Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Oana Apostolescu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: One Small Thing

Autor: Erin Watt

The moral rights of the author have been asserted

Copyright © Editura Trei, 2022
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1618-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-1929-5

Această carte le este dedicată asistentelor și agentelor,
care ne ajută să ne gestionăm existențele:

Nicole, Nina, Natasha și Lily

1

— Hei, cățelule!

Mă pufnește râsul când Morgan, câinele familiei Rennick, străbate peluza în goană și-mi sare pe pantalonii kaki.

— Morgan, vino-ncoace, strigă exasperată doamna Rennick. Scuze, Lizzie, spune ea, venind într-un suflet ca să ia potaia mare și neagră de pe mine, fără prea mare succes.

Ea e mică, iar câinele e atât de mare, încât par amândoi de aceeași dimensiune.

— Nu e mare scofală, doamnă R. Îl ador pe Morgan.

Mă las pe vine și-l scarpin pe uriaș între urechi. El schelălăie fericit și mă linge pe obraz.

— Ah, acum prefer Beth, îi reamintesc vecinei mele.

Am 17 ani și Lizzie este un nume pe care mi-aș dori să-l văd foarte, foarte departe. Din păcate, nimeni nu pare să țină minte.

— Așa e, Beth, atunci. Nu-l încuraja, mă ceartă ea, trăgându-l de zgardă.

Îl mai mângâi de câteva ori după urechi și-l las să plece.

— Mama ta o să facă o criză de nervi, se îngrijorează doamna R.

Mă uit la firele de păr ale câinelui care acum îmi murdăresc cămașa albă, deja plină de pete de mâncare de la muncă.

— Oricum trebuie să mă spăl.

— Chiar și așa. Spune-i că-mi pare rău.

Îl târăște pe Morgan de zgardă.

— Promit c-o să am mai multă grijă de el.

— Nu e nevoie, zic. Mă bucur de momentele pe care le petrec cu Morgan. Merită pedeapsa. În plus, nu mai avem niciun motiv să nu avem și noi un animal de companie.

Scot bărbia în afară. Motivul pentru lipsa animalelor de companie din casa noastră a dispărut de trei ani, chiar dacă părinților mei nu le place să recunoască acest lucru.

Doamna R. tace mâlc preț de câteva clipe. Nu știu dacă se abține să mă dojeneasscă pentru că sunt crudă sau să spună despre mama că e prea strictă. Și, de vreme ce nu știu, sunt prea lașă să insist.

— Sunt convinsă că are motivele ei, zice într-un final doamna R. și flutură din mână în semn de la revedere.

Nu vrea să pice la mijloc. Bună alegere. Și mie mi-ar plăcea să nu fiu la mijloc.

Morgan și doamna R. dispar în garajul lor. Mă-ntorc și mijesc ochii spre casa mea, dorindu-mi să fiu oriunde pe lume, numai acolo nu.

Mă uit la telefon. Nu am niciun mesaj de la cea mai bună prietenă a mea, Scarlett. De dimineață am vorbit să ieșim în oraș diseară, după ce termin tura la Ice Cream Shoppe. Școala începe marți. Pentru Scarlett, vara plină de distracție se încheie. Pentru mine, înseamnă că sunt cu o zi mai aproape de adevărata libertate.

Îmi întorc gâtul într-o parte și în alta, încercând să scap de încordarea care apare mereu când îmi văd casa. Oftez greu și le comand picioarelor să înainteze.

Înăuntru se aude dinspre antreu melodia „Bad Blood“ a lui Taylor Swift. Playlistul mamei e pus într-o buclă eternă din 2015, cu Sam Smith, Pharrell și One Direction, de pe vremea când One D era încă o trupă cu cinci membri. Mă descalț de pantofii negri și urâți de la muncă și-mi las geanta pe banchetă.

— Tu ești, Lizzie?

Ar muri dacă mi-ar spune Beth? Măcar o dată?

Scrâșnesc din dinți.

— Da, mamă.

— Te rog, fă-ți curat în dulap. E haos acolo.

Privesc în jos la partea mea de băncuță. Nu e atât de mare haos. Am câteva jachete în cui, un teanc de cărți de-ale lui Sarah J. Maas pe care le recitesc pentru a 80-a oară, o cutie de bomboane cu mentă, un spray de corp pe care mi l-a cumpărat Scarlett la ultimele reduceri de la Victoria’s Secret și câteva rechizite pentru școală.

Îmi înăbuș un oftat, apoi pun totul peste teancul de cărți și intru în bucătărie.

— Ai strâns pe-acolo? întreabă mama, fără să se obosească să ridice ochii de la morcovii pe care-i taie.

— Dap.

Ce gătește nu arată deloc apetisant, însă toată mâncarea pare așa după ce ies de la muncă.

— Ești sigură?

Îmi torn un pahar cu apă.

— Da, mamă. Am făcut curat.

Probabil că nu par credibilă, pentru că-și lasă cuțitul jos și se duce în antreu. Două secunde mai târziu aud:

— Lizzie, credeam c-ai spus că ai făcut curat.

Îhhh! Trântesc paharul pe masă și mă duc după ea.

— Am făcut! exclam, arătând spre teancul ordonat de rechizite și cărți.

— Și cu asta ce-i?

Îi urmăresc degetul care arată spre geanta de poștaș care atârnă de cârligul din partea vecină cu a mea.

— Ce-i cu aia?

— Geanta ta e în spațiul lui Rachel, spune ea. Știi că n-o să-i placă.

— Așa, și?

— Și? Ia-o de-acolo.

— De ce?

Chipul i se încordează și ochii îi ies din orbite.

— De ce? Știi bine de ce. Ia-o de-acolo acum!

— Eu… Știi ceva, bine.

Trec pe lângă ea pufnind și arunc geanta în partea mea.

— Gata. Ești fericită?

Mama strânge din buze. Se abține de la vreun comentariu sarcastic, dar îi citesc furia din ochi destul de limpede.

— Ar trebui să te porți mai frumos, spune ea, înainte de a se întoarce cu spatele. Și curăță părul ăla de câine de pe haine. În casa asta nu avem voie cu animale de companie.

Îmi vin la gură tot felul de replici furioase care mi se blochează în beregată și-mi umplu mintea. Trebuie să strâng din dinți atât de tare, încât îi simt cum mi se înfig în maxilar. Dacă nu fac asta, cuvintele vor țâșni afară. Cuvintele urâte. Cele care mă fac să par nepăsătoare, egoistă și geloasă.

Și poate că așa și sunt. Poate că sunt. Dar eu sunt cea care e încă în viață și asta ar trebuie să însemne ceva, nu-i așa?

Doamne, de-abia aștept să termin liceul. De-abia aștept să plec din casa asta. De-abia aștept să scap din nenorocita asta de pușcărie.

Trag de cămașa de pe mine. Un nasture plesnește și sare pe gresie. Înjur în tăcere. Va trebui s-o rog pe mama să mi-l coasă diseară, pentru că am o singură cămașă cu care merg la serviciu. Dar s-o ia naiba de cămașă! Cui îi pasă? Cui îi pasă dacă am cămașa curată? Clienții de la Ice Cream Shoppe vor trebui să-și ferească privirea dacă niște fire de păr de câine și niște sos de ciocolată sunt atââââât de jignitoare.

Îndes cămașa murdară în chiuveta din antreu și-mi scot pantalonii, ca să fiu sigură. Intru în bucătărie în chiloți.

Mama scoate un sunet dezgustat din fundul gâtlejului.

Când dau să urc treptele, îmi atrage atenția un teanc de plicuri albe de pe blatul din bucătărie. Scrisul îmi e cunoscut.

— Ce sunt alea? întreb neliniștită.

— Cererile tale de înscriere la facultate, răspunde ea, cu glasul golit de orice emoție.

Simt cum mă cuprinde groaza. Mi se face un mare gol în stomac în timp ce mă holbez la plicuri, la scrisul de pe ele, la adresa expeditorului. Ce caută acolo? Mă duc valvârtej și încep să scotocesc prin ele. USC, University of Miami, San Diego State, Bethune-Cookman University.

Barajul emoțiilor pe care de-abia îl țineam sub control se rupe. Lovesc cu palma în teancul de plicuri.

— Ce caută astea aici? întreb. Eu le-am pus la căsuța poștală.

— Și eu le-am scos, spune mama, cu ochii ațintiți asupra morcovilor dinaintea ei.

— De ce? De ce să faci una ca asta?

Simt cum ochii mi se umplu de lacrimi, așa cum se întâmplă mereu când sunt furioasă sau supărată.

— De ce te-ai înscrie acolo? Oricum nu mergi la niciuna dintre ele.

Se întinde după o ceapă. O prind de încheietură.

— Cum adică nu mă duc la niciuna dintre facultățile astea?

Îmi îndepărtează mâna și-mi înfruntă privirea arțăgoasă cu ochii ei disprețuitori și distanți.

— Noi plătim ca să mergi la școală, ceea ce înseamnă că o să te duci la școala pe care o vrem noi — Darling College. Și nu mai e nevoie să te tot înscrii. Ți-am completat noi formularele pentru Darling. Ar trebui să te accepte prin octombrie sau cam așa ceva.

Darling este una dintre facultățile acelea de pe internet unde plătești ca să-ți iei diploma. Nu e o școală adevărată. Nimeni nu ia în serios diploma de la Darling. Peste vară, când mi-au spus că vor să merg acolo, am crezut că e o glumă.

Rămân cu gura căscată.

— Darling? Nici măcar nu e o facultate adevărată. E…

Ea flutură cuțitul prin aer.

— Am încheiat discuția, Elizabeth…

— Dar…

— Am încheiat discuția, Elizabeth, repetă ea. Facem așa pentru binele tău.

Mă holbez la ea.

— E pentru binele meu să nu mă lăsați să mă duc la facultate? Diplomele de la Darling nu fac nici cât hârtia pe care sunt tipărite!

— Nu ai nevoie de diplomă, spune mama. Vei lucra la magazinul de bricolaj al lui taică-tu și când iese el la pensie, o să-l preiei tu.

Mă trec fiori pe șira spinării. O, Doamne! O să mă țină aici pentru totdeauna. Nu o să-mi dea niciodată drumul, niciodată.

Visul meu de a fi liberă s-a stins, așa cum stingi flacăra unei lumânări cu o mișcare a mâinii.

Vorbele îmi zboară, negândite, de pe buze. Nu-mi doresc să iasă, dar se bulucesc ca o cascadă.

— E moartă, mamă. A murit de trei ani. Nu geanta mea agățată pe cuiul ei o împiedică să vină acasă. Nu câinele pe care mi l-aș lua eu ar împiedica-o să se ridice din groapă. E moartă. E moartă! țip eu.

Jap.

Nici nu văd palma venind. Mă pocnește peste obraz. Verigheta ei mi se agață de buză. Sunt atât de surprinsă, încât tac, ceea ce își dorea, desigur, și ea.

Mama cască ochii la mine. Ne holbăm una la alta, gâfâind.

Cedez prima, rupând-o la fugă din bucătărie. Poate că Rachel a murit, dar în casa asta spiritul ei e mai viu decât voi fi eu vreodată.

2

— Nu vreau să merg.

Tonul ferm al lui Scarlett nu șovăie deloc. Stăm de 20 de minute în fața benzinăriei, ciorovăindu-ne în privința planurilor noastre și cea mai bună prietenă a mea e de neclintit.

Și eu. Obrazul încă îmi zvâcnește din cauza palmei pe care mi-a dat-o mama mai devreme.