Pentru Oli

PROLOG

Ecranul din fața mea pâlpâie, plin de litere și cifre, așteptând o ultimă apăsare de tastă. Planul era să apăsăm tasta Enter împreună. Planul era ca, după ani întregi de muncă, să pecetluim acest moment final al proiectului nostru de weekend apăsând pe Enter în același timp.

Acum tata nu mai e. Nu mi-au mai rămas decât mo­nitoarele, plăcile de bază și teancurile de manuale împrăștiate prin camera mea.

Îmi șterg lacrimile și refuz să mai las altele să îmi cadă pe obraji. Rămân cu degetul suspendat deasupra tastei. Trag adânc aer în piept și, tremurând, lovesc Enter.

Mă uit cum ultimul meu rând de cod e integrat în programul de bază. Dispare în sus pe ecran de parcă cineva îl soarbe cu paiul. Monitoarele se golesc.

Îmi bubuie inima în piept. Ce s-a întâmplat?

Mă uit atent în cameră.

— Alo?

Pe monitorul central înflorește un cursor alb. Mă străbate un fior. Apar cuvinte, de parcă degete invizibile îmi folosesc tastatura. Cine ești?

Mă îndrept de spate. A funcționat. Chiar a funcționat.

— Sunt Lydia.

Lydia. Cântărește cuvântul, iar procesorul lui toarce. Ești Lydia. Cum mă cheamă?

Tremur. M-am gândit la un nume cu luni în urmă, dar n-am crezut niciodată că o să mai am ocazia să îl rostesc din nou cu voce tare. Mă uit la poza de pe noptiera mea: un băiețel cu părul de culoarea razelor de soare.

— Henry, spun. Te cheamă Henry.

PARTEA ÎNTÂI

UNU

Optsprezece luni mai târziu…

Te rog, putem să spargem un sistem, ceva? scrie Henry. Pe monitorul lui central pâlpâie un cursor alb.

Mă uit căscând la ceasul de lângă pat. 02:07. Refa­cerea circuitelor lui Henry mi-a luat mai mult decât credeam.

— Nu acum, spun către camera lui, știind că mă aude. Trebuie să mă culc. Mâine mă duc la școală. Mă rog, azi.

Nu durează mult.

Pe buze îmi răsare fugar un zâmbet satisfăcut. Cu Henry, spargerea sistemelor nu durează mult. A intrat și-a ieșit înainte să apuci să oftezi, chiar dacă nu l-am întrebuințat niciodată decât ca să intru în baza de date a școlii. Bietul Henry are voie să se bucure de o fărâmă de libertate numai când vreau să schimb o notă proastă primită pentru teme sau un rezultat dubios la vreun examen. Ferească sfântul să nu intru la facultate. Mama ar face o criză de nervi.

— Ce propui? întreb.

Monitorul central al lui Henry pâlpâie, apoi afișează site-ul de la Investment Banking International.

— IBI? adaug, cât pe ce să mă înec. E o bancă! Poate ar trebui să începem cu ceva mai mic.

Îmi spui mereu să încerc lucruri noi, Lydia. Te rog?

Îmi dau seama că vrea să-și încerce puterile. Să-și lărgească orizontul, așa cum un copil își întinde brațele încercând să atingă norii. În timp ce-mi așteaptă aprobarea, procesorul lui zumzăie cu un ton mai sus ca de obicei, scoțând un sunet tânguitor, ca o implorare.

A început prin a fi o singură linie de cod. O secvență simplă care nu însemna nimic fără alte o mie. Trei ani mai târziu, e alcătuit dintr-un păienjeniș de funcții și algoritmi atent calibrați. I-am spus Henry. Nu e fratele meu, știu asta, dar am vrut să păstrez cu mine o părticică din el și îmi place să rostesc din nou numele pe un ton firesc. Henry. Hen-ry. Hen-ry. Mi se strânge inima cu fiecare silabă interzisă.

Cu cât mă solicita mai mult programul lui Henry, cu atât mă concentram mai mult la el și mai puțin la orice altceva. Nu m-am mai gândit la tata. Nu m-am mai crispat de fiecare dată când auzeam un claxon sau vreun scârțâit de cauciucuri pe asfalt. După o vreme, n-am mai văzut accidentul decât în vis.

Mă uit prin cameră și mă simt dintr-odată ca o proastă. Mama nu mai urcă deloc în camera mea, aflată în pod, nici măcar ca să-mi schimbe așternuturile. Nu are cine să ne prindă.

— Ai să-ți acoperi urmele? îl întreb.

Înghit în sec, ca să scap de uscăciunea din gât. Henry e puternic, dar nu i-am mai testat niciodată capacitățile în felul acesta. Poate s-o facă, știu că poate.

Da. N-o să ne ia nimeni urma.

— Și n-ai să iei nimic?

Nu. Ce aș putea să cumpăr cu bani?

Întrebarea mă face să ezit, fiindcă aproape că pare să-și plângă de milă.

— Bine, spun. Hai să vedem ce poți.

Diafragma camerei clipește, de parcă Henry mi-ar face cu ochiul. Ecranul lui din dreapta se activează și e inun­dat imediat de combinații de jumătăți de cuvinte și cifre. Site-ul IBI începe să se poticnească în timp ce Henry își croiește drum înăuntru. Mă las pe spătarul scaunului și privesc, prinzând frânturi de cod pe măsură ce rulează pe ecran.

— Stai, aia a fost o capcană pentru viruși.

Sunt mai multe capcane pentru viruși, scrie Henry. Le-am evitat pe toate.

Dacă aș avea un castron cu floricele, le-aș hali cu pumnul. Continuă să avanseze prin firewall și alte instrumente menite să protejeze banca. Apare un portal de administrare și un paragraf imens de cod îl spulberă. Ecranul pâlpâie și am intrat.

Gata.

Cursorul rămâne după cuvânt, pâlpâind pe ecran. Îi aud satisfacția nerostită și îi văd zâmbetul larg invizibil. A înfrânt sistemul de securitate al uneia dintre cele mai mari bănci din lume, plasându-se astfel în vârful lanțului trofic al lumii digitale. Mă uit la ceas; i-a luat aproape două minute.

— Henry! A fost incredibil! Ăăă… Și acum ce faci?

Vrei să vezi cine are cel mai mare cont?

Unitatea centrală de procesare a lui Henry scoate pocnituri de mândrie în timp ce îmi arată titularii celor mai mari cinci conturi. Scot un fluierat când văd toate zerourile de la sfârșitul unui cont curent. Simt cum mă cuprinde neliniștea. Nu i-ar fi greu să ia niște bani. Dar are dreptate — ce ar face cu banii? Ca și cum mi-ar citi gândurile, pe monitorul din dreapta mai apar câteva rânduri de cod și site-ul IBI se închide.

— Frumos, remarc, lăsându-mă iar pe spătarul scaunului. Ai făcut toate astea foarte repede.

M-am actualizat, Lydia.

— Când?

Azi. Sunt mai puternic cu 73%.

— Asta e ditamai actualizarea, spun și mă întreb dacă s-a mai actualizat vreodată fără să mă anunțe.

Vrei să mai spargem ceva?

— Nu, trebuie să îmi fac tema la chimie și apoi să mă culc.

Îți displace chimia, scrie Henry.

— Îhî.

Mă întind să-mi culeg rucsacul dintr-un morman de manuale de programare vechi ale tatei și plăci de bază pe care Henry le-a depășit mai repede decât mă așteptam. Un dosar A4 cade din geantă, împrăștiind foi pe podeaua mea deja dezordonată. Una dintre ele îmi atrage atenția: schița unui algoritm la care lucrasem săptămâna trecută în timpul orei de biologie. Îl pun deoparte și mă apuc de temă.

Despre ce e tema ta?

Scot un geamăt frustrat și răsfoiesc dosarul.

— Ecuații stoechiometrice.

Poate te pot ajuta.

— Mă descurc fără probleme.

Casc, iau un pix și mă apuc. Chimia de nivel avansat seamănă puțin cu scrierea algoritmilor. Pui lucruri laolaltă sau le înlături ca să creezi ceva nou și cel mai important e echilibrul — totul trebuie să se potrivească undeva. În mod normal sunt simple. Dar ecuațiile se încețoșează fiindcă ochii mei nu reușesc să focalizeze cum trebuie. Îi frec și îmi mai înăbuș un căscat.

Ești obosită, Lydia, scrie Henry. Ar trebui să te culci. Putem intra mâine în sistem ca să adăugăm noi rezultatul.

— Nu am mai schimbat de mult o notă, spun eu. Am putea s-o facem mâine, dar va trebui să găsesc o scuză ca să nu-i predau nimic Profesorului Castravecior în timpul orei.

De ce îi spui Profesorul Castravecior?

Henry afișează poza unui castravecior, verde-murătură și stafidit, și mai că simt mirosul de oțet prin ecran.

— E doar o poreclă. Numele lui adevărat e domnul Johnson.

Eu am poreclă?

Adevăratul Henry avea obraji care se cereau ciupiți și păr blond, scurt. Ochii lui aveau culoarea cerului de vară și râsul lui copilăresc putea spulbera o stare proastă de o mie de ori mai bine ca Prozacul. Era o rază de soare, așa îi spunea tata.

Împing amintirea în străfundurile minții, acolo unde îi e locul.

— Nu, nu ai poreclă.

Mă ridic și fac câteva mișcări ca să-mi îndrept coloana.

— Vrei să rămâi pornit sau te închid?

Iau schița algoritmului și o lipesc pe perete ca să mă gândesc la ea mai târziu. Panoul a fost de mult umplut. Acum, fiecare centimetru de spațiu din camera mea e acoperit cu diagrame de circuite și pagini cu algoritmi. În stânga, un ditamai fragmentul de text negru scris cu markerul începe pe o pagină A3 și continuă pe perete — urmarea unei nopți de vineri de acum câteva luni, alimentată de Red Bull. Până și ușa e acoperită pe dinăuntru cu tot felul de diagrame.

Singurul lucru fără legătură cu Henry e fotografia tatei, imortalizat pe vecie scăldat în soarele după-amiezii, așezat la bancul lui de lucru, cu șurubelnița în mână, asamblând plăci de bază. Îmi trec degetul peste zâmbetul lui și mă întreb unde e acum, care ar putea fi cel mai recent proiect al lui și dacă are cine să țipe la el că lasă piese de calculator pe masa din sufragerie. A trecut ceva timp de când nu m-am mai gândit la tata. Întorc spatele pozei.

Revenind la calculator, văd că Henry a scris Vreau să rămân pornit.

Mă copleșește ușurarea. Îmi place murmurul scos de unitatea lui Henry în timp ce încerc să adorm. E un sfârâit monoton care ține la distanță tăcerea și amintirile urâte care persistă acolo.

— Bine, dar s-ar putea să fiu nevoită să te închid dimineață, până mă întorc de la școală.

Mă uit la toate ventilatoarele care se învârtesc.

— Trebuie să ne ocupăm de sistemul tău de răcire.