Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Raluca Hurduc

Design și ilustrație copertă:

Vivian Rowe

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Remarkably Bright Creatures

Autor: Shelby Van Pelt

Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, locurile și întâmplările sunt produse ale imaginației autoarei sau sunt folosite fictiv și nu trebuie considerate reale. Orice asemănare cu evenimente, locuri și organizații existente sau persoane în viață ori decedate este în totalitate o coincidență.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1667-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-1928-8

Ziua 1 299 de captivitate

Întunericul mi se potrivește.

În fiecare seară, aștept stingerea luminilor de deasupra, când rămâne doar strălucirea bazinului principal. Nu-i perfect, dar pe aproape.

Aproape întuneric, la fel ca pe fundul oceanului. Am locuit acolo înainte de a fi capturat și întemnițat. Nu-mi pot aminti, cu toate astea încă pot simți gustul curenților neîmblânziți din largul oceanului rece. Întunericul îmi curge prin sânge.

Cine sunt, întrebați? Numele meu e Marcellus, însă majoritatea ființelor umane nu mă numesc așa. De obicei, mă numesc tipul ăla. Spre exemplu: Uită-te la tipul ăla, îi poți vedea tentaculele în spatele pietrei!

Sunt o caracatiță gigantică de Pacific. Știu asta de la plăcuța de pe peretele de lângă țarcul meu.

Știu la ce vă gândiți. Da, pot citi. Pot face multe lucruri la care nu v-ați aștepta.

Plăcuța menționează și alte informații: dimensiunea, dieta preferată și unde aș trăi dacă n-aș fi prizonier aici. Pomenește despre capacitatea mea intelectuală și înclinația mea spre ingeniozitate, lucru care nu știu de ce este o surpriză pentru oameni: Caracatițele sunt remarcabile făpturi inteligente, zice. Îi avertizează pe oameni în legătură cu camuflajul meu, le spune să fie foarte atenți atunci când mă caută, în cazul în care m-am deghizat astfel încât să mă identific cu nisipul.

Plăcuța nu menționează faptul că numele meu e Marcellus. Însă ființa umană pe nume Terry, cel care conduce acest acvariu, le împărtășește uneori acest lucru vizitatorilor care se strâng lângă bazinul meu. Îl vedeți acolo? Numele lui e Marcellus. E un tip special.

Un tip special. Într-adevăr.

Fiica cea mică a lui Terry mi-a ales numele. Marcellus McCalamarus, numele complet. Da, este un nume ridicol. Îi face pe mulți să presupună că sunt un calamar, ceea ce e o insultă de cea mai joasă speță.

Cum să mi te adresezi, întrebi? Ei bine, asta depinde de tine. Poate mă vei numi automat tipul ăla, ca toți ceilalți. Sper că nu, însă nu-ți voi purta pică. Doar ești om, la urma urmelor.

Trebuie să te avertizez că timpul nostru împreună e posibil să fie scurt. Plăcuța precizează o informație suplimentară: speranța medie de viață a unei caracatițe gigantice de Pacific. Patru ani.

Speranța mea de viață: patru ani — 1 460 de zile.

Am fost adus aici de tânăr. Voi muri aici, în acest bazin. Mai rămân cel mult 160 de zile până mi se termină pedeapsa.

Cicatricea ca un dolar de argint

Tova Sullivan se pregătește pentru luptă. O mănușă galbenă de cauciuc i se ivește din buzunarul de la spate, asemenea unei pene de canar, în timp ce se apleacă pentru a-și evalua inamicul.

Gumă de mestecat.

— Pentru numele lui Dumnezeu!

Împinge pata rozalie cu coada mopului. Straturi de urme de adidași s-au imprimat pe suprafața petei, împestrițând-o cu urme de murdărie.

Tova n-a înțeles niciodată scopul gumei de mestecat. Iar oamenii uită de ea atât de des. Poate acest mestecător de gumă vorbea fără încetare și guma pur și simplu i-a căzut, spulberată de un șuvoi de cuvinte inutile.

Se apleacă și râcâie cu unghia marginea mizeriei, însă aceasta nu se desprinde de pe placa de gresie. Și totul din cauză că cineva n-a putut merge trei metri până la coșul de gunoi. Odată, când Erik era mic, Tova l-a prins lipind o bucată de gumă de mestecat sub o masă, la restaurant. Aia a fost ultima oară când ea i-a mai cumpărat gumă de mestecat, cu toate că felul în care el își cheltuia banii de buzunar în anii adolescenței era, ca multe alte lucruri, dincolo de controlul ei.

Un arsenal specializat ar fi necesar. O pilă, poate. Nimic din ce are în căruț nu va desprinde guma. Când se ridică, spatele îi trosnește. Sunetul răsună de-a lungul curbei pustii a holului, scăldat în lumina sa obișnuită de un albastru blând, în timp ce ea se duce spre dulapul cu materiale de curățat. Nimeni n-o va învinovăți, bineînțeles, pentru că a ratat o pată de gumă de mestecat cu mopul. La șaptezeci de ani, nimeni nu se așteaptă ca ea să facă o curățenie atât de amănunțită. Dar trebuie, cel puțin, să încerce.

Și, în afară de asta, e ceva ce trebuie făcut.

Tova este cea mai în vârstă angajată a acvariului din Sowell Bay. În fiecare seară, spală podelele, șterge geamurile și golește coșurile de gunoi. La fiecare două săptămâni, scoate un fluturaș de salariu din dulăpiorul ei din vestiar. Paisprezece dolari pe oră, minus impozitele și reținerile necesare.

Fluturașii de salariu sunt depozitați pe frigider, într-o cutie veche de pantofi. Fondurile se acumulează într-un cont uitat al Casei de Economii și Împrumut din Sowell Bay.

Se îndreaptă acum spre dulapul cu materiale pentru curățenie cu o viteză hotărâtă, care ar fi impresionantă pentru standardele oricui, însă de-a dreptul surprinzătoare pentru o femeie micuță și în vârstă, cu spatele încovoiat și oase ca de pasăre. Deasupra, picăturile de ploaie aterizează pe lucarna iluminată din spate de lămpile de siguranță ale vechiului ponton pentru feriboturi de alături. Picături argintii alunecă pe geam, ca niște panglici scânteietoare sub cerul învăluit în ceață. Este o lună iunie îngrozitoare, după cum toată lumea spune. Vremea mohorâtă n-o deranjează pe Tova, cu toate că ar fi drăguț dacă ploaia ar înceta suficient de mult timp pentru a-i permite ierbii din curtea din față să se usuce. Mașina de tuns gazonul se împotmolește când e umezeală.

Având formă de gogoașă, cu bazinul principal în centru și bazine mai mici de jur împrejur în exterior, clădirea cu cupolă a acvariului nu este foarte mare sau impresionantă, probabil pentru a se încadra în Sowell Bay, care nu este nici el mare sau impresionant. Față de locul întâlnirii Tovei cu guma de mestecat, dulapul cu materiale pentru curățenie se află în partea diametral opusă. Adidașii ei albi scârțâie de-a lungul unei porțiuni pe care a spălat-o deja, lăsând urme pe gresia strălucitoare. Fără îndoială va mai șterge o dată cu mopul partea aia.

Se oprește la nișa îngustă cu statuia de bronz, în mărime naturală, a unui leu-de-mare din Pacific. Petele lucioase de pe spate și capul lui chel, tocite de la atâtea decenii în care leul a fost mângâiat și călărit de copii, nu fac decât să-i sporească realismul. Pe policioara Tovei de acasă, se află o fotografie de-a lui Erik când avea, probabil, unsprezece sau doisprezece ani, zâmbind cu gura până la urechi în timp ce stătea călare pe spatele statuii, cu o mână în aer de parcă era gata să arunce un lasou. Un cowboy de mare.

Acea fotografie e una dintre ultimele în care arată copilăros și lipsit de griji. Tova păstrează fotografiile lui Erik în ordine cronologică: un colaj al transformării lui dintr-un bebeluș știrb și zâmbăreț într-un adolescent chipeș, mai înalt decât taică-său, pozând în geaca lui de piele. Una în care prinde o cocardă în pieptul partenerei de la banchet. Pe un podium improvizat pe malurile stâncoase ale strâmtorii Puget Sound de un albastru profund, ținând în mâini un trofeu de la un concurs de canotaj din liceu. Tova atinge capul rece al leului-de-mare în timp ce trece pe lângă el, înăbușindu-și dorința de a se întreba, încă o dată, cum ar fi arătat acum Erik.

Merge mai departe, așa cum trebuie, în josul holului întunecat. În fața bazinului plin cu bibani-soare, se oprește.

— Bună seara, dragilor!

Crabii japonezi sunt următorii.

— Bună, frumoșilor!

— Ce mai faci? o întreabă pe scobița cu nas ascuțit.

Țiparii-lup nu sunt pe gustul Tovei, însă îi salută dând din cap. Nu trebuie să fii nepoliticos, chiar dacă ei îi amintesc de acele filme de groază de la televizor la care răposatului ei soț, Will, îi plăcea să se uite în toiul nopții atunci când greața provocată de chimioterapie îl ținea treaz. Dinții ascuțiți le ies în afară din maxilarul inferior, ca niște ace mici. Niște chestii neatractive, ca să nu spunem mai mult. Dar, pe de altă parte, aspectul fizic este înșelător, nu-i așa? Tova îi zâmbește țiparului-lup, cu toate că el nu-i va putea niciodată zâmbi la rândul său, nici dacă ar vrea, cu așa o față.

Următorul exponat este preferatul Tovei. Ea se apleacă, venind mai aproape de geam.

— Ei bine, domnule, ce ai mai făcut azi?

Îi ia câteva clipe ca să-l găsească: o fâșie portocalie în spatele pietrei. Vizibil, însă din greșeală, ca un copil care se joacă de-a v-ați ascunselea: codița unei fetițe, care se ivește din spatele canapelei, sau piciorul încălțat cu șosetă, care apare de sub pat.

— Ești rușinos în seara asta?

Ea se trage înapoi și așteaptă; caracatița gigantică de Pacific nu se mișcă. Își imaginează cum e în timpul zilei, oamenii care bat cu degetele în geam, pufăind atunci când nu văd nimic. Nimeni nu mai știe să fie răbdător.

— Nu pot spune că te învinovățesc. Nu pare confortabil acolo.

Brațul portocaliu zvâcnește, însă trupul îi rămâne ascuns.

Guma de mestecat lansează o apărare curajoasă împotriva pilei Tovei, însă în cele din urmă se desprinde.

Când Tova aruncă bucata de gumă întărită la coșul de gunoi, aceasta are un mic șuierat satisfăcător și face plasticul să foșnească.

Acum șterge cu mopul. Din nou.

Un iz de oțet cu o tentă de lămâie se răspândește în aer, înălțându-se din gresia udă. Mult mai bun decât soluția îngrozitoare pe care o foloseau când Tova a început să lucreze aici, o porcărie de culoare verde-deschis care-i ardea nările. Fusese împotriva ei de la bun început. În primul rând, îi dădea amețeli și, în al doilea rând, lăsa dâre inestetice pe podea.