurul unei singure preocupări: „interesul superior al copilului“. După secole de indiferență, întreaga lume își concentrează atenția asupra copilului: asupra dezvoltării sale sociale și intelectuale, asupra sănătății sale mintale și fizice, asupra calității vieții sale și asupra bunăstării acestuia.

Însă această Convenție nu se oprește aici! Ea precizează și faptul că părinții sunt cei responsabili pentru dezvoltarea, sănătatea și fericirea copiilor lor. Iar lista îndatoririlor acestora este lungă, complexă, densă… interminabilă. Mai exact, părinții trebuie să „încurajeze dezvoltarea plenară a personalității, a vocațiilor și a aptitudinilor mentale și fizice ale copilului, ajutându-l să-și împlinească întregul potențial, […] să încurajeze educarea copilului în spiritul respectului față de părinții săi, față de limba sa, de identitatea și valorile sale culturale, […] pregătind copilul să își asume responsabilitățile vieții […] și educându-l în spiritul respectului față de mediul natural“.

Societatea (la care în Convenție se face referire ca „parte cointeresată“) trebuie să îi sprijine pe părinți prin crearea de așezăminte de îngrijire pentru bebeluși, prin construirea de instituții de învățământ sau prin acordarea de prime de naștere sau alocații familiale. Însă ce se întâmplă dacă, în ciuda acestui sprijin, părinții nu se achită (suficient de) bine de îndatoririle lor? Atunci societatea trebuie să îi ajute să se descurce mai bine, cu sprijin specializat: spre exemplu, su­gerându-le și/sau impunându-le consultații cu specialiști. Dacă nici asta nu este îndeajuns, societatea poate merge până la îndepărtarea copilului de părinții care acționează contrar intereselor sale. În acest fel, copiii pot să fie scoși de sub tutela părinților considerați vinovați de rele tratamente sau socotiți incapabili să favorizeze dezvoltarea sau educarea copilului lor, din motive cum ar fi difi­cultățile so­cioeconomice1, problemele de sănătate sau chiar v­ârsta, așa cum s-a întâmplat recent în Italia, în cazul unor părinți considerați prea bătrâni pentru a se îngriji de bebelușul lor2.

Evident că, pe vremea când am devenit mamă, eu nu citisem această convenție! Niciuna dintre prietenele mele nu o făcuse.