Insula Șobolanilor

I

În bătaia vântului, frânghia unui steag se lovea leneș de un stâlp. Contemplu orașul. Pare neobișnuit de liniștit. Dar este cert, de pe acoperișul unui zgârie-nori de 90 de etaje nu se văd oamenii mărunți ca niște furnici alergând sau vânând pe străzi. Nu auzi strigătele acelora care sunt doborâți la pământ, nici rugăciunile de iertare și nici pocnetul produs de percutorul armelor. Dar se aud focurile de armă. Huruitul unei motociclete solitare. Și acum că s-a lăsat întunericul, se văd focurile. 

Deși, de aici de sus, majoritatea par să fie mici. Mași­nile incendiate sunt aievea unor felinare care emană o lumină plăcută, iluminând puțin orașul în care lămpile stradale au încetat să funcționeze de mai bine de un an. 

Aud o salvă scurtă de mitralieră. Sunt tineri, dar au învățat când să se oprească pentru ca arma să nu se încingă. Și-au format acele deprinderi care îi ajută să supraviețuiască în aceste vremuri. Sau altfel spus: să trăiască puțin mai mult decât semenii care au aceleași nevoi — mâncare, arme, adăpost, combustibil, haine, droguri și o femeie sau mai multe, care să perpetueze genele bărbaților. Ca să folosesc un clișeu, acolo jos este o junglă. Iar jungla nu se apropie de la o zi la alta, ci de la o oră la alta. Bănuiesc că edificiul pe acoperișul căruia stăm va fi acaparat de junglă înainte de zori. 

Aici sus, sunt evacuați cei ce pot fi evacuați. Elita, cei mai bogați dintre cei bogați, cei care și-au permis biletul salvator. Stau și îi privesc: ultimul grup de 14 oameni care se uită nerăbdători în direcția golfului de unde ar trebui să sosească elicopterul militar ce asigură transportul spre portavionul New Frontier. Nava poate găzdui 3 500 de persoane, asigurându-le mâncare, medicamente și toate cele necesare timp de patru ani, fără să oprească în vreun port. Pleacă în această noapte și va rămâne în larg o perioadă nedeterminată. Nu știu cât costă biletele, știu doar că pentru femei ar fi puțin mai ieftin, întrucât s-a decis ca la bord să fie paritate între sexe. Nimeni nu a spus-o răspicat, dar este o Arcă a lui Noe pentru elite. 

În fața mea este prietenul meu din copilărie, Colin Lowe. Soția sa Liza și fiica lor Beth sunt mai aproape de helipad și scrutează cerul. Colin este unul dintre cei mai înstăriți antreprenori din țară, deține website-uri și proprietăți peste tot în lume, inclusiv clădirea înaltă pe acoperișul căreia ne aflăm acum. Totuși, a durat mai puțin de 30 de minute să împacheteze ce au luat cu ei, după cum chiar el mi-a relatat. 

— Aveți acolo tot ce vă trebuie, l-am asigurat eu. 

Acolo sus este o atmosferă încărcată, plină de agi­tație, nervozitate, dar și surprinzător de optimistă. În jurul helipadului și la ușa de acces spre acoperiș sunt postați mercenari în civil înarmați până în dinți, plătiți de Colin & Lowe Inc. Câțiva dintre ei sunt și jos în stradă și pe lângă lifturi. Sarcina lor este să-i împiedice pe cei care încearcă să dea buzna în clădire în speranța că se vor adăposti de găști sau mai mult, că vor putea urca la bordul elicopterului care să-i transporte pe New Frontier. Este dificil să-i acuzi pe cei care încearcă să scape și la fel de dificil să îi acuzi pe cei care îi opresc. Fiecare om luptă pentru el însuși și pentru cei dragi, iar astfel ne ducem naibii cu toții.

La prânz, când am ajuns la clădire, străzile miroseau a frică și disperare. Am văzut un bărbat purtând un costum scump oferindu-i unuia dintre paznicii de la intrare o servietă plină cu bancnote, dar paznicul a refuzat. Fie pentru că erau martori în jur, fie pentru că nimeni nu știe dacă banii vor mai valora ceva mâine. Din spatele lui a venit o femeie frumoasă, de vârsta a doua, care mi se părea cunoscută. I s-a prezentat paznicului-șef, reamintindu-i în același timp filmele în care jucase. 

— Ne îndreptăm spre entropie, zice Colin. 

— Știi foarte bine că habar nu am ce înseamnă asta, răspund eu. 

— A doua lege a termodinamicii. 

— Nu îmi spune nimic. 

— Voi, avocații, nu știți nimic? 

— Știm doar cum să facem curat după ingineri. 

Colin râde. Tocmai îi rezumasem parteneriatul nostru simbiotic, care dura de mai mult de 15 ani, în cadrul firmei Lowe Inc. 

— Entropia..., continuă Colin privind spre linia orizontului, peste orașul a cărui siluetă zimțată se prefigurează în lumina soarelui ce dispare în mare. Entropia spune că, într-un sistem închis, totul va fi distrus în timp. Dacă lași un castel de nisip, a doua zi va fi schimbat de vreme și vânt. Nu va fi înlocuit cu ceva și mai încântător, ci se va face mai cenușiu și mai aplatizat. Lipsit de viață, lipsit de spirit. Nimic. Asta este entropia, Will. Și este „cea mai universală“ lege a naturii dintre toate. 

— Legea fărădelegii. 

— Așa vorbesc juriștii. 

— Așa spun filosofii. Hobbes credea că fără legi, fără un contract social, am fi azvârliți într-un haos mai teribil decât cea mai cumplită dictatură. Și pot să afirm că pare să fi avut dreptate. 

— Leviatanul este aici, confirmă Colin. 

— Ce este Leviatanul? întreabă Beth, fiica lui Colin, care s-a furișat lângă noi fără să o observăm. 

Are 17 ani, e cu trei ani mai mică decât fratele său Brad, care este pe acolo, pe undeva, în oraș. Atât de tare seamănă cu Amy, fiica mea, dar acesta nu este singurul motiv pentru care îmi dau lacrimile când mă uit la Beth. 

— Este povestea unui monstru marin care nu există, îi spun eu, văzând că nu răspunde Colin. 

— Atunci cum poate fi aici? 

— Este doar o metaforă, draga mea. Un filosof renumit a folosit-o să descrie o societate fără legi și ordine.

Colin o trage pe fiica sa lângă el. 

— Așa ca aceasta? întreabă Beth. 

Un bărbat în kaki se îndreaptă spre noi. Colin bombăne. 

— Du-te să-i ții companie mamei tale, Beth, vin și eu în curând. 

Ea fuge ascultătoare. 

— Domnule locotenent? spune Colin. 

— Da, domnule Lowe! Comandantul meu de la primul etaj mi-a raportat că încep să aibă dificultăți în a-i opri pe oameni să intre. Să deschidă focul...? întreabă bărbatul în uniformă.

Are păr grizonant, scurt și des, și ține în mână o stație de emisie — recepție din care se aude o voce agitată, care pare să încerce să ia legătura cu el. 

— Sunt găști? vrea să știe Colin. 

— Oameni obișnuiți care speră să urce în elicopter, dom­nule Lowe. 

— Bieții de ei. Nu trageți decât dacă este necesar. 

— Da, domnule. 

— Cât mai durează până vine elicopterul? 

— Pilotul spune că ajunge în douăzeci de minute, domnule. 

— Ok, țineți-ne la curent când sosește, pentru ca toată lumea să fie gata de îmbarcare imediat ce aterizează. 

— Am înțeles, domnule Lowe. 

În timp ce locotenentul se îndepărtează, îl aud răspunzând apelului din stația de emisie — recepție. 

— Înțeleg, domnule sergent, dar ordinul este să nu folosim mai multă forță decât este necesar. Ai înțeles? Da, menține poziția și... 

Cuvintele se pierd în depărtare și revine sunetul domol al sforii care se lovește de stâlp și dinspre străzile întunecate se propagă până sus sirena unei mașini de poliție. Și Colin, și eu știm că nu este poliția, a trecut mai bine de un an de când poliția nu mai patrulează pe străzi după lăsarea nopții, ci probabil patru tineri cu arme automate, îndeajuns de drogați încât să-și păstreze toate reflexele intacte, dacă nu chiar mai ascuțite, căci le dispar toate inhibițiile. Deși inhibițiile nu au fost doar încetinite, ci zdrobite, și nu doar în cazul acestor prădători, ci în cazul întregii populații. Expresia „acțiuni care încalcă limitele“ nu mai are nicio semnificație, dacă toate limitele au fost eliminate. 

Și poate că asta este singura scuză pentru ceea ce am făcut. 

Încă aud acea motocicletă, probabil că are o gaură în tobă sau cum îi zice. 

Accelerez pe bulevardul pustiu prin oraș, spre sud, înspre abator. Motorul duduie din cauza găurii de glonț din toba de eșapament, trebuie să o repar. Și îmi trebuie benzină. Acul indicatorului de combustibil este pe roșu, nu sunt sigur că voi ajunge la destinație. Cu siguranță nu vrei să rămâi singur în centru în toiul nopții, fără membrii găștii tale, pentru că atunci, brusc, devii un animal de pradă. Dar, cât timp am benzină, cât funcționează acest motor, încă sunt undeva în vârful lanțului trofic. Pentru că am găsit ceea ce căutam sus, pe dealul din spatele meu. Calea de acces. Punctul slab al zidurilor de apărare ale cetății. Poate că toți cei care stau în vilă vor muri în câteva ore, poate că nu. Nu-i de datoria mea să dau sentințe, eu sunt doar mesagerul. Sunetul motocicletei răsună între clădirile de birouri înalte și goale. Dacă merg cu viteză prea mare rămân fără benzină, dar cu cât stau mai mult aici, în centrul orașului, cu atât cresc riscurile de a da de bucluc. Uită-te doar la gașca de la clădirea Lowe pe lângă care am trecut, când am încetinit puțin unul dintre ei a încercat să îmi țină calea ca să îmi ia motocicleta. Oamenii sunt animale, disperați, furioși și speriați. La naiba. Ce s-a întâmplat cu acest oraș, cu această grozavă și minunată țară?

II

 — Mai sunt 18 minute până vine elicopterul! strigă locotenentul. 

— 1 080 de secunde, spune Colin, mereu mai rapid decât mine la calcule. 

Totul s-a derulat rapid din momentul în care s-a descoperit virusul și până când pandemia a afectat lumea întreagă, care s-a îndreptat spre haos. 

Oamenii mureau ca muștele. La început din cauza bolii, apoi din cauza prăbușirii sistemului economic și, la final, al instituțiilor politice și sociale. Desigur, pandemia i-a afectat cel mai puternic pe săraci, așa cum se întâmplă cu toate veștile rele. Dar numai după ce lipsa hranei s-a acutizat, iar situația pe care noi încercam să o gestionăm împreună ca societate s-a preschimbat într-o luptă pentru resurse între cei care au și cei care nu au. Mai întâi lupta a izbucnit între săraci și bogați, apoi între săraci și săraci, apoi între vecini din toate mediile sociale, până când familiile și prietenii au fost singurii care nu se dușmăneau. Magazinele alimentare erau goale și ulterior s-au golit și magazinele de arme, cu toate că producția de pistoale și puști a fost sistată ultima. Supremația legii, care era deja pe marginea prăpastiei, s-a prăbușit. Bogații s-au baricadat în ferme și castele din zona rurală, adesea în locuri aflate la înălțime, care erau mai ușor de apărat. Câțiva oameni extrem de bogați, precum Colin Lowe, care anticipaseră prăbușirea cu mult înainte de izbucnirea pandemiei, și-au luat măsuri de prevenție și au cumpărat proprietăți private și insule autonome și apărate de propriile armate de mercenari, dotate cu armament de ultimă generație. Paradoxal, virusul i-a ajutat în lupta împotriva celor care reprezentau cea mai mare amenințare: masele de oameni săraci și disperați. Pentru că infecția s-a răspândit nestăvilit în șirurile de case în care oamenii trăiau aproape unii de alții și nimeni nu avea asigurare de viață, plus că nu aveau bani nici să respecte regulile de carantină impuse de autorități. Însă, după ce pandemia s-a domolit treptat și a început să prezinte un risc mai mic decât jafurile, cei aflați între ciocan și nicovală au fost afectați cel mai puternic. Cei care dețineau ceva ce le putea fi furat, dar care nu aveau suficiente mijloace ca să se apere. Odată jefuiți, mulți dintre ei au devenit la rândul lor prădători. Era din nou pandemie. Sărăcia, disperarea și violența sunt contagioase. 

Când a debutat pandemia, eu eram șeful departamentului juridic al companiei IT a lui Colin. Virusul a venit dinspre est, din celălalt capăt al țării, dar ne-a împresurat înainte ca noi — majoritatea, clasa de mijloc aflată în siguranță — să avem timp să reacționăm. 

Cu cinci ani înainte, când Colin îmi arătase Insula Șobolanilor, mica insulă-pușcărie de circa zece hectare din apropierea aeroportului, l-am tachinat că era un profet al apocalipsei, unul dintre acei paranoici care se pregătesc mereu pentru ce e mai rău, pentru eventualitatea în care vor trebui să se descurce pe cont propriu. În țara noastră există așa de mulți oameni de acest soi poate tocmai din cauza culturii pentru libertate. Ești creatorul propriului succes, nimeni nu te va opri, însă nici nu te va ajuta nimeni. 

— Este logică pură, mi-a răspuns când l-am întrebat dacă reacția lui nu este semn de paranoia. Eu sunt inginer și programator, iar cei din tagma noastră nu sunt niște isterici ce cred că sfârșitul lumii este aproape. Noi doar luăm în calcul probabilitatea să se întâmple ceva neprevăzut, cum facem în activitatea noastră. Pentru că un lucru este sigur: dacă e suficient timp, totul, absolut totul se va întâmpla. Probabilitatea ca ordinea socială să se destrame în cursul vieții mele nu e mare, dar nici neglijabilă nu e. Când multiplic acea probabilitate cu cât mă va costa financiar și din perspectiva calității vieții, obțin prețul pe care ar trebui să fiu dispus să îl plătesc pentru asigurare. Această achiziție..., a spus arătând cu mâna întinsă spre insula stâncoasă cu clădiri de beton nelocuite, construite cândva pentru a-i ține pe criminali înăuntru, nu afară..., este un preț mic ca să dorm bine noaptea. 

Pe atunci, nu știam că el avea deja rastele pline cu arme pe insulă. Și nici că el împreună cu mai mulți dintre prietenii săi directori își făcuseră intervenții chirurgicale cu laser pentru miopie, nu din motive estetice, ci se gândeau că avea să fie dificil să facă rost de ochelari sau lentile de contact dacă se destrăma ordinea socială; o acuitate vizuală bună avea să fie esențială când lupta pentru supraviețuire ne-ar fi adus puțin mai aproape de epoca de piatră. 

— Nu există niciun motiv să nu fii pregătit, Will. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru familia ta. 

Dar eu nu eram pregătit. 

Nu este adevărat că jafurile au început când auto­ritățile au decis să golească închisorile care în realitate erau adevărate camere de execuție în care izolarea era imposibilă și virusul putea să facă ravagii în voie. Deținuții eliberați din închisori pur și simplu nu erau suficient de numeroși încât să provoace singuri întregul haos. Acesta a fost sentimentul meu. Sentimentul că autoritățile erau pe punctul de a pierde controlul, că ordinea a fost înlăturată, că în curând aveam să fim nevoiți să înhățăm tot ce putem înaintea altora. Nu e adevărat nici că nu am văzut sau nu am înțeles ce se petrecea. Nu a fost o frică irațională. Știam că dacă puteam să uităm de pandemia aceasta — și în unele țări deja revenea — ne puteam întoarce la viețile noastre obișnuite. Dar am observat că și frica devenise mai puternică decât bunul-simț care domnește în comunitățile stabile. Nu era isterie în masă, era lipsa bunului-simț. Astfel încât la nivel individual, persoanele au făcut alegeri care au fost raționale și de bun-simț pentru ele și cei dragi lor, dar catastrofale pentru societate. 

Unii au devenit tâlhari și hoți de nevoie. 

Alții — precum Brad, fiul lui Colin — pentru că așa au avut chef.

Brad Lowe, în timpul copilăriei sale, a avut o relație complicată cu tatăl lui. Colin îl privea pe primul său născut, Brad, drept continuatorul muncii lui de-o viață. Dar pur și simplu era o sarcină pentru care Brad nu era înzestrat. Nu avea nici inteligența, nici capacitatea de muncă a tatălui său și îi lipseau viziunea și dorința de-a schimba lumea. Nu avea nici atitudinea de învingător a lui Colin, nici abilitatea de a-i motiva pe ceilalți. Pe de altă parte, ceea ce Brad moștenise era egoismul uneori nestăvilit și disponibilitatea de a ignora interesele altora pentru a obține ce își dorea. Putea fi vorba despre a cheltui banii tatălui său pentru a mitui antrenorul ca să obțină un loc în echipa de fotbal a școlii, în detrimentul altcuiva mai talentat. Sau îl putea convinge pe tatăl său să îi dea bani pentru ceea ce numea un proiect de întrajutorare creat de el și câțiva dintre prietenii lui pentru studenții dezavantajați, dar care, cum s-a dovedit ulterior, au fost cheltuiți pe droguri, femei și petreceri extravagante în casa pe care o închiriaseră în afara campusului. Colin l-a retras de la colegiu abia după ce directorul l-a contactat și i-a spus că fiul lui l-a amenințat fizic, după ce se descoperise că Brad falsificase documente ca să pară că luase niște examene la care nici nu se prezentase. 

Când Brad s-a întors acasă în acea vară, era cel mai mare ratat. Și nu mă puteam abține să nu îmi pară rău pentru el. Familiile noastre își petreceau vacanțele împreună la munte, într-o cabană imensă de două etaje. Timp de mai mulți ani am împărțit cheltuielile, dar apoi Colin a cumpărat-o cu totul. Era o relație conflictuală între tată și fiu și asta îl împiedica și mai mult de Brad să se înțeleagă cu noi, ceilalți. Pentru că Brad nu era un băiat lipsit de sentimente, din contră; era mult prea sentimental. Își iubea și își venera tatăl. Așa a fost mereu și era clar pentru toată lumea. Sentimentele lui erau mult mai clare decât erau ale tatălui său. Iar acum sentimentele lui Brad tindeau spre disperare, furie, apatie, indiferență și o agresivitate pe care le îndrepta împotriva oricui nu îi făcea pe plac, fie că era din propria sa familie, noi sau oricare dintre membrii personalului de la cabană. Și acela a fost momentul în care l-am descoperit pe al doilea Colin în Brad. Latura aceea a personalității care se ivea când inteligența și entuziasmul seducător ale lui Colin nu reușeau să convingă lumea: Colin cel amenințător, care, sub impulsul momentului, putea să cumpere un competitor mic, incomod, după care să lichideze compania și să concedieze toți angajații. După ce de vreo două ori am zădărnicit planurile financiare ale lui Colin din motive de legalitate, s-a enervat atât de tare, încât știu că a fost pe punctul de a mă concedia. Știu asta pentru că i-am zărit în privire abisul întunecat încă de pe vremea când eram copii și nu obținea ceea ce voia. 

Până când obținea ce voia. 

Și cred că asta descoperise Brad. Că poți — dacă renunți la câteva inhibiții — să-ți impui voința prin violență, amenințări și forță brută. Așa cum i-a determinat pe frații Winston din cabana de alături să i se alăture și să incendieze vechiul garaj al lui Ferguson. Pentru că, dacă nu o făceau — după cum au explicat ulterior frații la interogatoriul poliției —, Brad le spusese că avea să dea foc cabanei familiei Winston în timp ce dormeau. 

S-a dovedit că Brad era capabil de sentimente puternice și atunci când o curta în zadar pe fiica mea, Amy. Fusese îndrăgostit de ea de când erau mici, dar în loc să-i treacă, așa cum se întâmplă în cazul iubirilor din copilărie, sentimentele lui păreau să se intensifice cu fiecare vacanță de vară în care se întâlneau. Desigur, putea să fie din cauză că de la un an la altul Amy se făcea tot mai frumoasă, dar la fel de bine pentru că sentimentele nu erau reciproce și repetatele ei refuzuri păreau doar să îl ambiționeze. Deoarece el credea evident că are dreptate în ceea ce o privește. 

Într-o noapte, m-a trezit vocea lui Brad care răsuna pe hol, în fața ușii de la camera lui Amy, de unde insista să îl lase să intre. Pentru că ea refuzase să-i dea drumul în cameră, el o amenința:

— E cabana noastră, tot ce e aici îmi aparține, așa că lasă-mă să intru sau te dau afară și tatăl tău va fi concediat. 

Nu i-am spus niciodată lui Colin despre asta, la urma urmei și eu am făcut lucruri aiurea din cauza pasiunii înverșunate, și bănuiam că avea să-l pedepsească mai dur decât ar fi trebuit, ca să ne arate că nu tolerează un astfel de comportament. Așadar, nu amenințările aduse lui Amy, ci incendierea garajului a fost picătura care i-a umplut paharul lui Colin. După ce Brad a scăpat cu o pedeapsă cu suspendare și compensații semnificative pentru domnul Ferguson plătite din buzunarul tatălui său, Colin l-a ținut în arest la domiciliu. După două zile, Brad s-a dus în oraș cu motocicleta pe care o primise cadou la majorat. Luase o sumă mare de bani din seiful tatălui său și cheile unui apartament din centru. 

— Cel puțin, știu unde este, a răsuflat ușurat Colin la micul-dejun. 

Trei luni mai târziu, Colin mi-a spus că poliția l-a informat că apartamentul a fost complet distrus de unul dintre numeroasele incendii din centru, că nu era nicio persoană decedată la locul respectiv, dar pe de altă parte, l-au anunțat că Brad era de negăsit. Colin îl dăduse pe Brad dispărut și făcuse presiuni asupra poliției să îl caute, dar la acel moment autoritățile nu se mai ocupau decât de cele mai spinoase cazuri: violența stradală, incendiere și crimă. De pe coasta de est am auzit că agenții din anumite orașe se baricadaseră în secțiile de poliție devenite ținte predilecte ale găștilor, datorită arsenalelor existente acolo. Circulau și zvonuri cum că polițiștii din anumite state renunțaseră pur și simplu să mai vină la muncă și, în schimb, se organizaseră ca tâlhari ai autostrăzilor ca să supraviețuiască. 

Când guvernul a decretat în sfârșit starea de urgență la nivel național și Colin s-a mutat împreună cu soția sa și Beth în închisoarea dezafectată de pe Insula Șobolanilor, mi-a spus că primise în sfârșit informații despre Brad, pe alte căi. Fiul lui Colin Lowe devenise liderul unei găști de tâlhari care își spuneau Haos. 

— De ce să jefuiască? a spus Colin clătinând din cap. Poate să vină la mine și să primească tot ce are nevoie. 

— Poate că de asta are nevoie. Să-ți demonstreze că se poate descurca singur, că poate nu doar să supraviețuiască în aceste vremuri fără ajutorul tău, ci și să-și țină capul sus, să fie un lider. Ca tine. 

— Hm, deci tu nu crezi că o face doar pentru că îi place, a spus Colin privindu-mă. 

— Ce să îi placă? 

— Haosul. Să jefuiască. Să distrugă. 

— Nu știu. 

Și acesta era adevărul. 

În timp ce lumea să prăbușea în jurul nostru, Heidi, Amy și cu mine încercam să avem o viață cât mai normală în centru. 

Eu și Heidi ne cunoscuserăm când eu eram la facultatea de drept și relația dintre noi a început foarte simplu. Ne-a luat două seri să ne dăm seama că eram făcuți unul pentru altul și doi ani să ajungem la concluzia că avuseserăm dreptate. Așa că n-am stat prea mult pe gânduri. Ne-am căsătorit și trei ani mai târziu s-a născut Amy. Ne-am fi dorit mai mulți copii, dar de abia după 14 ani s-a născut fiul nostru Sam, care împlinește patru ani în curând.

Când virusul făcea ravagii și orașul era carantinat, compania la care lucra Heidi a dat faliment și ea și-a dat seama că avea să fie dificil să-și găsească un loc de muncă într-un domeniu în care rata șomajului urcase de la cinci la treizeci la sută și în timpul unei recesiuni economice care atinsese ceea ce experții numeau masa critică, adică spirala descendentă se autoalimenta. Apoi, după pandemie, când lumea putea din nou să își vadă de viață fără teama de infecție, Heidi a început să acorde asistență juridică pentru oamenii cei mai defavorizați din societate. Lucra din bucătăria noastră și evident că era plătită doar ocazional pentru munca depusă. Din fericire, banii nu constituiau cea mai stringentă problemă pentru familia noastră. Chiar înainte să izbucnească pandemia, conducerea Lowe Inc. acceptase oferta de preluare din partea celei mai mari companii IT din țară, ceea ce a însemnat că, în realitate, eu și ceilalți acționari nu trebuia sa mai lucrăm pentru tot restul vieții în calitate de contribuabili. Am demisionat și mi-am petrecut următoarele câteva săptămâni gândindu-mă cum să îmi continui viața. Și în acea perioadă a atacat virusul și el a decis ce vrea să facă nu doar cu viața mea, ci și cu viețile multor altor oameni de pe această planetă. 

Astfel am descoperit că lucru cel mai semnificativ pe care îl puteam face era să o ajut pe Heidi să îi ajute pe alții. 

Și din acea zi, nu doar bucătăria noastră, ci și livingul și biblioteca au funcționat ca un fel de centru de criză pentru suflete distruse și pentru oamenii încercați de soartă. Dar atunci și sistemul judiciar a început să scârțâie. Deși guvernul, parlamentul și instanțele încă funcționau într-o oarecare măsură, nu era decât o chestiune de timp până când poliția avea să impună legi și restricții, un sistem penitenciar care să se ocupe de încarcerări, da, chiar dacă aveam o armată loială. Parlamentul le acordase liderilor armatei puteri suplimentare pentru apărarea proprietății, cel puțin a proprietății publice, și în alte circumstanțe ar fi putut fi primul pas în a deschide calea unui grup al liderilor militari de a prelua controlul țării. La urma urmei, o juntă — dacă ar fi să urmăm filosofia socială a Leviatanului — ar fi mai bună decât o anarhie. Dar nu s-a întâmplat așa. În schimb, soldații și ofițerii au fost recrutați de milițiile private ale celor bogați, câștigând de cinci ori mai mult decât ca militari profesioniști. 

Inclusiv noi, care nu eram atât de înstăriți, am început să luăm măsuri preventive pentru a ne apăra bunurile. Ceea ce credeam că ne aparține. Să ne pregătim pentru ce era mai rău. 

Dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce avea să se întâmple. 

Și iată-mă pe acoperișul unui zgârie-nori așteptând elicopterul, încă mai simt gustul frânghiei pe limbă, mirosul de benzină din garaj și încă aud din casă țipetele celor dragi. Și certitudinea apăsătoare că voi pierde tot, absolut tot. 

 — Mai sunt 16 minute! strigă locotenentul. 

Colin și cu mine ne ducem la marginea acoperișului și privim în jos la străzile întunecate. Abia mai disting sunetul motocicletei singuratice. În urmă cu doar o lună, orașul era ticsit de găști de motocicliști care făceau ravagii, acum din cauza lipsei combustibilului majoritatea erau obligați să meargă pe jos la jaf.

— Așadar, tu nu crezi că Justiția este moartă, ci doar că are o gaură în frunte? întreabă Colin. 

Ridic privirea spre el. Colin are o minte cu care greu ții pasul, dar, din moment ce m-am antrenat să îi urmăresc raționamentele încă de când ne-am cunoscut, în clasele primare, se întâmplă să mă pricep să-i descifrez mesajele. Aude motocicleta și automat se gândește la fiul său Brad și la gașca Haos, ai cărei membri poartă căști pictate cu un motiv năucitor: zeița dreptății, Justiția, o femeie legată la ochi care ține o balanță în mână. Doar că aceasta are în frunte și o gaură de glonț, mare, însângerată.

— A fost învinsă, dar eu încă mai cred că statul de drept va avea un reviriment. 

— Iar mie mereu mi s-a părut o naivitate și am crezut că mai devreme sau mai târziu va fi ca acum, când nu te poți încrede decât în familie. Care dintre noi a avut dreptate, Will? 

— Oamenii se vor lupta împotriva entropiei tale, Colin. Oamenii vor ce e mai bun, vor o societate civilizată, vor supremația dreptului. 

— Ceea ce vor oamenii este să se răzbune pentru nedreptățile comise, aceasta era menirea statului de drept. Iar când statul de drept nu mai poate îndeplini această sarcină, oamenii își fac singuri dreptate. Privește istoria, Will. Răzbunări sângeroase, vendete în care fiii și frații își răzbună tații și frații. De acolo venim și acolo ne întoarcem acum. Pentru că asta simțim, așa suntem noi oamenii clădiți. Inclusiv tu, Will. 

— Aud ce spui, dar nu sunt de acord. Eu pun rațiunea și omenia mai presus de răzbunare. 

— Pe naiba. Te poți preface, dar știu ce sentimente te răscolesc. Și tu știi la fel de bine ca mine că emoțiile întotdeauna, absolut întotdeauna, câștigă în fața rațiunii. 

Nu îi răspund, în schimb îmi îndrept privirea înspre stradă, după motocicletă. Huruitul ei se aude mai estompat, dar văd mișcându-se un con de lumină și sper că este ea. Acum avem nevoie de lumină și avem nevoie de speranță. Pentru că el are dreptate. Colin are mereu dreptate. 

III 

Încetinesc. Aici, puțin mai jos pe strada aceasta, nu sunt nici oameni, nici mașini, dar din moment ce eu merg doar cu pozițiile aprinse ca să nu atrag prea mult atenția, trebuie să văd la timp găurile din asfalt. Este o nebunie când te gândești că, deși oamenii au rămas fără benzină de mult timp, încă mai au o mulțime de grenade, iar exploziile se apropie tot mai mult pe zi ce trece. 

Frânez. Nu din cauza vreunei gropi, din cauza luminii unei lanterne. Acolo, înainte de următoarea intersecție, o gașcă și-a instalat un punct de control. În spatele lor, o mașină arde mocnit. 

Fir-ar, au întins un covor cu țepi de-a latul întregii străzi. Frânez și privesc în oglindă. Și evident, în reflexia luminilor de frână, văd că sunt și în spatele meu. Ies din clădirile de pe ambele părți și trag după ei un covor cu cuie ca să împiedice retragerea în acea direcție. Îmi ia două secunde să îmi dau seama că sunt 12, șase în față și șase în spate, doar patru sunt înarmați, că sunt tineri după cum se mișcă și că nu poartă simboluri sau insigne care să îmi spună din ce gașcă fac parte. Vestea proastă este că, pentru a face rost de covoarele cu țepi, au luat cu asalt o secție de poliție, ceea ce înseamnă că nu le lipsește curajul. Care este un alt cuvânt pentru disperare. Vestea bună este că sunt aliniați la întâmplare și într-un mod nepotrivit, iar asta îmi spune că fie nu au multă experiență, sunt pur și simplu proști, fie își imaginează că superioritatea numerică e suficientă. 

Mai am cincizeci de metri până la ei, dar mă opresc și îmi dau casca jos. O ridic ca să o poată vedea. 

— Haos! strig eu, sperând că văd simbolul de pe cască. 

— Fir-ar, e o fată! aud pe cineva spunând. 

— Cu atât mai bine, râde un altul. 

— Îndepărtați covorul și lăsați-mă să trec dacă nu vreți să aveți probleme! strig eu. 

Idioții, așa cum suspectam, râd drept răspuns și pornesc reflectoarele. Acum îi văd mai bine, un amestec etnic și vestimentar, o adunătură de lucruri pe care nicio altă bandă nu ar avea-o. Îmi scot pușca Remington prinsă pe latura motocicletei și țintesc spre cel mai mare individ, care e încă orbit de lumină și stă în dreptul covorului de cuie. Mă gândesc când am folosit-o ultima dată și cum am obținut un triunghi echilateral perfect între ochi și gaura făcută de glonț. Dar, desigur, atunci ținta atârnase de un cârlig chiar în fața mea. Trag, iar împușcătura produce ecouri puternice între zidurile clădirilor. Tipul cade lat pe spate, pe covorul de cuie, iar eu accelerez, vreau să trec printre picioarele care se zvârcolesc pe pământ. Reușesc să pun pușca înapoi în toc și să prind ghidonul cu ambele mâini înainte ca roata din față să îl lovească și să îl calce. 

Nu trage nimeni după mine. 

În aceste vremuri, nimeni nu irosește muniția pe cauze pierdute. 

Nu știu dacă îmi stabilesc intenționat traseul pe lângă casa lui Adam, nu prea am combustibil pentru ocolișuri. Dar poate că am nevoie să vizitez locul crimei, să îmi reamintesc de ce fac ceea ce fac acum. În orice caz, deodată sunt acolo.

Este liniște, întuneric. Nu mă opresc, doar reduc viteza.

Gaura din poartă este încă acolo. Gaura pe care eu am făcut-o. 

 Am strâns mânerele foarfecilor de tăiat cabluri și dinții au mușcat din sârmele de oțel ale porții.

Simțeam privirile tuturor celor 12 oameni din spatele meu, mirosul de testosteron, sunetul bocancilor nervoși care nu puteau sta nemișcați pe asfalt. 

— Mai repede! a șoptit Brad entuziasmat. 

Aș fi putut să îl întreb de ce se grăbea, aș fi putut să spun că poliția nu avea să apară. 

L-aș fi putut întreba dacă nu vrea să facă el munca, aș fi putut să spun că lucrez în ritmul meu. 

Sau aș fi putut să-l întreb dacă n-ar fi mai bine să lăsăm totul baltă, să spun lucrurilor pe nume: era o idee proastă. 

În calitate de adjunct al lui Brad, era de datoria mea să-mi exprim dezacordul, să încerc să îl conving să renunțe. Privind în urmă, m-am gândit mult la asta. Dacă aș fi putut schimba ceva. E discutabil. Ideea era proastă, însă ceea ce era important era că Brad venise cu ea. La început, ca de obicei, nu fusese dispus să piardă respectul găștii și să admită că eu aveam dreptate. Dar puteam proceda ca de obicei, să-mi prezint argumentele de parcă ar fi fost o interpretare a argumentelor lui, astfel încât atunci când își dădea seama că eu aveam dreptate — și ulterior s-a dovedit că am avut dreptate — el putea să își asume meritele. Era în regulă, deoarece un lider prost poate fi suficient de bun dacă învață să distingă între cine îl sfătuiește de bine și cine nu. Iar Brad avea această capacitate. Chiar dacă el însuși avea o inteligență medie, era ca și cum recunoștea în mod automat inteligența. Nu avea nevoie să înțeleagă raționamentele tale, pur și simplu recunoștea inteligența de parcă această calitate ar fi fost scrisă în fruntea persoanei respective. Prin urmare nu cariera mea în kickboxing a fost motivul pentru care m-a numit secund în gruparea Haos, ci inteligența.

Motivul pentru care nici măcar nu am încercat să-l confrunt sau să-l manipulez a fost acela că mi-am dat seama că această spargere însemna mai mult decât mâncare, arme, combustibil și eventual un generator din garaj. Mă gândisem că Brad îi știa pe acești oameni, dețineau ceva râvnit de el, și că el nu putea fi influențat. Așa că n-am spus nimic. Recunosc fățiș: nu îmi risc poziția în gruparea Haos, singura chestie care mă ține în viață, pentru niște albi bogați pe care nici nu-i cunosc. 

— Gata, am spus dând la o parte bucata din gardul de sârmă și târându-mă înăuntru, simțindu-i vârfurile zgâriindu-mi mâinile și geaca de piele. 

Ceilalți m-au urmat. Brad privea în sus la clădirea întunecată, scăldată în lumina lunii. Era ora două noaptea. Cel mai probabil toți dormeau.

Am scos armele. Desigur, existau grupări mai bine înarmate, mai ales dacă proveneau din poliție, armată sau erau membri ai fostelor carteluri care trecuseră granița. Însă în comparație cu găștile obișnuite de tineri, noi eram ca o miliție: aveam fiecare câte un AK-47 plus un pistol Glock și un cuțit de luptă. Nu mai aveam grenade pentru aruncătoarele bazooka, dar Brad și cu mine aveam fiecare câte două grenade ofensive. 

Ochii lui Brad străluceau de parcă ar fi fost îndrăgostit. Se putea spune chiar că arăta bine. Poate că arăta bine când dormea. Însă când era treaz, era ceva îngrijorător în expresia sau strălucirea de pe chipul său, ceva terifiant, de parcă s-ar fi așteptat fie lovit, de parcă te-ar fi urât înainte să apuci tu să-l urăști. Și această ură profundă, rece și oroarea alternau atât de repede cu blândețea, frumusețea și sensibilitatea, încât nu puteai decât să te întrebi cum era el în interior. Da, era imposibil să nu-ți fie milă de el și să nu dorești să-l ajuți. Și în această noapte anume, în lumina lunii care se revărsa pe părul lui lung și blond, Brad arăta precum Kurt-nu-știu-cine, un rocker ale cărui melodii erau cântate de tatăl meu adoptiv la beție. Apoi urla că toți ar trebui să fie precum Kurt; să scrie câteva cântece cool și apoi să se împuște. Dar el nu putea face nimic, tatăl meu, așa că s-a mulțumit cu ultima parte. 

— Ești pregătită, Yvonne? a spus Brad uitându-se la mine. 

Planul era să-l iau pe Dumbo cu mine, să sunăm la ușa principală în timp ce restul aveau să intre prin spate. Nu am înțeles de ce trebuia să trezim o familie care teoretic dormea, în loc să ne folosim de elementul surpriză, însă Brad spusese că locatarii, la vederea unei columbiene și a unui băiat scund și retardat, aveau să lase garda jos, deoarece erau genul de oameni care își ajută semenii, cum i-a numit el cu dispreț în glas. 

Eu am încuviințat și Brad și-a tras cagula pe față. 

Dumbo și cu mine am mers la ușa din față și am sunat la sonerie. Am așteptat cam un minut până s-a aprins luminița camerei de luat vederi de deasupra ușii. 

— Da? a spus o voce somnoroasă de bărbat la interfon. 

— Numele meu este Grace, am fost colegă cu Amy, am spus pe un ton plângăcios. Iar acesta este fratele meu mai mic.

Aflasem numele lor de la Brad, iar talentul actoricesc îl moștenisem de la o columbiană și un bărbat despre care nu știam nimic.

— Ce faceți afară în toiul nopții și cum ați intrat? 

— I-am dus mâncare bunicii, dar acum este o gașcă pe străzi și apoi mi-am amintit de casa lui Amy. Ne-am cățărat peste gardul de sârmă ghimpată. Uitați-vă la Sergio. 

Am arătat spre rupturile pe care le făcusem în cămașa lui Dumbo — care, în mod evident, nu părea să aibă niciun strop de sânge latin în vene. 

A urmat o pauză în care ne-a analizat cu atenție. Nu era neobișnuit să transporți mâncare și alte lucruri de la o casă la alta pe întuneric. 

— Un moment, a spus el. 

Am ascultat. Se auzeau pași pe scara din interior, părea să fie un bărbat adult. 

Ușa s-a deschis. La început puțin, apoi complet. 

— Intrați, eu sunt Will. Tatăl lui Amy. 

Bărbatul avea ochi albaștri, fața ridată, barbișon și păr creț și roșcat, care îl făcea să pară mai tânăr decât era. Probabil Brad avusese dreptate: chiar părea genul de om care ajută lumea. Era desculț, dar își luase o pereche de pantaloni albaștri uzați și un tricou cu ceea ce probabil era logoul universității la care studiase. M-am strecurat repede pe lângă el ajungând în spatele său cât ținea ușa deschisă pentru Dumbo. Am scos pistolul și l-am lovit tare cu țeava în tâmplă. Nu ca să-l rănesc sau să îl las inconștient, sunt destul de înaltă pentru ca o lovitură cu călcâiul la cap să aibă acest rezultat. Ci ca să îi arăt că fata și băiatul cel scund erau dispuși să folosească violența. 

El a țipat și și-a dus mâna la rana sângerândă de la tâmplă. Am îndreptat pistolul spre el. 

— Nu îmi răniți familia. Luați tot, dar nu... 

— Dacă faci exact ce îți spunem, nimeni din casa asta nu va avea de suferit. 

Și eram convinsă că spun adevărul. 

IV

Sângele de la tâmplă mi s-a scurs pe tricou în timp ce m-au dus în garaj și m-au legat de scaun, pe care, la rândul lui, l-au fixat de strung. Fata care pretinsese că era colegă de clasă cu Amy — și, din ce știam, putea fi adevărat — a cercetat generatorul diesel. Era pe roți, dar cântărea 150 de kilograme, așa că se gândea cum să-l ia cu ei. 

Eu nu mă gândeam decât la ce făcea Heidi. Și ea se trezise la auzul soneriei și sigur își dăduse seama ce se petrecea. I-a adăpostit pe Amy și Sam în pivniță? În ceea ce noi numeam camera pentru situații de urgență, dar care, strict vorbind, era doar o debara fără ferestre, cu pereți de cărămidă, o ușă solidă care putea fi închisă din interior și în care aveau apă și mâncare pentru o săptămână. Dacă fata înaltă cu păr negru era pe atât de rațională pe cât părea, aveau să ia doar ce le trebuia și cât puteau să care, după care aveau să plece. Băiatul care era cu ea nu scosese o vorbă, doar îi urmărea atent fiecare gest. El arăta inofensiv și nu părea să-i facă plăcere să rănească oamenii.

De abia când am auzit-o pe Heidi țipând în casă mi-am dat seama că erau mai mulți. 

— Ai promis..., am dat să spun. 

— Taci! a spus fata și m-a lovit iar cu arma. 

Băiatul s-a uitat la ea, dar ea nu a spus nimic, doar se uita la mine. Era ca și cum își cerea iertare din priviri. 

La scurt timp, un tip purtând o cască albă de hochei s-a ivit în ușa garajului. Pe fruntea căștii scrisese cuvântul Justiția. 

— A spus să intrați, a anunțat tipul. În glas i se distingea un râs înăbușit. 

Cine mai era și acesta? Liderul, probabil. 

Băiatul și fata au dispărut, în timp ce tipul a luat poziție în fața mea. Ținea în mâini o armă automată rusească, de care brusc avea toată lumea, și care părea fiabilă. Kalașnikov. Există țări pe ale căror drapele este desenat un kalașnikov, văzut drept simbol al luptei pentru libertate. Mă cutremur la ideea aceasta, cu încărcătorul acela curbat și pervers. 

— Îți dau cinci mii dacă ne eliberezi, pe mine și pe familia mea, am spus. 

— Și unde aș putea folosi banii? m-a întrebat tipul râzând. La 7-Eleven? 

— Îți pot da... 

— Nu trebuie să-mi dai nimic, jucătorule, o să iau ce vreau eu. 

De pe un raft, a luat vechea mea cască de motocicletă. Și-a scos casca de hochei și a probat-o. A închis și deschis viziera de câteva ori. A părut mulțumit și și-a dat jos rucsacul pe care îl avea în spate și a băgat casca în el. 

Am auzit din nou țipete din casă, am început să mă sufoc. Eu eram idiotul care deschisese ușa și îl lăsase pe Leviatan să intre. Nu voiam să respir, voiam să mor. Dar nu puteam să mor, nu acum, familia mea avea nevoie de mine. Trebuia să mă eliberez. Am tras de colierele cu care mă legase fata de scaun, am simțit pielea rupându-se și sângele curgându-mi fierbinte și lipicios în palme. 

Heidi a țipat din nou, atât de tare încât am putut desluși un cuvânt. Singurul cuvânt. „Nu“. Ca un protest disperat și zadarnic împotriva a ceea ce știa că e pe cale să se întâmple. 

Tipul s-a uitat la mine, a apucat țeava kalașnikovului și și-a mișcat mâna în sus și în jos de parcă s-ar fi masturbat. Apoi a rânjit. 

Acolo și atunci a început, cred. În acel moment a început să se destrame cel ce crezusem că aveam să fiu mereu.

 Eu și cu Dumbo stăteam în prag și ne uitam la masa din living. Era făcută din scânduri maro, groase și aspre, într-un oarecare stil țărănesc, dar care garantat era ridicol de scumpă. Ca masa pe care mi-o arătase Maria în revista cu decorațiuni interioare, spunând că și-o dorește. Dar cu siguranță nu aveam cum s-o car cu motocicleta. În mod inevitabil, privirea mi-a alunecat spre femeie. Era pe masă, legată. Probabil găsiseră frânghie pe undeva și o legaseră de masă, iar sfoara trecea în dreptul gâtului, pieptului și stomacului. Picioarele îi erau legate de picioarele mesei și cămașa de noapte era ridicată peste abdomen, până sub sâni. 

În fața ei am văzut spatele unei jachete de piele, roșie, cu un motiv brodat, un dragon cu gura deschisă răsărind din mare. Jacheta lui Ragnar. S-a întors spre noi. 

— Aici erați. 

Sub bretonul uniform, șaten, pe care avea să îl piardă înainte să împlinească 30 de ani, avea acești ochi strălucitori de animal de pradă, care scânteiau diabolic și periculos chiar și când zâmbea. Sau mai degrabă, mai ales când zâmbea. Poate că nu era o coincidență că numea orașul „savana“ și că de motocicletă avea legat un lanț lung de fier la capătul căruia era atașat un cârlig pe care îl folosea pentru ceea ce el numea „alegerea animalului slab din turmă“. 

— Serios? am spus eu. 

— Serios, a zis el, zâmbind mai larg. Obiecții? 

Observase că îmi înghițisem vorbele. Pentru a fi într-o gașcă trebuie să-i accepți regulile. Printre altele. Dar ceea ce a urmat nu era în cartea cu reguli. 

— A venit ziua, Dumbo, a spus Ragnar. E rândul tău. 

— Ce? 

— Hai. Nu ai de ce să te temi. 

Dumbo a ridicat privirea la mine, întrebător. 

— Nu-i nevoie să facă asta, am spus eu, simțindu-mi încordarea din voce. 

— O va face.

Ragnar s-a uitat la mine cu acea privire provocatoare care ar fi trebuit să-mi spună că el ar fi trebuit să fie NK, nu eu. Aștepta să protestez ca să-și poată juca atuul, dar știam deja ce este. 

— Ordinul lui Brad, a adăugat el în cele din urmă. 

— Și unde e Brad? am întrebat, uitându-mă în jur.

Toată lumea se uita fix la doamna de pe masă, inclusiv Dumbo. Abia atunci l-am descoperit pe băiețelul cu ochii mari în fotoliul orientat cu fața spre masă. Nu putea să aibă mai mult de trei sau patru ani și stătea acolo, uitându-se la mama lui. 

— Brad e sus, a spus Ragnar, aruncând o privire către Dumbo. Acum ești gata, micuțule? 

Unul dintre gemenii O’Leary s-a furișat în spatele lui Dumbo și i-a dat pantalonii jos. Toată lumea a râs. Inclusiv Dumbo, însă el râde întotdeauna cu ceilalți, astfel încât ei să nu-și de-a seama că nu s-a prins de poantă.

— Ia uite, a spus Ragnar, piticul e pregătit. 

Alte râsete. Dumbo râdea cel mai tare. 

— Spune-i lui Yvonne că ești pregătit, Dumbo!

Ragnar s-a uitat la mine. 

— Sunt gata! a spus Dumbo râzând, îmbujorat de atenția celorlalți și având o privire ca de sticlă fixată pe femeia de pe masă. 

— La dracu’, Dumbo, am spus. Nu... 

— Refuzi să execuți ordinul, Yvonne? Auzim îndemnuri de neexecutare a ordinului? a strigat Ragnar amuzat. 

— Sunt gata! a strigat Dumbo, căruia îi plăcea să repete fraze pe care credea că le-a înțeles.

Și atunci ceilalți l-au ridicat pe scaun, au dat muzica mai tare și l-au împins înainte cu urale. 

Am simțit cum clocotește sângele în mine. Atunci pierzi meciurile de box, când lași temperatura sângelui să decidă. Așa că am spus-o, încet, dar suficient de tare pentru ca el să audă al naibii de bine. 

— Asta o să-ți fie răsplată, Ragnar. 

Picioarele scaunului au scârțâit pe podea. Femeia stătea întinsă cu capul întors și se uita la băiețel. Lacrimile i se scurgeau pe obraji și a șoptit ceva. Nu m-am putut abține, m-am apropiat ca să îi aud vocea calmă, îndârjită, dar tremurătoare: 

— Totul e bine, Sam. Totul va fi bine. Acum închide ochii. Gândește-te la ceva frumos. La ceva ce vrei să facem mâine.

Am înaintat, l-am prins pe Sam de subraț și l-am ridicat. 

— Dă-i drumul! a strigat femeia. Lasă-mi băiatul! 

M-am uitat în ochii ei. 

— Nu îl las să vadă asta, am spus. 

Apoi am pus băiatul de umeri, l-am ținut strâns pentru că se zbătea și țipa ca un porc înjunghiat și m-am îndreptat spre ușa de la bucătărie. Ragnar mi-a aținut calea. Privirile ni s-au intersectat. Nu știu ce a văzut în ochii mei, dar, după câteva secunde, s-a dat la o parte. 

Am auzit-o pe femeie strigând „Nu“ în timp ce treceam pragul camerei, am traversat bucătăria spre o altă ușă și am ieșit pe hol. Am continuat să merg până am găsit o baie. L-am așezat pe băiat în cabina de duș, am tras perdeaua și i-am spus că mama lui va veni după el dacă făcea liniște și își acoperea urechile cu mâinile. Apoi am scos cheia din ușă și l-am închis din exterior. 

Am urcat scările și am trecut de câteva uși deschise, până am găsit una care era închisă și am deschis-o încet. 

Lumina de pe hol a pătruns în cameră. Brad era așezat lângă un pat în care o fată blondă de o seamă cu mine dormea cu căștile pe urechi. Știam modelul, aveau reductoare de zgomot care îți permiteau să adormi printre bubuiturile grenadelor ce explodau pe străzi. 

Sau când familia îți era maltratată, la câțiva metri distanță. 

Era evident că Brad era de ceva timp acolo, privind-o. Și desigur, fata era frumoasă după standardele romantismului de modă veche, nu prea era genul meu. Dar era, evident, genul lui Brad. Nu îl mai văzusem așa până atunci. Avea o privire blândă și visătoare și un zâmbet înfiripat pe buze. Mi-am dat brusc seama că era pentru prima dată când îl vedeam pe Brad fericit. 

Fata de pe pat se retrage din lumină fără să se trezească. 

— Trebuie să fugim, i-am șoptit. Am auzit țipetele tocmai din garaj, poate că vecinii au alertat poliția. 

— Avem timp suficient, a spus Brad. Iar ea ni se va alătura. 

— Ce? 

— Ea e a mea. 

— Ești nebun de legat? 

Nu știu dacă am vorbit prea tare, dar fata a deschis brusc ochii. Brad i-a luat căștile. 

— Bună, Amy, a șoptit el cu o voce catifelată, necunoscută. 

— Brad? a spus fata făcând ochii mari și s-a tras departe de el, cu un gest reflex.

— Șșșt, am venit să te salvez. Jos este o gașcă, i-au prins pe părinții tăi și pe Sam. Pune niște haine în rucsac și vino cu mine. Am pus o scară la fereastră. 

Dar fata, Amy, mă observase. 

— Brad, ce faci? 

— Te salvez, a repetat Brad în șoaptă. Ceilalți sunt în sufragerie. 

Amy a clipit rapid de câteva ori. Încerca să înțeleagă. Încerca să pună lucrurile cap la cap, așa cum învățaserăm cu toții.

— Nu-l abandonez pe Sam, a spus ea răspicat. Nu știu ce se petrece, dar ori mă ajuți, ori mă înjunghii.

S-a uitat la mine. 

— Și tu cine ești? 

— Fă cum îți spune, i-am răspuns, arătându-i pistolul. 

Nu știu dacă era bine sau nu, Brad nu ne dăduse nicio instrucțiune în privința răpirii, dar, în timp ce ea se ridica pe pat, Brad a prins-o de păr, i-a dat capul pe spate și i-a pus o bucată de pânză pe nas și gură. Ea a rezistat doar câteva secunde înainte ca trupul să i se zvârcolească și să rămână fără vlagă în brațele lui. Cloroform. Și eu care credeam că nu mai avem. 

— Ajută-mă să o car, a spus el, punând cârpa în buzunar. 

— Dar ce vei face cu ea? 

— O să ne căsătorim și vom avea copii. 

Atunci, pe moment, am crezut că glumește. 

— Haide, a spus el, prinzând-o pe fata neînsuflețită de subsuori. 

S-a uitat la mine ridicând din sprânceană. Nu mă mișcam. Nici nu știam dacă eram în stare. M-am uitat la posterul de deasupra patului. Era aceeași trupă pe care și eu obișnuiam să o ascult. 

— E un ordin, a spus Brad. Te hotărăști după aceea. 

Hotărăște-te. Știam exact la ce se referea. Te hotărăști dacă mai vrei să faci parte din singura familie pe care o ai. Singura protecție pe care o poți obține. Hotărăște-te acum. 

Probabil că am reușit să mă mișc. M-am aplecat în față. Am prins-o de glezne. 

 Am auzit mai multe motociclete îndepărtându-se în timp ce Heidi a intrat împleticindu-se în garaj, îmbrăcată într-un palton de-al meu. A găsit un cuțit pe tejghea și m-a eliberat. Am îmbrățișat-o. Tremura necontrolat în timp ce țipa la pieptul meu, ca și cum nu putea plânge suficient într-un timp prea scurt, se îneca. 

— Au luat-o, a spus ea printre suspine, în timp ce lacrimile se adunau sub tricoul meu. El a luat-o pe Amy. 

— El? 

— El, Brad. 

— Brad? 

— Nu l-am văzut la față, dar a fost Brad Lowe. 

— Ești sigură? 

— Era singurul dintre ei care purta o cagulă și nu a vorbit. Dar el lua deciziile și el a urcat în camera lui Amy. Și când au intrat în living fata și băiatul, unul dintre ei a spus că așa a ordonat Brad. 

— Ce a ordonat Brad? 

Heidi nu mi-a răspuns. 

Am îmbrățișat-o, nu aveam nevoie să știu. Nu încă. 

Fata cu tenul măsliniu știa că pe fata noastră o chema Amy și că erau de aceeași vârstă. Brad era liderul unei găști, într-adevăr. Era logic să nu se lase văzut de oamenii care îl cunoșteau. Și cu toate acestea, Brad Lowe nu fusese suficient de isteț încât să nu se expună.

Da, el a fost, Brad Lowe. Depravat. Dar îndrăgostit. 

Asta ne dădea o oarecare speranță. 

V 

 — Mai sunt nouă minute până ajunge elicopterul, strigă locotenentul. 

Frânghia steagului de la marginea acoperișului se leagănă mai repede, vântul s-a întețit. Colin îi face semn unui bărbat care dispare în penthouse și reapare cu o frapieră din care se vede gâtul unei sticle verzi. 

— Ne putem lua adio cu stil, zâmbește Colin. Decadenții obișnuiau să spună atât de frumos „după noi vine potopul“, însă în cazul nostru — când poți spune fără griji că potopul este deja aici — vinurile de colecție ar trebui să fie deschise imediat și băute de cei ale căror gâtlejuri și văluri palatine le pot aprecia. Înainte să ne fie retezate grumazurile. 

— Ei bine... probabil că eu sunt puțin mai optimist, Colin, spun eu acceptând paharul oferit de bărbatul cu frapiera.

— Mereu ai fost, Will. După cele întâmplate, nu pot decât să admir faptul că ți-ai păstrat încrederea în umanitate. Mi-aș dori și eu să am o parte din naivitatea și mărinimia ta. Măcar tu ai o alinare. În schimb, eu am doar acest creier rece, rațional. Mă simt de parcă aș trăi singur într-un castel mare, pe timp de iarnă. 

— Ca-n închisoarea ta din Insula Șobolanilor. 

— Da, spune Colin. Apropo, am o nouă explicație pentru prezența numărului atât de mare de șobolani acolo. În secolul al XIX-lea, înainte de construirea închisorii, acolo a fost un spital unde îi trimiteau pe oamenii cu febră tifoidă, ca să nu îi infecteze pe cei din oraș. Știau că aveau să moară și nimeni de pe continent nu ar lua un cadavru infectat cu tifos, nici măcar rudele. Și șobolanii știau asta, așteptau și urlau la lăsarea nopții, așteptând ca noi cadavre să fie scoase pe ușa din spate a spitalului. Dacă murea cineva pe insulă, era consumat până la răsăritul soarelui, o afacere bună pentru toată lumea. 

— Tu crezi povestea asta? Sau încă mai crezi că șobolanii s-au refugiat pe insulă, așa cum ai făcut și tu? 

Colin încuviințează. 

— Șobolanii nu se infectează cu tifosul uman, Will, dar până și ei se infectează cu frica noastră. Iar șobolanii speriați sunt agresivi, așa că noi ne temem de ei și îi călcăm în picioare. Nu virusul ne va distruge, Will, ci frica de ceilalți. 

Mă gândesc la frică. La frica pe care am simțit-o în seara în care gruparea Haos a pătruns în casa noastră. Frica pe care în zadar am încercat să o transpun în cuvinte în acea noapte, când eu și Heidi am raportat cazul la poliție, și în ziua următoare, când am discutat cu polițiștii la secție. 

Cei doi detectivi așezați în fotoliile de lângă birou nu ne mai priveau în ochi pe mine și pe Heidi, ci se uitau în jos, la carnețelele lor. Mă gândeam că din cauza ororilor pe care tocmai le povestiserăm: fiica noastră fusese răpită, iar soția mea violată, în timp ce eu fusesem legat în garaj. Doar ulterior mi-am dat seama că motivul pentru care ne evitau privirile era tocmai faptul că le spusesem că eram convinși că Brad Lowe era liderul găștii, fiul antreprenorului IT, Colin Lowe. 

— Vom verifica, a spus doamna detectiv care s-a prezentat drept inspector-șef Gardell. Dar nu vă faceți mari speranțe. 

— Să nu ne facem mari speranțe? Cum naiba îți imaginezi că vom înceta să sperăm?

Nu mi-am dat seama că urlu până când nu m-a prins Heidi de braț.

— Îmi pare rău, am spus. Dar fiica noastră este acolo, iar noi stăm aici și... și... 

— Înțelegem, a spus Gardell. Nu mi-am ales bine cuvintele. Ceea ce vreau să spun este poate să dureze, la cum stau lucrurile, poliția pur și simplu nu dispune de resursele necesare ca să investigheze toate infracțiunile grave. 

— Înțelegem că trebuie să prioritizați, a spus Heidi. Dar aceasta este o răpire recentă a unei persoane tinere și în care vă punem practic făptuitorul pe tavă. Dacă trebuie să fie prioritizat ceva... 

— Vă promitem că vom face tot ce putem, a spus Gardell, făcând schimb de priviri cu colegul ei. Ne îndreptăm spre locul unei omucideri, dar vă vom contacta. 

Cei doi s-au ridicat și la fel am făcut și eu. 

— Nu luați amprente? am spus eu. Urme ADN, nu interogați vecinii... 

— După cum am spus..., a început Gardell. 

În cursul acelei zile am încercat în zadar să iau legătura cu Colin. 

De asemenea, m-am dus până la apartamentul ale cărui chei le luase fiul său, doar ca să confirm că lucrurile stăteau așa cum spusese Colin. Acolo era doar un schelet pârjolit. 

Am mers cu mașina pe străzi, aproape sperând că o grupare va încerca să mă oprească, nu prea știu de ce. Dar asta nu s-a întâmplat, aveam impresia că lumea a stat în loc. Ca într-un armistițiu. 

M-am întors acasă, iar Heidi și cu mine ne-am întins în pat și l-am luat pe Sam între noi, poate ca să simțim că îi acordăm siguranța maximă pe care nu i-o oferiserăm lui Amy. 

În zori, Sam dormea profund și am întrebat-o pe Heidi dacă vrea să îmi spună restul detaliilor care nu reieșiseră din descrierea concretă, dar succintă oferită poliției. 

— Nu, a răspuns Heidi scurt. 

M-am uitat la ea și m-am întrebat cum reușea să fie atât de rece și calmă. Șocul mental poate lua forma apatiei, dar nu era cazul. Părea că preluase controlul asupra corpului și minții ei, forțându-se să-și păstreze calmul, la fel cum animalele își pot reduce temperatura corporală. 

— Te iubesc, i-am spus. 

Nu mi-a răspuns. Și am înțeles. A blocat orice sentiment, și-a înghețat inima ca nu cumva să se scurgă emoțiile pe undeva. Pentru că atunci ar fi devenit inutilă pentru noi toți. Tocmai pentru că ne iubea, trebuia să manifeste mai puțină iubire față de noi, asta trebuie să fi fost explicația. 

— Te iubesc, a spus el. 

Ea nu a răspuns. 

Trăgeam cu ochiul prin gaura cheii și l-am văzut pe Brad aplecându-se spre Amy. Ea stătea pe patul lui, cu pălăria îndoită, îmbrăcată cu o pereche amuzantă de pantaloni de golf prea largi și o cămașă bărbătească pe care Brad le luase probabil din dulapurile celor care locuiseră acolo înainte și care nu luaseră prea multe lucruri cu ei la plecare.

Am privit precaută în jur, trăgând cu urechea la ceilalți din bucătărie, deoarece nu voiam să mă surprindă spionându-l pe șeful găștii.

Apoi mi-am lipit iar ochiul de gaura cheii. 

Era foarte frumoasă, chiar și cu părul ce îi acoperea aproape toată față. 

De asta îi spionam? 

După jaf ne-am dus direct acasă. Am mers în spatele motocicletei lui Brad urcând una dintre văile adânci și înguste care brăzdează dealurile din partea nordică a orașului. Mai demult — când acesta era ținutul coioților — aici locuiau artiștii și hipioții, cei care nu-și permiteau să stea în centrul orașului. Acum era invers, săracii locuiau în centru și bogații aveau case mari cu vedere spre golf și spre zgârie-norii din vale. Dar poate că situația avea să se schimbe iar. Erau multe case părăsite și vedeam din ce în ce mai mulți coioți și câini sălbatici pe marginea drumurilor căutând ceva de mâncare. 

Noua vizuină a găștii Haos era chiar deasupra unei case în care o altă gașcă omorâse cu mult, mult timp în urmă șase persoane, inclusiv pe soția unui regizor bogat. Ne-am mutat aici după incendiul din apartamentul lui Brad. Era vila unuia dintre partenerii firmei tatălui lui Brad, iar la debutul pandemiei Brad îl auzise pe tatăl său spunând că tipul acesta își dusese familia în Noua Zeelandă. Desigur, pentru bogătașii preocupați de sfârșitul lumii era ceva obișnuit să își cumpere case acolo, într-un loc atât de îndepărtat de orice, încât se presupunea că erau feriți de suferința restului lumii. Ei bine, nu poți avea noroc de fiecare dată și dacă era să dai crezare știrilor TV înainte să oprească transmisia, Noua Zeelandă era unul dintre locurile în care virusul lovise cel mai crunt. Brad spusese că, indiferent dacă proprietarul casei era sau nu mort, imensa reședință era atât de goală, încât aproape că ne invita să intrăm. 

Pe tot drumul până aici, în timp ce ne strecuram prin viraje, Brad o ținuse pe fată în poziție verticală pe motocicletă. Nu îl văzusem niciodată conducând atât de prudent. 

Iar acum stătea acolo, în dormitorul mare, și îi spunea că o iubește. 

Cu siguranță, această latură a lui Brad era complet nouă pentru mine. 

Eram singura care aveam, la rândul meu, propriul dormitor, iar celelalte încăperi erau folosite în comun de ceilalți cinci. Vila era pe punctul de a deveni foarte repede o cocină până când i-am cerut lui Brad și am primit — spre marea supărare a lui Ragnar — permisiunea să impun munci casnice pentru toată lumea. 

— Auzi ce spun, Amy?

Brad s-a aplecat să o privească în ochi.

— Te iubesc. 

Amy a ridicat capul. 

— Eu nu te iubesc, Brad. Nici măcar nu te plac, niciodată nu mi-ai plăcut. Poți să mă duci acasă acum? 

— Înțeleg că ești speriată, Amy, dar... 

— Nu mi-e frică. Tu ești cel speriat, Brad, l-a întrerupt ea cu înverșunare.

El a râs, dar forțat. 

— De ce să-mi fie frică? Doar dacă nu cumva știi kickboxing.

— De ce ți-a fost întotdeauna frică, micuțule Brad. De mărețul tău tată. Ți-e teamă să nu-și pedepsească plodul răsfățat. 

Brad s-a albit la față. 

— N-ai de ce să-ți faci griji, pentru că el nu-i aici.

— O, ba da, e aici. E mereu pe umărul tău. Lui îi spui mereu „Te iubesc“, zise ea lăsându-și capul într-o parte și imitându-l pe Brad. 

Asta nu avea cum să se termine bine. Dar ea a continuat: 

— Dar după cum bine ai auzit, tatăl tău spune că nu te iubește... 

Brad a lovit-o. Doar cu palma, dar cu suficientă forță încât capul ei să se întoarcă pe gâtul fin și subțire. Ea și-a acoperit fața cu mâna. Îi curgea sânge dintr-o nară. Îl știam pe Brad, îl văzusem de multe ori pierzându-și controlul și eram sigură că, din acest punct, situația lui Amy avea să se înrăutățească. 

— Nu vorbi așa, a spus Brad încet. Dezbracă-te.. 

— Ce? a pufnit ea disprețuitoare. Ai de gând să mă violezi? 

— Trebuie să înțelegi un lucru, Amy. Sunt singurul care te poate salva de lumea de acolo. Și lumea aceea începe jos, în bucătărie. Dacă nu sunt aici să-i opresc, te vor face bucăți. O haită de lupi, asta suntem. 

— Mai degrabă zece ca ei decât unul ca tine, Brad. 

El a lovit-o din nou. De această dată cu pumnul. Ea a încercat să riposteze, dar el i-a oprit mâna în aer. Are reflexe bune Brad. Este puternic și dornic să se antreneze. Ar fi putut deveni un bun luptător dacă ar fi reușit să-și controleze emoțiile. 

El i-a apucat cămașa și a smuls-o de pe ea, făcând să sară nasturii și să se împrăștie pe parchet. Apoi s-a ridicat și și-a dat pantalonii jos. Amy a profitat de ocazie ca să sară de pe pat și să încerce să ajungă la ușă, dar Brad a prins-o cu ușurință cu o mână și a aruncat-o înapoi. 

— Sper, pentru binele tău, că nu ești virgină, a spus Brad, așezându-se pe pieptul ei, astfel încât picioarele lui să îi imobilizeze brațele. 

— Nu sunt, a spus ea sfidătoare, însă acum vocea îi tremura. Dar tu ești. Având în vedere că violul nu se pune, vreau să spun. Și nici acum nu vei primi nimic... 

Vocea i s-a gâtuit din cauză că Brad o sugruma cu o mână. Cu cealaltă mână, i-a dat jos cu ușurință pantalonii și chiloții. Probabil că slăbise strânsoarea, pentru că ea a reușit să bolborosească „...pentru că eu sunt tatăl tău, și de mine îți este frică, privește numai...“, înainte ca el s-o apese iar pe trahee. 

Brad s-a poziționat cu forța între picioarele ei. I-am văzut fundul gol contractându-se și relaxându-se, dar îmi puteam da seama după înjurături și mișcările sacadate că nu reușea. Fie ea îl făcuse să își piardă erecția, fie pur și simplu nu reușea să intre. Sau — m-am mai gândit la o a treia posibilitate — chiar o iubea pe fata asta. 

— La dracu’! a răcnit Brad sărind de pe pat. 

Și-a ridicat pantalonii și și-a încheiat nasturii, după care a mers spre dulap și a luat ceva de acolo. Mi-a luat ceva timp să văd că era o crosă de golf. O ținea cu ambele mâini, ridicată deasupra umerilor, îndreptându-se spre Amy. 

Am pus mâna pe clanță, am dat să o apăs. Sau nu? Poate că nu am reușit, poate că ușa era încuiată pe dinăuntru. Poate că m-am răzgândit. Ce putem să fac și pentru cine? S-a auzit o bufnitură înfundată, ca și când ai lovi un cotlet cu ciocanul pentru carne, în timp ce capul crosei se afunda în pieptul ei. Și un sunet clar, de spărtură — ca și când ai sparge coaja unui ou fiert la micul-dejun — în timp ce următoarea lovitură a nimerit-o în frunte. Ea s-a cufundat în tăcere în pat. 

Brad s-a întors și venea direct spre mine. Când s-a deschis ușa, mă îndepărtasem doar câțiva metri pe hol, dar am reușit să mă întorc astfel încât să pară că mă îndreptam spre dormitor, nu că mă îndepărtam când el a ieșit năvalnic. 

— Aici erai, bine! Ia pe cineva să te ajute să o cari la subsol. Închide-o acolo. Folosește spălătoria. 

— Dar... 

— Acum! 

A trecut pe lângă mine și a coborât pe scări. 

VI 

Trecuseră trei zile de când Amy fusese răpită. După ce am încercat în zadar să iau legătura cu Colin prin telefon, prin e-mail și prin intermediari, m-am dus în port. Cluburile de striptease de acolo erau încă deschise, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Într-unul dintre ele am găsit în sfârșit un marinar treaz care era dispus să mă ducă pe Insula Șobolanilor, deși pentru un preț ridicol de mare pentru o distanță atât de scurtă. Stripteuza de pe scenă m-a privit acuzator în timp ce plecam cu o treime din publicul ei. 

Apropiindu-ne de insulă, ne-a întâmpinat o ambarcațiune de tipul celor folosite de Garda de Coastă. Gândindu-mă mai bine, probabil că era o ambarcațiune a Gărzii de Coastă. Aceasta avea un suport de mitralieră montat la prova. Barca a oprit lângă noi, i-am strigat unui tip în uniformă care era treaba, el a transmis ceva prin stația radio, a așteptat câteva minute și ne-a dat semnalul de pornire. Colin stătea pe chei și zâmbea larg în timp ce andocam. 

— Ce surpriză plăcută! a exclamat el și m-a îmbrățișat. 

— Am încercat să te contactez. 

— Da? Aici, semnalul la telefon este și mai sporadic decât în oraș. Vino! 

Mergea înaintea mea spre colosul din mijlocul insulei. 

— Așadar, tu și ai tăi sunteți bine? 

Am înghițit în sec. 

— Nu. 

— Nu? a încercat el să afișeze o mină surprinsă. 

— Îți povestesc. Deci, acum asta este casa ta? 

— Ei bine, pentru moment. Liza urăște locul ăsta și crede că ar trebui să cumpăr o insulă mare și frumoasă în locul acestei bucăți sterpe de stâncă. Nu înțelege că acum vederea de ansamblu este mai importantă decât frumusețea. 

Ne-am oprit chiar în fața clădirii. Mi-am lăsat capul pe spate și am ridicat privirea spre zidul înalt de ciment. 

— Te simți în siguranță în casa ta? 

— Aici da, a spus Colin, lovind cu pumnul în zidul de ciment. Aceste ziduri ar fi putut opri și Revoluția Franceză. Și... lunetiștii mei pot ochi orice țintă mobilă care se apropie, chiar și pe timp de noapte. 

Acolo sus am văzut ferestrele înguste, ca niște firide, de unde aveau vedere panoramică. În jurul nostru, marea strălucea intens și îmbietor, de parcă ar fi fost o zi obișnuită. Dar nu se ițea nicio barcă cu pânze. Doar fum greu care plutea în derivă, de la incendiile din orașul de pe continent și dincolo de ape. Pe de altă parte, marea nu considera această zi cu nimic deosebită față de zilele în care pe valurile ei se perindaseră velierele și surferii fericiți. Pentru mare, aceasta era o zi oarecare din curge­rea timpului, de când specia umană a pășit pe fața pământului. 

— Hai să mâncăm, am dat instrucțiuni la bucătărie să înceapă să gătească... 

— Nu, am spus, urmărind cu privirea un șobolan maroniu ce a țâșnit peste stânci. Lasă-mă să îți spun de ce am venit aici. Brad ne-a atacat în casa noastră. 

— Ce vrei să spui? 

— A luat-o pe Amy cu el. 

— Cum? a încercat să pară șocat. 

— Și poliția nu vrea — sau nu poate — să facă nimic în legătură cu asta. 

— Când... 

— În urmă cu trei zile. 

— Dar de ce nu mi-ai spus până acum? Ah, da, n-am avut semnal. 

Colin — care stăpânea multe arte, dar nu și pe cea a actoriei — a clătinat din cap cât de convingător a putut. Apoi i-am relatat noaptea de coșmar, cu toate detaliile posibile pe care mi-a permis Heidi să i le dau. Și atunci Colin n-a mai fost nevoit să se prefacă uimit.

— Am spus aceleași lucruri și poliției. Dar n-au mai luat notițe când și-au dat seama că cel pe care îl indicam era fiul lui Colin Lowe. Văd că sunteți cu toții informați, așa că presupun că v-au contactat imediat după aceea. 

— Pe mine? Să mă contacteze poliția? 

— Haide, Colin. Te cunosc bine. Și, în calitate de avocat al firmei, știu câte ceva despre legăturile pe care le ai în poliție. 

Colin s-a uitat la mine apreciativ. Și, ca de obicei, a evaluat corect. 

— Ceea ce trebuie să înțelegi, Will, este că ești prietenul meu, dar Brad este fiul meu. 

— Știu și ești iertat, dar trebuie să o lase pe Amy să plece. Și trebuie să-i faci să-l aresteze pe Brad. 

— Stai, a spus Colin. Mai este ceva. Poliția mi-a spus că singurul indiciu pe care îl aveai în privința lui Brad a fost că cineva i-a pronunțat numele în seara aceea. Dar că voi înșivă nu l-ați recunoscut. Cum e posibil să nu recunoști un băiat care practic a crescut în mijlocul vostru? Nu-i recunoști limbajul trupului, aspectul, vocea? 

— Ce vrei să spui, Colin? 

— Spun că atunci când vezi că fiica ta este răpită, devii disperat. Cauți cu faruri și lanterne până găsești ceva, orice. Și voi ați prins din zbor un nume rostit în treacăt — apropo, e unul dintre cele mai populare nume din zonă — doar pentru că persoana respectivă ar fi putut avea un mobil pentru cele întâmplate. Dar eu îl cunosc pe Brad. Știu că nu este cel mai cuminte copil, dar nu el a făcut asta, Will. 

— Atunci găsește-l, vorbește cu el! 

— Nimeni nu știe unde e, nimeni nu ia legătura cu el. Știi, sunt la fel de îngrijorat pentru Brad cum ești și tu pentru... 

— Atunci lasă poliția să emită un mandat, l-am întrerupt pentru a nu-l lăsa să termine fraza fără sens. 

— Dar nu există dovezi, nici măcar suspiciuni. Și asta spun ei, nu eu. Niciunul dintre noi nu-i poate forța să cheltuiască resurse pentru o pistă care nu e credibilă. 

— Ba da, tu poți! 

— Nu pot, dragă Will. Nici măcar dacă aș vrea. 

— Da, dar nu vrei. Ți-e teamă că Brad este vinovat. 

— Nu este vinovat. 

— Atunci ți-e teamă că va fi găsit vinovat. 

— Asta s-ar putea să fie altceva, da. 

Din disperare, am dat cu pumnul în peretele lui de piatră. 

— Instanțele sunt deschise și își continuă activitatea, Colin. Și jur pe viața mea că Brad va avea un proces echitabil. Da, chiar dacă a ucis-o. Mă asculți? 

— Și eu jur pe viața mea că fiul meu nu este un criminal sau un răpitor, Will. Pe viața mea. Tu mă asculți ce zic? 

M-am uitat din nou în zare, în largul oceanului, martor al modului în care ne erau decise destinele zi de zi, în fiecare secundă, și ale cărui ape ne zâmbeau și sclipeau cu o blândețe neschimbată.

— Da, am auzit. Juri pe viața ta. 

Un alt șobolan a trecut peste stânci, iar coada lui lungă a sclipit în bătaia soarelui. 

Așa că — fără un cuvânt sau un gest de rămas-bun — am coborât spre debarcader la barca ce mă aștepta. În noaptea aceea am condus din nou pe străzile orașului căutând-o pe Amy sau pe cineva care ar putea să-mi spună ceva. A doua zi m-am întors la secția de poliție din centrul orașului pentru a le cere mai multe noutăți, pentru a le cere să investigheze, pentru a-i convinge că vinovatul era Brad Lowe. Și din nou m-am izbit de uși închise, de urechi surde și, la final, de îndemnul să părăsesc secția de poliție. 

În timp ce traversam parcarea mare din fața mallului, am văzut o persoană rezemată de mașina mea. Era inspectorul-șef Gardell. 

— Cum merg căutările? m-a întrebat ea. 

Am clătinat din cap. 

— Vrei un pont pe care nu l-ai primit de la mine? 

M-am uitat la ea. Am încuviințat. 

A scos o foaie dintr-un dosar și mi-a dat-o. 

M-am uitat la ea. O adresă cu un nume pe care l-am recunoscut. 

— A fost unul dintre partenerii lui Lowe. Vrei să spui că Amy ar putea fi acolo? 

Gardell a ridicat din umeri. 

— Am primit plângeri de la vecini. Droguri, salve de focuri și petreceri până târziu în noapte. Se pare că Brad Lowe și gașca lui s-au mutat acolo. 

— Dar n-ați făcut nimic? 

— În acest moment, nu acordăm prioritate plângerilor vecinilor cu privire la gălăgie. 

— Dar focurile de armă și încălcarea proprietății nu reprezintă ceva grav? 

— Nu am primit nicio reclamație de la proprietar. Și, din câte știm, oamenii care locuiesc în casa lui au permis de portarmă. 

Am încuviințat. 

— Va trebui să merg să verific. 

— Nu știu dacă m-aș aventura pe acolo, a spus Gardell. 

— De ce? 

— Cu atâtea arme, nu este recomandat să mergi până la ușă și să suni la sonerie. Cel puțin, nu singur. 

M-am uitat la ea. 

— Dar voi nu ne veți ajuta. 

Gardell și-a scos ochelarii de soare, mijindu-și un ochi în lumina soarelui. 

— Nu ești singurul care a spus asta în ultimele luni. 

— Nu? 

— Nu. 

Mi-a întins dosarul. L-am deschis și l-am răsfoit. Erau multe plângeri. Jaf armat. Loviri. Violențe grave. Viol. Douăzeci, poate treizeci. 

— Și elementul comun al acestor sesizări este... 

— Brad Lowe și gașca lui, a spus Gardell. Aceasta e doar o selecție, dar una care cred că s-ar putea să te intereseze. 

M-am uitat din nou la ea.

— Cred că înțeleg ce riști, doamnă inspector-șef. Așadar, de ce faci asta? 

Ea a oftat. Și-a pus iar ochelarii de soare. 

— De ce facem toate acestea în această lume dată peste cap? 

Apoi a plecat. 

 În cursul după-amiezii am vorbit cu majoritatea celor care semnaseră plângerile din dosar. 

Le-am contactat mai întâi pe victimele violurilor. Presupuneam că ele, tații și frații lor, ar fi cei mai motivați și mai ușor de convins. Dar în cele din urmă mi-am dat seama ce selecție făcuse Gardell: aceștia erau oameni care nu numai că aveau motive întemeiate să dorească să se răzbune, dar erau și capabili fizic și mental să-și ducă gestul până la capăt. Cel puțin dacă nu erau singuri. 

— Vrei să devenim propriii noștri justițiari? a întrebat unul dintre cei cu care am vorbit. 

Am gustat cuvântul. Reprezenta tot ceea ce dezavuam. Cel puțin, într-o societate cu un sistem juridic funcțional. Dar dacă nu funcționa, nu era apărare civilă, ci cel mai bun sistem juridic alternativ. Așa trebuia văzută, nu ca o încălcare a legii, ci ca o formă de justiție în situații de urgență. 

 Am încercat să-i explic acest lucru persoanei, dar este posibil ca jargonul legal să fi îngreunat urmărirea raționamentului meu. 

— Sună a rol de justițiar, a spus el. Mă bag și eu. 

Pe înserat, i-am putut spune lui Heidi că adusesem cu mine 15 bărbați adulți. Și că unul dintre aceștia se angajase să obțină arme. 

Mă așteptam să se bucure — sau cel puțin să se trezească din apatia întunecată în care alunecase în ultimele zile — dar, în schimb, se uita la mine de parcă aș fi fost un străin. 

— Adu-o pe Amy, a spus ea pur și simplu și a închis ușa dormitorului nostru. 

Dormeam în living și am auzit un animal urlând la lună, în noapte, și bubuitul obuzelor care puteau fi la un bloc sau zece distanță, nu știu exact. Habar n-am ce fel de animal era, dar părea să fie mare. Auzisem despre incendiul de la grădina zoologică de cu o seară înainte și că eliberaseră animalele, pentru a le salva. Frumos, m-am gândit, dar dacă acest animal era comestibil... n-am avut timp să mă gândesc înainte să se audă o împușcătură și urletul să se oprească brusc. 

 — Ceea ce vedeți aici sunt drepturile mele cele mai elementare, a spus bărbatul chel, întinzându-și mâna spre ceva care, înainte de toate, mi-a amintit de un insectar, doar că la o scară mai mare și mai grotescă.

Zidul era plin de arme. Pistoale, puști, arme automate, mitraliere, chiar și o mitralieră mare încă atașată de suport, de parcă ar fi stat în genunchi.

— Libertatea de a mă apăra. 

Individul chel s-a uitat la noi zâmbind satisfăcut. Ne-a rugat să-i spunem Fatman, pentru că voia să rămână anonim. Dintre cei 15 care, cu două zile mai devreme, acceptaseră să participe de bunăvoie, trei s-au retras. Deloc neașteptat, după ce le-a trecut entuziasmul inițial, rațiunea a preluat controlul: dincolo de o satisfacție emoțională pe termen scurt, cu ce o să mă aleg? Și ce risc? Când sistemul judiciar pedepsește infractorii, își vor risca oamenii puținul pe care îl au, dar cum rămâne cu noi? Ce va fi când răzbunarea va fi răzbunată? 

— Știau că avem arme, de aceea au venit, a spus Fatman. Dar nu au găsit această încăpere secretă, au luat kalașnikovurile și grenadele ofensive. Luați după placul inimii, domnilor. 

— Ție și alor tăi ce v-au făcut? l-a întrebat Larsen — un profesor de muzică afro-american îmbrăcat într-o cămașă albastră proaspăt călcată — în timp ce Fatman îi arăta cum să încarce, să asigure și să schimbe încărcătorul puștii alese de Larsen. 

— Tocmai v-am spus, a răspuns Fatman. 

— Au..., ă, au furat niște arme? 

— Și grenadele mele. 

— Grenade. Și e suficient ca să vrei să te răzbuni? 

— Cine vorbește despre răzbunare? Eu vreau doar să împușc niște tipi răi, iar acum am un motiv al naibii de bun, nu? 

— Frumos, a spus Larsen încet. 

Fatman s-a înroșit de furie. 

— Şi tu? a pufnit el. Ție ce ți-au făcut? Ți-au luat Volvo-ul? 

Am înjurat în gând și am închis ochii. Aveam nevoie ca acești bărbați să coopereze, nu să se certe. Citisem cu atenție rapoartele și știam ce urmează. 

— Mi-au ucis soția, a spus Larsen. 

În încăperea umedă de la subsol s-a lăsat o liniște mormântală. Am deschis din nou ochii și am văzut că toată lumea se uita la bărbatul în cămașă albastră. În raport, Larsen scrisese că el și soția lui stăteau pe asfalt în fața unui depozit secret de alimente, cu brațele încărcate de provizii. Merseseră acolo împreună cu opt rude adulte, deplasarea în grupuri devenise ceva obișnuit, era mai sigură. O gașcă de motocicliști a venit spre ei, bărbații și-au scos puținele arme pe care le aveau: cuțite și o pușcă veche. Dar motocicletele au trecut fără să încetinească. Iar ei au crezut că pericolul trecuse, când liderul găștii a scos un lanț cu cârlig pe care l-a agățat de coapsa soției lui Larsen și a tras-o pe stradă cu tot cu sacoșele de mâncare pe care le căra. Cât timp bărbații s-au grăbit să o salveze pe soția lui Larsen, gruparea s-a oprit și a furat mâncarea. 

— I-a fost perforată artera de la coapsă, a spus Larsen. A sângerat până la moarte pe stradă, în timp ce bandiții luau șunca și conservele cu mâncare. 

Nu se mai auzea decât cum Larsen respira sacadat și înghițea în sec. 

— Și aveau...? a spus cu precauție o voce. 

— Da, a spus Larsen, care devenise iar stăpân pe vocea sa. Aveau căști cu Justiția moartă. 

Bărbații din încăpere au încuviințat. 

Unul dintre ei și-a dres vocea. 

— Spune-mi, mitraliera... funcționează? 

 Două zile mai târziu eram pregătiți. 

Am exersat tragerile într-un poligon sub îndrumarea lui Pete Downing, un fost pușcaș marin încercat în luptele purtate în Basra, Irak. El, eu și Chung, un inginer de structuri, am analizat un plan de cadastru pe care îl obținuse Chung cu ajutorul unei cunoștințe din cadrul agenției de planificare și construcții. Downing trasase un plan de atac pe care ni l-a prezentat în plen într-o încăpere de la subsolul poligonului pe care-l închiriasem. A subliniat că în casă puteau fi mai multe persoane răpite, minimizând astfel natura acțiunii ca fiind legată doar de mine și Amy. 

Totuși, ciudat a fost că la final mi s-a adresat mie. 

— Acum, Will Adams, ți se pare în regulă? 

Am încuviințat. 

— Mulțumesc, a spus Downing, rulând planșa mare pe care desenase. 

M-am ridicat. 

— Atunci, ne întâlnim aici la miezul nopții, am spus eu. 

— Nu uitați, haine închise la culoare. 

Bărbații s-au ridicat și au trecut în șir pe lângă mine, câțiva dintre ei salutându-mă printr-o mișcare a capului. Mi-a trecut prin cap că mă vedeau ca pe un lider. Doar pentru că eu luasem inițiativa? Sau existau alte motive? Pentru că eu stabilisem obiectivul, nu doar partea practică, ci și partea ce ținea de bunele moravuri și coagularea comunității? Oare eu, prin simplele mele cuvinte, le-am insuflat ideea că justiția nu este ceva ce primești, ci ceva ce iei? Un spirit de luptă pe care nu-l descoperiseră singuri, dar după ce li s-a oferit un motiv etic tangibil, și-au dat seama ce le lipsise pentru a acționa? Poate. Poate au înțeles că vorbeam serios. Că este responsabilitatea fiecăruia să retezăm capul Leviatanului, monstrul marin, înainte să crească atât de mare încât să ne înghită pe toți. 

Dar cred că niciunul dintre ei nu se gândea la asta în miez de noapte, când o coloană de trei mașini urca panta pe drumul abrupt, sinuos, spre vila din vârful dealului. Ședeam pe bancheta din spate între alți doi bărbați și mă gândeam doar la ce aveam de făcut, la sarcinile practice atribuite mie conform planului. Și că nu voiam să mor. Mirosul pe care îl simțeam în sudoarea celorlalți din mașină era probabil același pe care îl emanam și eu. Frică. 

 VII 

M-am trezit din pricina focurilor de armă, a strigătelor și a zgomotului de pași alergând pe hol. 

Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că din nou fusese o petrecere care degenerase și că cineva începuse să se certe, probabil cu Ragnar. 

Mânerul ușii de la dormitorul meu a zângănit. Cineva a descoperit că era închisă. Mereu era. Nu pentru că mă temeam că vine cineva peste mine și mă violează. În primul rând, ei știu că pot să îi bat, în al doilea rând, știu că Brad le-ar tăia capetele și în al treilea rând, nu prea mai prezinți interes ca obiect sexual când băieții știu că și ție îți plac fetele. Dar mai știu și că pe măsură ce crește consumul de droguri, asta frumos spus, este doar o chestiune de timp până când unul dintre ei își iese din fire și încearcă. Și asta ar însemna așa o problemă pentru ei, încât nu există vreun motiv să nu închid ușa. Dar, la cum văd eu lucrurile, ei sunt închiși înăuntru, nu eu. 

M-am ridicat pe marginea patului și am luat kalașnikovul de dedesubt. Pentru că vocile de pe hol nu erau ale vreunuia dintre băieți și am auzit două bubuituri puternice, ca și când ar fi fost grenade paralizante. Noaptea trecută, Oscar stătuse de șase, ce dracului se întâmplase, adormise? 

Nu mai mișca nimeni mânerul ușii, plecaseră mai departe? În același timp, am auzit zgomotul înfundat al unui foc de armă tras de pe cealaltă parte a ușii și o bufnitură, glonțul a șuierat pe lângă capul meu și a lovit zidul. 

Am ridicat pușca, am setat siguranța pe foc automat și am tras. Chiar și în semiîntuneric puteam vedea salvele perforând ușa și așchiile albe care săreau peste tot. Cineva, afară, a căzut cu toată greutatea și a început să țipe. M-am încălțat, mi-am luat pantalonii și geaca și am ieșit pe fereastră. Jos, pe peluză, Oscar era întins pe spate în formă de X, cu kalașnikovul lângă el, ca și cum s-ar fi bronzat la lumina lunii. Am făcut rapid niște calcule. Nu știam câți erau, dar îl eliminaseră pe Oscar înainte să dea alarma și aveau grenade paralizante. Așadar, nu erau amatori. Și noi? Noi eram un grup de tineri antrenați pentru atac, nu pentru apărare. Dacă nu mă hotăram repede, alții aveau să decidă pentru mine. 

Aveam cheia de la motocicletă în buzunar. 

La naiba, aveam inclusiv un loc unde să merg. Maria mă întrebase dacă n-aș vrea să mă mut definitiv la ea. Și, chiar stătusem în cumpănă să fac acest gest, înainte ca toate acestea să se întâmple. Haos constituise cândva o salvare pentru mine, dar oare nu cumva ne salvaserăm reciproc și haita de 12 indivizi ne proteja? Și nu loialitatea sau codul onoarei! La dracu’! A existat vreodată cineva care să se sacrifice pentru mine? 

Am deschis fereastra și m-am târât afară, m-am prins de marginea ferestrei, m-am lăsat în jos în mâini și apoi mi-am dat drumul. De trandafirii din stratul de jos se alesese de mult praful, dar nu și de tufele de spini care crescuseră uriașe, astfel încât am simțit că mă rostogolesc pe sârmă ghimpată. 

 Am inspirat adânc, am scos cuiul grenadei paralizante și i-am făcut semn lui Downing. A încuviințat, a răsucit mânerul ușii acelei camere pe care eu o însemnasem în planul casei drept dormitor principal, și a deschis larg ușa.

Am procedat așa cum îmi arătase, m-am aplecat și am rostogolit grenada înăuntru pe parchet, ca să facă cât mai puțin zgomot posibil. Downing a închis iar ușa și am numărat până la patru. 

Chiar și cu ușa închisă zgomotul era asurzitor, iar pe gaura cheii se zărea o rază de lumină. 

Downing a lovit ușa cu piciorul și am intrat, asigurând ușa de-o parte și de alta, așa cum ne arătase. 

Ritmul bătăilor inimii îmi creștea pe măsură ce raza lanternei mele o căuta pe Amy. Am alergat spre fereastră și pe gazonul de afară am văzut pe cineva alergând spre locul unde erau parcate motocicletele. Am plimbat raza de lumină a lanternei până când a întâlnit în cameră ceva ce părea a fi o sculptură. Un băiat palid, care stătea pe pat, cu privirea fixă, de parcă ar fi fost paralizat. Downing ne-a explicat acela este efectul grenadelor paralizante asupra oamenilor. 

Era Brad. 

Downing a strigat să ridice mâinile în sus, dar, aparent, Brad era încă surzit de explozie, pur și simplu se uita în gol la noi. Downing l-a lovit în față cu patul puștii și prin conul de lumină a țâșnit un șuvoi de sânge și salivă. 

L-am împins pe Brad pe spate și m-am așezat deasupra lui. Nu a opus nicio rezistență. 

— Sunt eu, Will, am spus. Unde este Amy? 

El s-a uitat în sus la mine. 

Am repetat întrebarea în timp ce apăsam țeava pistolului de fruntea lui. 

— Știm că tu ai fost. I-am omorât deja pe cei care făceau de pază. Vrei să fii următorul, Brad? 

— Ea..., a dat el să spună. 

A durat două secunde îndelungate, suficient cât să mă facă să tremur ca o frunză de plop, după care a continuat. 

— Ea nu este aici. Am eliberat-o imediat ce am plecat din centru. Nu s-a întors încă? 

Nu știu dacă moștenise expresia facială a tatălui său, dar știam că minte. 

L-am lovit cu pistolul. Și l-am lovit iar. Evident. Pentru că, atunci când m-a oprit Downing și mi-am redobândit controlul, fața lui Brad era ca o mască grotescă, însângerată, sub mine. 

— Este moartă, am spus eu. 

— N-ai de unde să știi asta. 

Am închis ochii. 

— Nu m-ar fi mințit dacă n-ar fi fost moartă. 

M-am suit pe motocicleta de sub acoperișul mare al garajului. Din poziția în care mă aflam vedeam peluza și lumina lanternei dansând prin camera lui Brad. 

Îl prinseseră. 

Eram pe punctul de-a porni motorul, voiam să plec cât mai repede de acolo, dar n-am făcut-o. Pentru că nu mă lăsa conștiința. Gândul de a-l lăsa pe Dumbo la ananghie. M-am uitat spre camera pe care o împărțea cu Herbert, singurul negru din grup. Era o lumină aprinsă înăuntru. Poate că încă nu ajunseseră la ei. M-am dat jos de pe motocicletă și am traversat peluza în fugă până la fereastra lor. M-am ridicat pe vârful picioarelor și m-am uitat înăuntru. Dumbo stătea pe pat și își balansa picioarele, îmbrăcat în chiloți și într-un tricou, uitându-se la ușă. Herbert nu era nicăieri. Am ciocănit în geam. Dumbo a clipit, dar s-a luminat când mi-am lipit fața de fereastră și a văzut că sunt eu. 

A venit spre mine și a deschis fereastra. 

— Herbert s-a dus să vadă ce se petrece. Știi tu... 

— Încalță-te! Trebuie să fugim. 

— Dar... 

— Acum! 

Dumbo s-a făcut nevăzut. 

L-am urmărit meșterind la șireturi în timp ce număram secundele. Ar fi trebuit să îi iau pantofi cu velcro. 

— Stai pe loc! am auzit o voce chiar în spatele meu. 

M-am întors. Era un bărbat chel înarmat cu o pușcă cu lunetă. Am continuat să mă mișc. 

— Nu ai auzit..., a început el, însă a scăpat pușca și nu a mai vorbit și respirat după ce lovitura mea cu piciorul l-a nimerit în vintre.

L-am văzut prăbușindu-se și m-am întors la fereastra în cadrul căreia stătea Dumbo. 

— Sari! i-am spus eu. 

L-am prins, dar devenise atât de greu, încât ne-am prăbușit amândoi pe gazon. Apoi ne-am ridicat și el m-a urmat alergând spre motociclete. 

 L-am auzit pe Fatman și vocea unei alte persoane dincolo de fereastră și am aruncat o privire. 

O fată cu picioare lungi și un băiat scund crăcănat traversau peluza în fugă. Erau cei doi, eram sigur, tot ce era legat de ei — fața, corpul, vocea, ținuta — parcă mi se întipărise în minte când m-au legat în garaj. Au ajuns la motociclete, iar fata s-a urcat pe una dintre ele, în timp ce băiatul s-a târât în spatele ei. Ea a căutat ceva în buzunar, cheile probabil. Am văzut un punct luminos roșu dansând pe tricoul alb de sub geaca ei. 

Laser. 

Am deschis fereastra. Pe gazon, chiar sub mine, era întins Fatman ținând o pușcă cu lunetă și cursor laser, patul armei fiind lipit de obrazul său. 

— Nu trage! am strigat. Nu suntem ucigași. 

— Taci, a bombănit el fără să se uite în sus. 

— Îmi pare rău, răufăcătorul acesta este al meu. 

— Dacă tragi, trag și eu, am spus calm. Cred că de asta s-a oprit și a privit în sus. S-a uitat la pistolul pe care îl ațintisem spre el. A făcut ochii mari în timp ce auzeam huruitul motocicletei care s-a pus în mișcare, a dispărut pe poartă și a pornit înspre vale. 

Am lăsat pistolul jos. Nu știu de ce, dar o mică parte din mine voia ca el să îi împuște. Pentru ca eu să îl pot împușca pe el. 

 — Elicopterul va ajunge aici în patru minute, a anunțat locotenentul. Cei care vor pleca trebuie să se pregătească! 

 Îl aud ca prin vis, pentru că iată-mă aici, pe acoperișul zgârie-norilor, așteptând să îmi iau rămas bun, gândindu-mă la altceva. Mă gândeam că în acea noapte aș fi vrut să trag. Că îmi doream circumstanțele necesare pentru a deveni un om așa cum nu bănuisem vreodată că aveam să devin. Că nu mai știam cine sunt. Mă uit la cei câțiva norocoși ce așteaptă elicopterul și încerc să văd dacă au mustrări de conștiință. Dacă au, acestea nu se văd.

I-am adunat pe toți în living, în timp ce Downing și Larsen cercetau ultimele cotloane ale casei. 

Aveam un om grav rănit, ei aveau un mort, santinela, și patru răniți. 

— Trebuie să meargă la spital, a spus Chung despre rănitul nostru, care fusese împușcat printr-o ușă. 

— Nici gând, înțelegerea a fost că nu vom face asta, a spus Fatman, care părea să acuze dureri în zona abdomenului. 

— Dar..., a dat Chung să spună. 

— Las-o baltă, nu vrem să ne sufle poliția în ceafă, s-a opus Fatman. 

— Du-l la spital, am intervenit eu. 

Fatman s-a întors spre mine, roșu de furie. 

— Pe bune? După ce i-ai lăsat pe doi dintre bandiți să ne scape? 

— Nu aveai niciun motiv să o omori, a fugit. 

— Noi am venit aici să ne răzbunăm, Adams. Tu ai venit doar să-ți cauți fata și pentru asta te-ai folosit de noi. Foarte bine, dar n-o să joci rolul Bunului Samaritean pe seama noastră. Spune-i lui Simon că fata aia merita să nu fie împușcată. 

M-am uitat la Simon. Un bucătar durduliu, cu o voce blândă, ochi blajini și un râs molipsitor. Da, și noi am râs. Simon și familia lui fuseseră vizitați de un grup care purta căști cu Justiția moartă desenată pe ele. Au tras cu aruncătoarele de grenade și casa lor a fost cuprinsă de flăcări în câteva secunde. Soția și fiul lui sunt în continuare la spital cu arsuri grave, nimeni nu știe dacă vor supraviețui. 

— Tu ce crezi, Simon? Ar fi trebuit să îl las să o împuște? l-am întrebat eu. 

Simon m-a privit îndelung. 

— Nu știu, a răspuns el într-un final. 

— Îl ajuți pe Chung să îl ducă pe Ruben la spital? l-am rugat. 

Simon a încuviințat. 

Downing și Larsen au intrat în cameră. 

— Ați găsit pe cineva? a întrebat Fatman. 

Nu au răspuns. Au evitat să mă privească. Orice fărâmă de speranță care îmi mai rămăsese s-a stins. 

 Amy era întinsă pe o saltea murdară de la subsol. O închiseseră într-o spălătorie care, în mod evident, nu era folosită. Nu ca să o împiedice să scape, ci ca să îi ascundă leșul de lumea din afară. M-am holbat la ea. Inima mi se oprise. Mintea doar înregistra ceea ce vedeam. Dacă nu cumva murise din altă cauză, probabil rana deschisă din frunte îi provocase decesul.

Am ieșit pe holul de la subsol, unde așteptau Larsen și Downing. 

— Hai să-i interogăm, am spus, făcând semn cu capul spre etajul superior, unde membri găștii fuseseră imobilizați și așezați pe podeaua livingului. 

— Mai înainte nu vrei să..., a început Larsen. 

— Nu, am răspuns. Să începem. 

Vinovăția a fost stabilită repede cu ajutorul unui truc vechi, dar eficient. Eu însumi, în calitate de avocat, criticasem poliția că recurgea la această metodă.

I-am pus pe membrii grupării în încăperi diferite și i-am lăsat să aștepte o vreme înainte ca doi dintre noi să mergem la ei pe rând și să pretindem că am vorbit cu ceilalți. Eu vorbeam și începeam mereu la fel: 

— Nu spun cine, dar unul dintre tovarășii tăi tocmai mi-a spus că tu ai ucis-o pe fiica mea, Amy. Probabil că poți să ghicești cine. Te voi ucide personal și bucuros în cinci minute, dacă nu mă poți convinge că a fost altcineva. 

Cacealmaua este atât de evidentă, încât unii dintre ei își vor da seama imediat. Dar nu vor putea fi sută la sută siguri. În orice caz, nu vor putea fi siguri că nici ceilalți nu își vor da seama. Prin urmare, calculul este simplu: de ce ar trebui să tac și să risc să mă prefac că este o farsă, când altcineva cu siguranță va ciripi? 

După patru interogatorii, doi au spus că a fost Brad. După al șaselea, am aflat că s-a întâmplat în dormitor, iar arma crimei a fost o crosă de golf. M-am dus la Brad, care era într-unul dintre birouri, și l-am confruntat cu ceea ce știam. 

Cu mâinile imobilizate la spate, s-a lăsat pe speteaza fotoliului și a căscat. 

— Atunci presupun că poți să mă împuști. 

Am înghițit în sec și am așteptat. Și am tot așteptat. Apoi au început să curgă lacrimile. Nu ale mele, ci ale lui. Picurau pe biroul cenușiu, decolorat, din tec și erau absorbite de lemn. 

— Nu am vrut, domnule Adams. Am iubit-o pe Amy. Dintotdeauna. Dar ea..., a inspirat adânc. Ea mă disprețuia, nu credea că sunt suficient de bun pentru ea. Pe mine, moștenitorul celui de-al doilea cel mai bogat bărbat din oraș, ce zici de asta? 

El a râs scurt. Nu i-am răspuns. Și-a ridicat privirea și s-a uitat la mine. 

— A spus că mă urăște, domnule Adams. Și știi ce? Amândoi simțim același lucru. Și eu mă urăsc. 

— Să înțeleg că recunoști, Brad? 

S-a uitat la mine. A încuviințat. M-am uitat la Larsen, care mi-a confirmat printr-un semn rapid cu capul că văzuse același lucru. Ne-am ridicat și am ieșit afară, unde aștepta Downing. 

— A mărturisit, i-am spus. 

— Ce ai de gând să faci? m-a întrebat Larsen, care ne urmase pe hol. 

Am inspirat adânc. 

— Duceți-l la închisoare. 

— Închisoare? a pufnit Downing. Trebuie spânzurat. 

— Te-ai gândit bine, Will? m-a întrebat Larsen. Știi foarte bine că, dacă îl predai poliției, mâine va fi iar pe străzi. 

— O, dar îl voi pune în propria lui închisoare. 

— Ce vrei să spui? 

— Închisoarea în care a pus-o pe Amy. Poate să stea acolo în arest până voi pregăti cazul și îl voi condamna. 

— Vrei... să îl duci pe fiul lui Colin Lowe în fața unui judecător și a unui juriu? 

— Desigur. Toți sunt egali în fața legii. Este fundamentul națiunii noastre. 

— Adams, cred că în privința asta te înșeli. 

— Da? 

— Națiunea noastră este clădită pe dreptul celui mai puternic. Așa stau lucrurile acum și așa erau și înainte. Restul a fost un spectacol de teatru. 

— Ei bine, am spus. Poate că este posibil să fii în același timp cel mai puternic și cel mai corect. 

Concomitent s-au auzit niște strigăte. Veneau din spatele casei. Am alergat într-acolo, la timp să vedem că am ajuns prea târziu. 

— Tipul cel negru a mărturisit, a spus Fatman.

Ținea o torță în mână și flacăra îi făcea transpirația să strălucească. Se uita fix, ca și noi, la stejarul masiv. Ceilalți bărbați erau în jurul nostru, tăcuți cu toții acum. 

De cea mai groasă ramură apropiată de sol atârna un băiat cu o funie în jurul gâtului. Era înalt, slab, în vârstă de poate 16 ani și purta un tricou ce părea făcut în casă, pe care scria Haos. 

— Herbert! a strigat o voce răgușită de la una dintre ferestrele casei. 

M-am întors, dar nu am văzut pe nimeni. 

— Avem mărturisirea, am spus eu. Ai spânzurat pe cine nu trebuia. 

— Nu acea mărturisire, a răspuns Fatman. Ăsta a recunoscut că el a incendiat casa. Și nu eu l-am spânzurat, el s-a sinucis.

Fatman a arătat cu degetul la bărbatul ce stătea chiar sub cel spânzurat. Era Simon, simpaticul bucătar. Avea mâinile încrucișate și se uita în sus la cadavru, mormăind ceva. O rugăciune, poate. Pentru familia lui care a ars. Pentru cei morți. Pentru el însuși. Pentru noi toți. 

 Ceilalți și cu mine nu discutaserăm deloc despre ce aveam de gând să facem cu membrii grupării Haos. Scopul principal fusese să o eliberăm pe Amy și ne înțeleseserăm că nu vom arăta pic de milă dacă opuneau rezistență, că vor fi răniți sau uciși, iar majoritatea credeam că această formă de răzbunare era de ajuns. Dar ce am fi făcut cu ei dacă aveau să se predea — cum era cazul acum — nu stabiliserăm. 

Practic, existau trei opțiuni. Să îi executăm. Să îi mutilăm. Sau să îi eliberăm. 

Fatman a fost singurul care a votat pentru execuție. 

Unii credeau că se impunea amputarea, cum ar fi tăierea mâinii drepte, dar nimeni nu s-a oferit voluntar să facă asta. Presupun că nu era atrăgătoare ideea de a avea în oraș nouă tineri bătuți, dar întregi și dornici de răzbunare. 

Cea mai largă susținere părea să o aibă ideea lui Downing: să-i biciuim cu o frânghie, care, teoretic, putea fi percepută ca fiind o pedeapsă indulgentă și nu avea să constituie motiv pentru represalii. 

În ceea ce mă privește, am susținut să nu îi pedepsim deloc, cât timp nu le puteam asigura „inculpaților“ un proces corect. Tocmai asta ne deosebea de ei și faptul că ne abțineam să ne răzbunăm demonstra că respectam principiile de drept pe care străbunii noștri au clădit această țară. Noi voiam să conducem prin puterea exemplului, să le arătăm că este posibil să se comporte civilizat chiar și în vremuri haotice, că există cale de întoarcere. Am promis că mă voi asigura personal ca, pe cât posibil, cazul lui Brad Lowe să fie gestionat în conformitate cu principiile fundamentale ale statului de drept. 

Nu știu dacă i-a convins discursul meu. Sau faptul că Larsen — singurul în afară de mine căruia îi fusese ucis cineva din familie — a luat cuvântul și m-a sprijinit. Sau dacă a fost adierea, care făcea ca tânărul negru din copac să se legene înainte și înapoi în scârțâit de crengi, iar noi ne întorceam mereu privirile într-acolo. 

Fără alte tergiversări, i-am eliberat pe toți, cu excepția lui Brad. 

— Vom regreta asta, a spus Fatman în timp ce urmăream luminile de poziție ale motocicletelor dispărând în vale, în negura tot mai deasă ce se lăsa peste oraș. 

 VIII 

 Amy a fost îngropată cu o slujbă religioasă organizată la o biserică din centrul orașului. Era ornată foarte simplu, dar totul părea să fie intact, de parcă până și tâlharii considerau Casa Domnului sacră. Nici nu am anunțat, nici nu am invitat pe nimeni; singurele persoane prezente în afară de mine, Heidi și Sam au fost Downing, Larsen și Chung. 

Mi-am petrecut restul după-amiezii convingând-o pe Heidi să se mute în vila lui Colin de pe deal, împreună cu familiile lui Chung, Larsen și Downing. I-am subliniat cât de ușor ne-au cotropit cei din gruparea Haos, că același lucru nu doar că putea, ci sigur avea să se întâmple din nou și unde eram mai mulți, eram mai în siguranță. Heidi a spus că nu puteam face asta, era casa și proprietatea altcuiva, chiar dacă acum nu era locuită. I-am răspuns că respect întru totul dreptul de proprietate, dar că, pe moment, îl suspendăm puțin. De asemenea, aveam nevoie de un loc în care să îl putem ține pe Brad în arest civil, până îi începea procesul. 

În ziua următoare am mutat puținele lucruri de care aveam nevoie pe deal și am început lucrările pentru a-l transforma în fortul nostru. 

 Clădirea mare și albă a procuraturii generale avea proporțiile potrivite între patosul arhitectural care inspiră respect și seriozitatea plictisitoare care nu ar trebui să fie provocatoare, din moment ce este finanțată din banii contribuabililor. 

Procurorul general Adele Matheson avea un birou de tipul acela pretabil activităților curente, nu pentru a transmite autoritate și statut superior vizitatorilor. Un birou simplu cu teancuri de documente, un computer cam depășit tehnic din care ieșeau cabluri, polițe cu cărți de specialitate, ferestre luminoase, dar fără o priveliște care să distragă atenția. Și absolut nicio fotografie de familie care să îi reamintească faptul că pe lume există lucruri mult mai importante decât munca. 

În spatele vrafurilor de documente, într-un fotoliu din piele cu spetează înaltă ședea procurorul Matheson, țintuindu-mă cu privirea peste rama ochelarilor. Nu era la fel de cunoscută ca unii dintre colegii ei, dar tocmai de aceea era mai respectată în cercurile profesionale. În limita a ceea ce se știa despre ea, era cunoscută pentru integritatea și tenacitatea cu care îi urmărea pe oamenii puternici și pentru aversiunea față de expunerea în presă. Cândva, un jurnalist scrisese că procurorul general Matheson susținea toate interviurile și conferințele de presă cu un repertoriu format din doar patru răspunsuri: „da“, „nu“, puțin mai elaboratul „nu știm“ și răspunsul foarte lung „nu putem comenta cu privire la asta“. 

 — Ești avocat, domnule Adams, a spus ea după ce m-a ascultat. Dacă crezi că ai dovezi că această persoană ți-a ucis fiica, de ce ai venit aici, de ce nu prezinți cazul poliției? 

— Pentru că nu mai am încredere în poliție. 

— Sunt vremuri ciudate, cu siguranță, dar ai încredere în procurori? 

— A merge direct la procuror înseamnă, în orice caz, un pas mai puțin înainte ca dosarul să ajungă în instanță. 

— Ți-e frică de corupție, nu-i așa? 

— Tatăl băiatului este Colin Lowe. 

— Acel Colin Lowe? 

— Da. 

Și-a dus degetul arătător la buza superioară și a notat ceva pe o bucată de hârtie. 

— Știi unde este băiatul acum? 

— Da. 

— Și anume? 

— Dacă aș spune că este în arest civil, ar trebui să mă puneți sub acuzare și asta ar periclita cazul, nu credeți? 

— Privarea de libertate este, desigur, o problemă serioasă, iar dacă mărturisirea a fost făcută în timpul unei astfel de lipsiri de libertate, instanța o poate respinge în totalitate. 

— Fructe dintr-un copac otrăvit. 

— Da, bineînțeles că știi principiile. Dar dacă este așa cum afirmi, că există martori care pot confirma că mărturisirea a avut loc și nu a fost obținută prin constrângere, avem un caz mai solid. 

Am observat că începuse să spună „noi“ în loc de „tu“. Numele Colin Lowe să fi declanșat această schimbare? 

— Mai trebuie să faci rost măcar de unul dintre membrii grupării care l-a indicat ca autor al crimei pe Brad, a spus ea. 

— S-ar putea să fie dificil, dar au fost mai mulți dintre noi care i-au auzit spunând că a fost Brad. 

— Este informație indirectă și, ca avocat, știi foarte bine că nu va fi suficientă într-un caz de crimă. Dacă voi pune pe cineva sub acuzare, trebuie să fiu cel puțin la fel de sigură că voi obține o condamnare pe cât de siguri vor fi și jurații ca să pronunțe vinovăția persoanei în cauză, adică dincolo de orice îndoială. 

Am încuviințat. 

— O voi găsi pe una dintre persoanele care l-au indicat pe Brad. 

— Bine, a spus Adele Matheson lipindu-și palmele una de alta. Mă apuc de lucru, așa că ținem legătura. Acesta poate fi un bun caz cu care să arătăm lumii că statul de drept nu s-a prăbușit complet. 

— Și eu sper asta, am spus, uitându-mă la singura fotografie din birou. Era mică și atârnată cam strâmb, dar rama și sticla erau intacte. Era Justiția. Oarbă și dreaptă. Fără nicio gaură de glonț în frunte. 

 De la procurorul general m-am dus direct la secția de poliție, unde am dat de inspectorul-șef Gardell. Ea m-a urmat în parcarea mallului și acolo i-am explicat că îl pot deferi pe Brad Lowe justiției, dacă îl pot găsi pe unul dintre cei care l-au indicat drept autor al crimei. 

— L-ai prins pe nenorocit, dar l-ai lăsat să scape cu aducerea în fața justiției? m-a întrebat ea pe același ton pe care presupun că un ateu îl întreabă pe un creștin dacă chiar crede în mersul pe apă. 

— Trebuie să-l găsesc pe unul dintre membrii găștii. Poți să mă ajuți? 

Ea a clătinat din cap. Am crezut că refuză până a spus: 

— Pot să țin ochii și urechile deschise, dar... 

Știam ce avea să spună:

— ...să nu îți faci mari speranțe. 

I-am mulțumit și am plecat, având senzația că încă mă privește și clatină din cap. 

Chung, inginerul de structuri, a fost cel care a reușit să facă vila impenetrabilă. 

Zidul ce împrejmuia proprietatea a fost înălțat, cele două porți, întărite, și tot ce se afla între zid și casă pretabil pentru protecție sau ascunzătoare a fost înlăturat. Ferestrele au fost acoperite cu folii antiglonț, iar pereții, ușile și acoperișul au fost fortificate pentru a face față grenadelor. Mine și grenade autopropulsate conectate la senzori de mișcare au fost înșirate peste tot. În plus, proprietatea putea fi supravegheată dintr-o cameră de control amenajată la subsol, de unde puteam manevra de la distanță mitralierele și lansatoarele de grenade amplasate la etajul al doilea. Aveam două drone cu camere de filmat, care de asemenea puteau fi controlate de la distanță din camera de control sau sala de război, după cum o numea Downing în permanență. 

Pe scurt, în cazul în care cineva dorea să cucerească vila, trebuia să vină cu artilerie și bombe. 

Dacă totuși cineva ar fi reușit să pătrundă în casă, Downing avea un dispozitiv cu vedere nocturnă. Mi-a povestit că în Irak lăsau în beznă câte o stradă, tăind rețeaua principală de electricitate, înainte să înceapă vânătoarea nocturnă de teroriști în cartierele ostile din Basra. Larsen, Chung și cu mine am exersat puțin cu dispozitivul prin casă după ce familiile noastre au mers la culcare și s-au stins luminile, însă asta doar mă făcea să mă simt amețit și îngrețoșat. Când Chung, fără să mă prevină, a aprins luminile în timp ce purtam dispozitivul, a fost ca și cum priveam direct în soare și mult timp după aceea am fost pe jumătate orb. 

Chung a mai propus să săpăm și un tunel, în caz că trebuia să ne retragem. M-am gândit îndelung la asta înainte să îi răspund că ar costa prea mult. Am mințit. 

De la foști pușcași marini, Downing aflase despre un depozit de muniție pe care îl puteam obține în schimbul medicamentelor și alimentelor, ceea ce am și făcut. Larsen și cu mine am dus muniția în mica pivniță cu vinuri. Pe rafturi nu mai erau sticle de vin, fiind probabil consumate la petrecerile celor din Haos, iar încăperea avea pereți groși de cărămidă. Dar când a intrat Chung și a văzut muniția, ne-a arătat o gaură în perete, unde instalase o țeavă privată de canalizare. 

Dacă am fi asediați, iar conductele de canalizare și alimentare cu apă erau tăiate, am avea o țeavă de canalizare care se termina la mijlocul unei pante abrupte, năpădită de buruieni, aflată la un nivel inferior față de proprietate, plus o conductă de apă pe care Chung o conectase pe furiș la conducta de mai jos, în vale. În cazul puțin probabil în care asediatorii ar descoperi scurgerea canalizării și și-ar da seama că duce spre casă, ar putea să arunce o grenadă pe conductă care să ajungă în casă, fără să provoace prea multe daune datorită grosimii pereților, spunea Chung. Desigur, cu excepția cazului în care acolo ar fi depozitată muniție cu risc mare de explozie. 

A spus-o în modul lui obișnuit, sec, practic, fără nicio expresie care să trădeze ironie sau simțul umorului. Și de aceea am râs eu și Larsen, în timp ce Chung ne măsura cu privirea lui posomorâtă, ceea ce ne-a făcut să râdem și mai tare. 

Am căzut de acord să mutăm muniția în spălătoria care servea drept celulă de detenție pentru Brad. Pe Brad îl dusesem acolo pentru că acolo depozitase el trupul lui Amy. Aveam convingerea că, dacă își amintea în mod constant ce făcuse, atunci și durerea provocată de remușcare avea să-l chinuiască fără încetare. 

După ce am terminat rocada și Brad a fost dus în pivnița de vinuri, m-am oprit în prag și l-am privit în timp ce stătea întins pe saltea, citind una dintre cărțile pe care i le lăsasem. De când era în arest, devenise foarte palid și slab, cu toate că îi dădeam suficientă mâncare și îi asiguram plimbări zilnice în grădină. 

— Ce e asta? a întrebat el, arătând spre gaura din perete, de lângă capul lui. 

— Canalizarea, am spus eu. 

— Adică o dejecție ca mine?

A lăsat cartea din mână, și-a strâns pumnii și și-a băgat brațul înăuntru până la umăr. 

— Nimeni nu este gunoi, am spus eu. 

— Dacă slăbesc suficient cât să mă târăsc afară, unde voi ajunge? 

— Pe panta dealului, mai jos de casa Polanski. 

Nu știu de ce i-am spus. Sau știam deja? Am ridicat o bandă din plastic care se desprinsese de pe una dintre cutiile cu muniții. Am mototolit-o și am vârât-o în buzunar. 

Brad a rânjit. 

— Ca să nu mă spânzur cu ea? 

Nu am răspuns. 

Brad s-a ridicat într-un cot. 

— De ce nu termini odată cu povestea asta și nu mă execuți? 

A fost ciudat. Chiar dacă era întins pe jos și eu stăteam în picioare, chiar dacă el era cel închis și în puterea mea, era ca și cum el mă privea de sus, și nu invers. 

— Pentru că nu sunt ca tine, am spus, întâlnindu-i privirea. 

— În curând vei fi. Dacă vrei să supraviețuiești, vreau să spun. 

— Speranța mea este că tu vei deveni ca noi. Sau nu ca noi, mai bun decât noi. 

— Ce contează, dacă voi fi închis pentru tot restul vieții mele? 

— Nu e sigur că nu vei mai face niciodată o alegere care să aibă consecințe pentru semenii tăi, Brad. 

— Atunci dă-mi această șansă. Lasă-mă să plec. Îți promit, tata îți va plăti cât vei cere. Nu, cât cer eu! 

Am clătinat din cap. 

— Este vorba despre ceva mai măreț decât asta, Brad. 

— Haide, ce este mai măreț decât averea nenorocită a tatălui meu? 

— Să alegi binele în locul răului. 

Brad a râs și a împins cartea care a alunecat spre mine pe podeaua de cărămidă. 

— Așa cum scrie aici. Rahat liberal de stânga, dacă mă întrebi pe mine. 

M-am uitat în jos, la carte. Tom Bingham, The Rule of Law. Rahat liberal de stânga? Ar fi însemnat că cel puțin a citit-o și și-a format o opinie. Era posibil, așa cum sperasem, ca eu și toți ceilalți să fi subestimat capacitatea intelectuală a lui Brad? 

— Susții că nu vrei să te răzbuni? a întrebat el. Atunci minți! 

— Poate, am spus. Dar să te execut oricum nu ar fi o răzbunare suficient de bună. Pentru că da, vreau să te căiești. Vreau să simți aceeași durere pe care o simt eu, pierzând pe cineva pe care-l iubești cel mai mult. Și vreau să simți aceeași vină pe care o simt eu pentru că nu mi-am protejat familia suficient de bine. Nu sunt o persoană mai bună. Dar noi, oamenii, avem capacitatea unică de a renunța la ceea ce oferă satisfacție pe termen scurt pentru ceva care are un scop mai înalt. 

— Acum vorbești ca în carte. 

— Citește-o, am spus. Apoi putem discuta mai mult. 

Am ieșit și am încuiat ușa. 

 Am intrat în dormitorul în care Heidi și Sam se jucau cu două figurine Transformers pe care Sam le primise de Crăciun de la „Unchiul Colin“, așa cum spunea felicitarea. Când Sam le-a desfăcut, eu și Heidi am înțeles din reacția lui că i-am fi zdrobit suflețelul dacă le-am fi luat în schimbul altor jucării, mai puțin violente.

— Aud că te distrezi, a remarcat Heidi. 

Am sesizat mânia din vocea ei și mi-am dat seama că auzise că Larsen și cu mine am râs. 

— Cel puțin încerc, am spus, observând aceeași ranchiună în propria mea voce. 

— Ai vorbit cu el? 

El era Brad, ea încetase să-i spună pe nume. 

— L-am verificat, am mințit. 

De parcă nu era de ajuns că am râs în hohote, ar fi trebuit să încerc și să-i explic că am avut un fel de conversație semnificativă cu ucigașul fiicei noastre? Da, spusesem că avem obligația să trecem peste moartea lui Amy, să privim înainte, de dragul nostru și al lui Sam. Dar Heidi credea că oamenii sensibili fac loc durerii, că durerea era reculul iubirii și că, dacă nu o simțeam, nu o iubisem pe Amy atât de profund pe cât pretindeam. Desigur, cuvintele mă răniseră, iar ea observase asta și își ceruse iertare. Spusesem că fiecare suferă diferit și că poate modul lui Heidi era mai bun, poate că ea procesa acea durere, în timp ce eu amânasem procesul. Mi-am dat seama că nu credea că vorbeam serios, dar părea să îi placă tentativa mea de a empatiza.

— Tati, uite! a spus Sam, alergând spre mine, sărindu-mi în poală și ținând figurina Transformers în dreptul feței mele, mârâind. Sunt Devastatorul! Mă pot transforma! 

A rotit unele dintre părțile figurinei și a apărut o armă asemănătoare cu o furculiță. După care și-a pierdut brusc interesul pentru jucărie și m-a privit drept în ochi. 

— Tu te poți schimba, tati? 

Am râs și i-am ciufulit părul. 

— Bineînțeles că pot. 

— Arată-mi. 

Am făcut o față care de obicei îl făcea să râdă. Acum doar se uita la mine. Am simțit o oarecare dezamăgire. Apoi m-a îmbrățișat și și-a ascuns fața în umărul meu. M-am uitat la Heidi, care mi-a zâmbit fără tragere de inimă. 

— Cred că lui i se pare în regulă ca tații să nu se schimbe, a spus ea. 

 Locuiam împreună și încercam să nu ne călcăm pe nervi reciproc. Chiar și cu trei familii, aici aveam mai mult spațiu decât avusesem în oraș, dar tot era puțin cam aglomerat. După răpire, Heidi devenise atât de îngrijorată, încât îl ținea pe Sam aproape de ea mereu. Nici măcar nu îl lăsa să se joace cu ceilalți copii în grădina cea mare dacă nu îl însoțea. Am încercat în zadar să îi explic că aici eram mai în siguranță decât oriunde altundeva în lume, dar degeaba. 

— Vom fi atacați, a spus ea într-o zi, în timp ce stăteam în grădină și îl priveam pe Sam jucându-se cu cei doi copii ai lui Larsen. 

Tropăiau în jurul zonei minate și unde erau instalate grenadele autopropulsate, dar nu era niciun pericol, ambele fuseseră scoase din funcțiune din camera de control. Era o bucurie să auzi râsetele lipsite de griji ale copiilor, să îți confirme că ei chiar simțeau siguranța pe care încercam cu disperare să le-o insuflăm. Heidi fusese violată, dar nu voia să vorbească despre asta. Când am întrebat-o de ce, dacă nu ar fi fost bine să se elibereze, ea mi-a răspuns că pur și simplu nu își amintea prea multe. Fusese o fată acolo care, din fericire, îl scosese pe Sam afară, dar după aceea a blocat toate amintirile. În tot acel timp se gândise doar la Sam și Amy. Așa că nu prea avea despre ce să discute. Dacă amintirile erau undeva, în subconștient, atunci n-aveau decât să zacă acolo, pentru că ea acum trebuia să fie în formă. Eu însumi m-am gândit că abilitatea lui Heidi de a-și reprima amintirile — exact ca și durerile fizice — trebuia să fie pusă pe seama faptului că durerea cea mai intensă poate să anihileze temporar altă durere. Și cea mai puternică durere era pierderea lui Amy. Mi-am dat seama că din acest motiv Heidi — femeia puternică, grijulie, capabilă de sacrificiu personal, care, în alte circumstanțe, ar fi preluat în mod automat rolul mamei-surogat pentru copiii orfani ai lui Larsen — aproape că îi evita. În schimb, acel rol a fost preluat de tânăra soție a lui Chung.

— Unii poate vor vrea să încerce, am spus. Dar cred că vor căuta prăzi mai ușoare. 

— Nu găștile, a spus ea. El. Colin. El ne va găsi. 

— Nu și dacă ne păstrăm discreția, am răspuns, uitându-mă cam îngrijorat la copii. 

Scormoneau pământul unde îl îngropasem pe tânărul de culoare, Herbert. Brad nu îi știa numele de familie, așa a spus, ceea ce era bine, oricum nu aveam nevoie de el. Mormântul nu era marcat cu vreo cruce care să dezvăluie linșajul. 

— Un tată sau o mamă mereu își vor găsi copiii, a spus Heidi. 

Nu i-am răspuns. Pentru că știam că are dreptate. 

În următoarea zi, când am trecut pe la secția de poliție, am aflat vești bune. Inspectorul-șef Gardell luase urma unui membru al grupării Haos, unul pe nume Kevin Wankel. A fost ușor, era deja la închisoare. Recent, Wankel fusese arestat pentru tâlhărirea și uciderea unui polițist. La interogatoriu afirmase că se număra printre membrii Haos. Dar, pentru că gruparea Haos nu putea face rost de suficienți bani ca să îi acopere costurile dependenței de metamfetamină, a plecat de unul singur să tâlhărească pe cineva. Așteptase în fața unui club de striptease, s-a apropiat de prima și cea mai promițătoare persoană care a ieșit, i-a pus pistolul în frunte și i-a cerut portofelul. Când, potrivit martorilor, persoana i-a spus calm că este polițist și că Kevin ar trebui să fugă, acesta a apăsat pe trăgaci, a luat portofelul și a fugit. A fost arestat după o oră, în timp ce încerca să cumpere metamfetamină pe stradă. Procesul lui se terminase deja, primise o sentință pe viață. 

Ea mi-a arătat fotografia pe care i-o făcuseră lui Wankel la momentul arestării, dar nu l-am recunoscut imediat, cel puțin nu se numărase printre cei care îl indicaseră pe Brad ca autor al crimei. 

— Am vorbit cu el, a spus Gardell. Este mai mult decât dispus să stea în boxa martorilor și să spună că l-a văzut pe Brad făcând-o. În schimb, noi nu trebuie decât să îi facem rost de droguri. 

— Ce? 

— Desigur, nu am acceptat. Adele Matheson nu acuză pe nimeni pe baza unui certificat care oferă droguri ca recompensă. Dar îi putem oferi o pedeapsă mai mică. 

M-am uitat la fotografie și am clătinat din cap. 

— Nici măcar nu a fost acolo. 

— Ce? 

Am împins fotografia pe suprafața mesei spre ea și i-am arătat data. 

— Asta a fost făcută cu două zile înainte să luăm vila cu asalt. El era deja arestat. Doar vrea droguri, și-ar vinde și mama pentru un gram. 

— Fir-ar, a spus Gardell.

Părea să fie la fel de dezamăgită pe cât mă simțeam eu. 

Ciudat cum se ivește speranța, pentru ca apoi să îți fie luată. Chiar dacă am plecat de la secția de poliție așa cum m-am dus, cu mâinile goale, avusesem și zile mai rele. 

După ce eu și Dumbo am scăpat în acea noapte din vilă, ne-am mutat la Maria. 

Presupun că nu era tocmai încântată că am adus un oaspete, dar l-a acceptat ca parte a înțelegerii. Pentru că înțelegerea era nu doar să împărțim un acoperiș, o masă și un pat, ci și ca eu să îi protejez și să merg — la timpul potrivit — să fac rost de mâncare. Maria nu m-a întrebat cum procedam, nici eu nu i-am spus vreodată. 

Unul dintre trucurile noastre era să găsim o stradă îngustă și nu foarte circulată, unde Dumbo se întindea pe asfalt. Trecuse de mult vremea când mașinile opreau să îi ajute pe cei ce zăceau pe drum, dar cel puțin încetineau ca să întoarcă. Și, în timp ce făceau asta, eu veneam pe motocicletă din direcția opusă, așa încât părea că se crea un mic ambuteiaj și opreau de tot. Dacă ne coordonam bine, în acel moment mașina era în dreptul lui Dumbo, care se ridica, scotea arma, spărgea geamurile laterale și striga „sus mâinile!“, replică pe care o adora și o repeta întruna. Întrucât șoferii nu știau dacă eram în cârdășie cu mititelul înarmat, nu călcau imediat pedala de accelerație să dea peste mine și mă foloseam de acele secunde de ezitare ca să scot și eu arma. 

Într-o zi, tocmai folosisem această tactică și tipul stătea în mașină cu mâinile ridicate, sub amenințarea armei lui Dumbo, în timp ce eu goleam mașina de alimente și introduceam un furtun scurt în rezervor. 

— Sus mâinile! a strigat Dumbo pentru a treia oară. 

— Dar le-am ridicat, a spus șoferul cu disperare în glas. 

— Sus mâinile! 

— Dumbo! am strigat. Acum ne calmăm. 

Mi-am lipit buzele de celălalt capăt al furtunului de plastic și am început să sug pentru ca benzina să înceapă să se scurgă în bidonul pe care îl pusesem pe asfalt. 

Eram atât de concentrată la ce făceam că pur și simplu nu i-am auzit venind, nu până când o voce mult prea familiară a spus răspicat: 

— Nu știam că lesbienele știu să sugă. 

Am înghițit o dușcă de benzină în timp ce m-am întors să armez pușca Remington, deși mi-am dat seama că era prea târziu. 

Erau trei. Unul dintre gemenii O’Leary ținea un pistol la fruntea lui Dumbo, celălalt avea un kalașnikov îndreptat spre mine. Al treilea — cel care vorbise — avea o geacă roșie de piele pe spatele căreia știam că era brodat un monstru marin. 

— Ragnar. A trecut ceva timp. 

— Dar nu suficient de mult? a spus el zâmbind. 

Am dat să mă ridic în picioare. 

— Rămâi în genunchi, Yvonne, ți se potrivește. Și spune-i piticului să lase arma jos sau începem să tragem. 

Am înghițit în sec. 

— Fă cum spune, Dumbo. Vrei să ne iei prada? 

Ragnar și-a rotit lanțul. 

— Tu nu ai face la fel? 

Am ridicat din umeri. 

— Cred că depinde. 

— Dacă, de exemplu, cineva fuge când este atacată banda al cărei comandant secund era? 

— Tu n-ai fi făcut la fel? 

— Ne-ai abandonat. Un membru al grupării Haos nu își abandonează camarazii, asta este prima regulă. Nu-i așa, băieți? 

— Ba da, au răspuns gemenii O’Leary la unison. 

— Lupta era pierdută. Nu puteam face nimic pentru voi. 

— Da? Dar pe piticul acesta l-ai salvat. L-ai antrenat bine, se pare că începe să devină util. Și noi am avea nevoie de unul ca el.

Ragnar a făcut semn cu capul spre Dumbo. 

— Ce s-a întâmplat acolo sus? l-am întrebat. 

Ragnar s-a uitat în pungile cu mâncare pe care le pusesem pe asfalt. 

— L-au linșat pe Herbert și l-au reținut pe Brad. Nouă, celorlalți, ne-au dat drumul, idioții. 

— Apoi, presupun că ați organizat un atac împotriva lor. 

Ragnar m-a privit încurcat. 

— Din moment ce îl aveau pe Brad și Haos nu-și abandonează membrii... A încercat să îl salveze pe Brad, nu este așa, băieți? 

De această dată, frații O’Leary n-au răspuns. 

Privirea lui Ragnar a devenit și mai tăioasă. Dar nu m-am putut opri: 

— Nu? Ah, așadar ai avut noroc că eu și Brad am ieșit din ecuație ca să preiei tu conducerea? 

Încheieturile degetelor lui Ragnar s-au albit în timp ce strângea tot mai tare lanțul. 

— Mereu ai avut gura prea mare, Yvonne. Nu ți-a spus nimeni că nu este o idee prea bună când ai un kalașnikov ațintit spre tine? 

Am înghițit în sec. M-am gândit la fata numită Amy. Îmi doresc să îi fi dat același sfat. 

— Am vorbit cu tatăl lui Brad și i-am spus ce s-a întâmplat, a spus Ragnar aruncându-le o privire gemenilor, să se asigure că au auzit. Se va ocupa de situație chiar el. 

— Vrei să spui că ai reușit să iei legătura cu tatăl lui Brad? 

Ragnar a ridicat din umeri. 

— Ai putea spune că el a fost cel care ne-a găsit. În orice caz... nu mai e problema mea.

A scos un măr din plasă și a mușcat din el. S-a strâmbat și a aruncat mărul, care a ricoșat din asfalt.

— Știai că pe chei încă se cumpără sex cu pitici? 

Nu i-am răspuns. 

— Nu uita că ți-am cruțat viața, Yvonne Gură Mare, a spus el. 

Apoi s-a întors și s-a îndreptat spre intersecție, unde probabil lăsaseră motocicletele înainte să se furișeze lângă noi. 

— Să nu uitați plasele! ne-a strigat el peste umăr. 

— OK! a strigat geamănul care mă amenința cu arma. Să luăm și armele? 

— Dumnezeule, tu ce crezi? 

Chiar dacă gemenii ne luaseră armele, au mers cu spatele spre Ragnar, ținând kalașnikovurile îndreptate spre mine și Dumbo. 

Am auzit pornind motocicleta lui Ragnar, avea un huruit aparte. Apoi a apărut de după colț. Mi-a luat două secunde să înțeleg ce se petrecea, să îl văd rotind cârligul, să mă ridic în picioare și să strig la Dumbo să se ferească. Două secunde prea târziu. S-a auzit o bufnitură când cârligul s-a înfipt în umărul lui Dumbo și am văzut vârful ieșind prin față, pe sub claviculă. Când a fost desprins de geamul mașinii de care încerca să se țină, Dumbo a gemut prelung, aproape fără suflare. A ricoșat de două sau de trei ori pe asfalt, înainte să se rostogolească rapid și să dispară. M-am întors să încalec pe motocicletă și să îi urmăresc, dar gemenii au venit spre mine pe motocicletele lor și salvele lor răsunătoare mi-au ciuruit motorul. 

După ce nici ei nu s-au mai văzut și fumul s-a ridicat la propriu, am căzut în genunchi și m-am holbat la găurile din sfânta și nenorocita mea sursă de supraviețuire. 

— Vrei să te duc undeva? m-a întrebat tipul din mașină, care încă era acolo. 

Am închis ochii. Voiam să râd. Acesta nu e orașul și nici momentul pentru bocit. Nu e. Dar eu am plâns. 

Se făcuse noapte, era târziu și mă întorceam acasă, după încă o zi în care îi căutasem în zadar pe membrii bandei Haos. Trebuia să am un martor direct, pe cineva care să îl arate cu degetul pe Brad Lowe. 

Când am trecut pe lângă clădirea Parchetului, am văzut lumină în câteva birouri și într-o doară am oprit mașina în parcarea aproape goală din fața intrării și am sunat la interfon. Am rugat vocea care a răspuns să sune la biroul procurorului Adele Matheson. Curând după aceea, vorbeam cu ea la interfon. 

— Am încercat să dau de tine. Plec spre casă, mă poți aștepta cinci minute? 

După patru minute a ieșit din clădire. Hainele, dar chiar și bluza, erau aceleași ca ultima dată când o văzusem. S-a îndreptat de îndată spre parcare. Pantofii erau roși pe interior, ceea ce accentua forma în x a picioarelor ei. 

— Mă poți ajuta să îl găsesc pe Brad Lowe? a început ea. 

— Am spus... 

— Nu ai spus nimic din ce nu vreau să știu și îți sugerez să mergem mai departe. Poți să aranjezi să fie judecat, da sau nu? 

— Da, am spus eu uimit. 

— Bine. Rudele lui au fost informate despre acuzațiile care i se aduc și acum ai fost informat și tu. Aceasta presupune ca tu și cei care au ajutat la căutarea lui Amy să depuneți mărturie. 

— Vreți să spuneți că...? 

Ne-am oprit lângă un Ferrari roșu. Cu greu îmi venea să cred că mașina sport joasă, sexy era a ei până când a deschis-o. 

— Nu promit nimic. Spun doar că, la o analiză atentă, noi, cei din Parchet, am ajuns la concluzia că avem suficiente probe să îl acuzăm pe Brad Lowe pentru omucidere. 

 IX 

Au atacat cu puțin timp înainte de zorii zilei. 

Erau pregătiți, era clar că cercetaseră proprietatea și se așteptaseră să întâmpine rezistență. 

Erau îmbrăcați în uniforme de camuflaj și s-au târât peste zid fără să iasă în evidență, aidoma spinărilor unui banc de delfini la suprafața apei. 

— Tipii ăștia sunt profesioniști, a spus Downing, lăsându-se pe speteaza scaunului, urmărind monitoarele. 

Trecuseră mai puțin de două minute de când se activaseră alarmele silențioase amplasate în exteriorul zidului și până ne-a trezit Downing, care era de gardă, și ne-am strâns în pivniță. Femeile și copiii se închiseseră în camera securizată din fața celei în care era Brad, în timp ce Downing, Chung, Larsen și cu mine stăteam în camera de control din celălalt capăt al subsolului. Camerele noastre camuflate — simple camere de vânătoare cu vedere pe timp de noapte — arătau pe monitoare cum atacatorii se grupau în curte și se împrăștiau ca să ia cu asalt casa din mai multe părți. 

Bancul s-a oprit. 

— În jur de 30 de bărbați, a spus Downing. Diferite tipuri de arme, dar puști automate de asalt. Nu văd grenade ofensive sau aruncătoare de flăcări, așa că trebuie să fie o operațiune chirurgicală, vor muri doar cei care trebuie să moară. 

Toți în afară de Brad, m-am gândit, dar nu am spus nimic. 

— Dispozitive de vedere nocturnă, același model vechi ca al meu. Sunt veterani experimentați, tineri, cea mai periculoasă categorie de adversari. 

— Sunt așa de mulți, a spus Larsen, speriat. 

— Nu ar trebui să activăm minele acum? 

— Acela este al doilea scenariu, a spus Downing, bătând încet cu degetele lângă tastatură. Ce înseamnă asta, Larsen? 

Când Larsen a înghițit în sec, a lăsat impresia că a sorbit dintr-o sticlă. 

— Minele și mitralierele cu declanșare automată nu sunt activate înainte ca ei să atace, a șoptit el.

— Îhm. Chung? 

— Da? a spus Chung care tocmai ce intrase, după ce se asigurase că femeile și copiii intraseră în camera securizată. 

— Când se declanșează minele și mitralierele, tu pornești curentul electric din zid, nimeni nu trebuie să scape. 

— Bine. 

— Adams, tu pilotezi drona și ne oferi imaginea de ansamblu. 

— Recepționat, am răspuns eu în proaspăt dobânditul jargon milităresc. 

— Și, Larsen, tu ești pregătit cu mitralierele, da? 

— Da, a spus el, făcându-se mai confortabil pe scaun și prinzând joystickul care controla drona. 

Cred că toți încercam să părem mai calmi decât ne simțeam. În același timp, eram oarecum cuprinși de euforie, pentru că în sfârșit aveau loc acțiunile pentru care ne pregătiserăm și ne oțeliserăm. 

— Bine, așadar scenariul numărul doi. Când se pun în mișcare, număr de la trei descrescător și activăm sistemele când ajung la zero. Întrebări? 

Liniște. 

— Pregătiți? 

Se auzi un „da“ pe trei voci. 

Se pare că multe lucruri nu se petrec ca în filme. 

Acesta nu era unul dintre ele. 

Următoarele câteva secunde — pentru că doar câteva secunde a durat, urmărind imaginile ulterior — au fost la fel de ireale ca tot ce am văzut la televizor. 

Când ne-au atacat și s-au aprins automat reflectoarele, când s-au declanșat minele și au început să zboare bucăți din corpurile lor, când mitralierele cu declanșare automată secerau atacator după atacator, când mai mulți dintre ei s-au retras și au încercat să sară înapoi peste zidul trezit la viață, iar eu am văzut prin camera de pe dronă cum se prăbușeau trupurile lor tremurânde și cum gloanțele trase cu mitraliera lui Larsen îi făceau să se scuture în continuare, a fost pur și simplu greu de crezut că era aievea. 

Apoi exploziile și salvele mitralierelor au amuțit, iar liniștea s-a așternut brusc. 

Unii dintre răniți au început să strige după ajutor acolo, afară. Larsen — care stătea pe un scaun lângă Downing și controla mitralierele cu un joystick ca în jocurile video — nu mai trăgea. Acum se uita pe monitoare, inclusiv pe cel pe care erau transmise imaginile de la drona mea. Se folosea de ele ca să țintească. Acum trăgea doar salve scurte. Cu fiecare salvă, strigătele de ajutor se stingeau treptat. 

După câteva momente, s-a făcut o liniște mormântală. 

Ne holbam la ecrane. Era la fel peste tot. 

— I-am învins, a spus Chung precaut, de parcă nu i-ar fi venit să creadă. 

— Ihaaa! a chiuit Larsen ridicându-și brațele în sus.

În ochi i s-a aprins parcă un licăr care fusese stins vreme îndelungată.

Am dirijat drona peste zid. La o sută de metri în vale, erau parcate trei dube blindate cu motoarele pornite. Plus un SUV pe care voiam să îl studiez. 

— Mai au câțiva oameni afară, am spus eu. Să pornim boxele și să le spunem că deschidem porțile ca să își recupereze morții? 

— Așteaptă, a spus Downing. Uite. 

A arătat spre becurile de atenționare. Unul era aprins. 

— Cineva a spart fereastra de la bucătărie, a spus el. 

Am adus drona înapoi și, într-adevăr, paravanul de la fereastra bucătăriei fusese îndoit într-o parte, probabil cu un levier. 

— Avem un ranger, a spus Downing, punându-și dispozitivul pentru vedere nocturnă și luându-și arma. Adams, preiei tu controlul aici. 

În clipa următoare a ieșit pe ușă și a dispărut în negura de pe hol. 

Ne-am uitat unii la alții. Rangerii, din câte auziserăm, erau soldați care acționau independent de unitate și, fără să aștepte ordine, puteau valorifica cu viteza luminii oportunitățile care se iveau. Am ascultat, dar n-am mai auzit pașii lui Downing. Ne arătase sumar o tehnică ninja pentru a merge fără zgomot, dar nu avuseserăm timp să exersăm lupta corp la corp, ne concentraserăm pregătirile pe împiedicarea accesului în casă. 

S-a auzit un foc de armă și noi am tresărit. 

Apoi s-a auzit un sunet ca atunci când cineva cade pe scările de la subsol. 

Am așteptat. Am ținut mitraliera atât de strâns, încât mă durea antebrațul. După ce am terminat de numărat până la zece și Downing nu a bătut la ușă, m-am întors spre ceilalți doi. 

— Downing este mort, am spus. 

— Rangerul nu poate intra în camera securizată, a spus Chung încrezător. 

— Dar îl poate elibera pe Brad, am răspuns. Ies. 

— Ești nebun? a șoptit Larsen. Rangerul are dispozitiv de vedere nocturnă, nu ai nicio șansă, Will! 

— Tocmai asta este șansa mea, am spus, verificând că arma este încărcată și are piedica pusă. 

— Ce vrei să spui? 

Am arătat cu degetul spre panoul de control, spre întrerupătorul care aprindea toate luminile din casă. 

— Aprinde lumina când ies, după opt secunde stinge-o iar, apoi aprinde-o și stinge-o la fiecare cinci secunde. 

— Dar... 

— Fă așa cum spune, a intervenit Chung, care înțelesese. 

Am deschis ușa și m-am strecurat în întuneric. S-a aprins lumina. Am alergat spre scări ca un ninja, ca un rinocer. Downing era la baza scărilor. Binoclul cu vedere nocturnă îi acoperea ochii, dar am văzut că era mort, avea o gaură în frunte. Am numărat secundele în minte în timp ce i-am scos binoclul. Mai mult am simțit decât am auzit cum se apropie dușmanul. Speram doar că îl întârziase suficient, pentru că l-a orbit lumina și a trebuit să își scoată binoclul. 

Șase, șapte. 

Tocmai îmi pusesem binoclul când lumina s-a stins. 

Acum am auzit pași, se îndepărtau. S-a retras, trebuia să își pună iar binoclul. 

M-am luat după sunet, am încercat să pășesc cu mai multă atenție, dar presupuneam că acum nu mă putea auzi prea bine, din moment ce trebuia să se miște și el. M-am apropiat de joncțiunea în forma literei T, unde camera securizată era la dreapta, iar la stânga pivnița cu vinuri în care era Brad. Tentant. Trei, patru. Am ridicat binoclul și m-am întors la dreapta, după colț, în timp ce se aprindea lumina. 

Nimeni. 

M-am întors la o sută optzeci de grade și acolo — la șapte, opt metri de mine, în fața ușii lui Brad — era el. Îmbrăcat în negru, nu în uniformă de camuflaj. S-a întors spre mine, spre sunet, pentru că evident că nu vedea nimic și și-a ridicat mâna ca să scoată binoclul pe care îl purta peste cagulă. 

Poate cagula a făcut ca totul să fie mai ușor, nu știu, dar m-am lăsat în genunchi și am tras în el. Spre uimirea și disperarea mea, părea să nu îl nimerească niciun glonț. Și-a scos binoclul și l-a azvârlit pe podea și a tras, bubuiturile fiind asurzitoare între pereții de cărămidă. Nu am simțit nicio durere, doar o presiune în umărul stâng, ca și cum cineva mă împinsese prietenește, dar nu mi-am mai simțit mâna și arma mi-a căzut pe podea. 

Rangerul a văzut că sunt neajutorat, dar în loc să tragă fără rețineri, a ridicat arma în dreptul umărului. Lucrurile păreau să indice că era mândru că simțise inamicul cu binoclu. 

Am ridicat mâna dreaptă, cu palma înspre el, și pentru o clipă a ezitat, ca și cum prin acest gest universal, etern, al predării am trezit în el ceva instinctiv, natural. Pentru că vreau să cred că asta este mila. 

Cinci... 

S-a făcut întuneric și, în timp ce el a tras, din poziția în care eram m-am culcat și m-am rostogolit într-o parte. Mi-am pus iar binoclul, i-am zărit silueta în lumina verzuie, am ridicat pușca cu mâna dreaptă și am apăsat pe trăgaci. Câte un foc. Al doilea a lovit. Și al treilea. Al patrulea a ratat și a ricoșat din peretele aflat în spatele lui. Dar al cincilea și-a atins ținta, cred. Și al șaselea. 

Lumina s-a mai aprins și s-a mai stins de două ori înainte să golesc încărcătorul. 

Mai târziu, după ce și-au recuperat răniții și morții, și mi-am dat binoclul jos, mi-am dat seama: nu mă simțisem amețit sau îngrețoșat ca mai înainte. Dimpotrivă, nu mă simțisem niciodată mai echilibrat, mai lucid. 

Și în zori, pentru prima dată de când dispăruse Amy, Heidi s-a strecurat lângă mine în pat și m-a îmbrățișat strâns. Am sărutat-o și apoi — mai atenți unul cu altul decât de obicei — am făcut dragoste. 

X 

 După câteva zile de la respingerea atacului, m-am întors pe Insula Șobolanului. Colin mă aștepta din nou pe chei. Devenise mai slab. Nu mai suplu, ci mai slab. 

În drum spre clădirea închisorii, șobolanii țâșneau încolo și încoace în fața noastră. 

— S-au înmulțit, am spus eu, uitându-mă în jos la stâncile care, la ultima mea vizită, erau albe. Acum păreau înnegrite, dar nu pentru că se spărseseră valurile de ele, așa cum crezusem când mă aflam pe barca de pescuit, ci pentru că șobolanii se strânseseră laolaltă. 

— Cred că înoată până aici pe timpul nopții, a spus Colin, care îmi urmărise privirea. Sunt speriați. 

— De ce? 

— Din cauza altor șobolani. Curând, cei de pe continent nu vor mai avea ce să mănânce, așa că vor începe să se mănânce între ei. Prin urmare, șobolanii mai mici fug aici. 

— Nu vor începe să se mănânce între ei și aici? 

— Într-un final, da. 

Am intrat în clădire, într-un corp care fusese transformat într-un fel de reședință impunătoare, similară castelelor medievale sterpe. Liza aștepta în capătul scărilor de la cel de-al doilea etaj, unde mi-a dat mâna. Înainte obișnuiam să ne îmbrățișăm. După pandemie, acel obicei aproape că a fost șters din codul bunelor maniere, dar nu acesta era motivul pentru care nu ne atingeam mai mult decât era necesar. Absența lui Amy și a lui Brad îi făcea pe părinții acestuia din urmă să fie mult prea prezenți. 

Ea s-a scuzat, spunând că are ceva de făcut, s-a făcut nevăzută, iar Colin și cu mine am intrat într-o sufragerie spațioasă și mobilată sărăcăcios, la momentul oportun pentru a vedea un șobolan neobișnuit de mare dispărând pe ușa din celălalt capăt. 

— La naiba, era uriaș, am spus. 

— Nu suficient cât să nu fugă de noi, și nu invers, a răspuns Colin, după care a oftat. Deși este doar o chestiune de timp. 

Ne-am așezat și au apărut doi chelneri, ne-au pus șervete albe în poală și ne-au servit direct dintr-o oală aburindă. 

— Nici nu putem să servim mâncarea pe farfurii întinse, a continuat Colin. Sunt peste tot și nu se feresc de nimic dacă văd mâncare. Se înmulțesc mai repede decât îi putem împușca. 

M-am uitat la bucățile de carne din sosul maroniu, plin de cocoloașe, din fața mea. Am presupus că este de la animalele pe care le mâncăm de obicei, dar gândul a fost sădit, iar imaginația nu poate fi oprită. 

— Mulțumesc că ai acceptat să vii, având în vedere situația, a spus Colin, care părea să nu aibă poftă de mâncare.

— Ne-ai atacat. L-ai ucis pe unul dintre noi. 

— Voi ați ucis 19 dintre ai noștri și îl ții captiv pe fiul meu. 

— În arest, în așteptarea unui proces echitabil. Ai fost informat de Parchet că Brad va fi acuzat și totuși ai atacat. Pentru că știi că va fi găsit vinovat. 

— Te pui mai presus de lege. 

— Nu știam că tu crezi în lege. 

— Nu, dar tu spui că da, Will. Iar un om poate fi acuzat doar pentru că își trădează propriile principii, nu pe ale altora. 

— Sau pentru că nu are niciunul. 

Colin s-a forțat să zâmbească puțin. Știam de ce. Acesta era genul de schimb de replici pe care îl purtam încă de mici, pe care ni l-am exersat de când dominam cluburile de dezbateri la școală și care a continuat când a devenit sarcina mea să îi contracarez ocazionalele mărturii precipitate. Ca de obicei, tot el a avut ultimul cuvânt: 

— Să nu ai niciun principiu este tot un principiu, Will. De exemplu, să respecți cu strictețe faptul că niciun principiu nu trebuie să stea în calea supraviețuirii tale și a celor dragi. 

M-am uitat în jos la mâinile mele. De obicei tremurau, începuseră cam în același timp cu pandemia. Acum nu mai tremurau. 

— Ce vrei, Colin? 

— Îl vreau pe Brad. Și mai vreau și vila ta. 

Nici nu am râs, nici nu am zâmbit. Doar am pus șervetul pe masă și m-am ridicat. 

— Așteaptă, nu ai auzit ce îți ofer, a spus Colin, ridicându-se și el.

— Nu ai nimic din ce vreau, Colin, nu înțelegi asta? 

— Poate că tu nu, dar Heidi și micul Sam? Și dacă am ceva care le poate oferi o viață nouă și mai bună, o șansă să clădească o nouă societate în care domnește legea? Ai auzit de portavionul New Frontier? Pleacă în curând și va avea la bord 3 500 de oameni. Am trei bilete pentru acel vas, am dat pe ele o avere acum multă vreme. Acum nu mai poți lua bilete, indiferent câți bani oferi. Primești cele trei bilete ale mele dacă mi-l dai pe Brad și vila. 

Am clătinat din cap. 

— Păstrează-ți biletele, Colin. Să îl las pe Brad nepedepsit ar fi o insultă la amintirea lui Amy. 

— Iată, s-a pogorât printre noi prea-înțeleptul Adams. Brusc, nu mai e vorba despre respectarea principiilor de drept în numele umanității, ci despre răzbunarea fiicei tale. 

— A fost o figură de stil, Colin. Indiferent ce gândesc eu, Heidi nu ar accepta niciodată un astfel de troc. 

— Adesea femeile sunt mai pragmatice decât noi, bărbații. Ele se uită la ce e util pentru comunitate și resping preocupările noastre zadarnice despre mândrie și onoare. 

— Atunci voi răspunde înainte ca ea să aibă șansa să mă contrazică. Nu. 

 În timp ce Colin mă conducea înapoi la barcă, șobolanii nu mai fugeau din calea noastră chiar la fel de repede. 

— Nu ți-a fost frică la gândul că te pot captura și te pot da la schimb pentru Brad? 

Am clătinat din cap. 

— Toți cei din casă au semnat că nu vor accepta nicio formă de șantaj dacă nu mă întorc. Deși nu le-am dat instrucțiuni cu privire la ce să facă cu Brad într-o astfel de situație, cred că amândoi știm ce s-ar fi întâmplat. 

— Nu ar fi avut parte de procesul pe care i-l vei asigura. 

Bineînțeles că s-a gândit la asta. 

— Din cauza șobolanilor vrei să pleci de aici? 

Colin a încuviințat. 

— Beth s-a îmbolnăvit, bănuim că este febră tifoidă, dobândită probabil de la o mușcătură de șobolan. Am încercat tot ce îi poate ucide pe șobolanii infernali fără să murim și noi. Știai că ADN-ul șobolanilor și cel al oamenilor este similar în proporție de nouăzeci și șapte la sută? Într-o zi va apărea omul-șobolan, dacă nu a apărut deja. 

— Se va face bine pe portavion. Am auzit că unii dintre cei mai buni medici din țară au primit o reducere la bilete. 

— Da, a spus Colin. Și tu chiar vrei să-i refuzi familiei tale acele bilete din cauza unui principiu care știi că nu are nicio valoare într-o lume a șobolanilor? 

Nu i-am răspuns, doar am sărit de pe chei pe puntea pescadorului, m-am întors și l-am privit pe Colin devenind tot mai mic, în timp ce ne îndreptam spre țărm. 

Totuși, un gând nu îmi dădea pace. Îl știam prea bine, nu m-ar fi lăsat să scap atât de ușor dacă nu avea un atu. Un plan alternativ. 

XI 

 Merg cu motocicleta și mă îndrept spre sud la umbra întunericului, gândindu-mă la ziua în care Ragnar și gemenii O’Leary l-au luat pe Dumbo. Cât de diferit ar fi putut fi totul. Sau nu? În orice caz, mă îndrept spre abator, spre sfârșitul acestei povești. În spatele meu e o bandă cu țepi și un tip care a încercat să mă oprească, casa în care l-am întâlnit prima dată pe Will Adams și vila familiei Lowe, în care banda se pare că e pe cale să pătrundă. Poate că totul e decis încă de la început, poate că oamenii ca mine îndeplinesc doar sarcinile trasate de soartă. Indicatorul de combustibil este pe roșu. Bine, soarta va trebui să decidă dacă rămân și fără benzină. Pentru că mereu se întâmplă ceva neașteptat. De exemplu, a fost complet neașteptat că Dumbo a reapărut la mai mult de o săptămână de la dispariție. 

Renunțasem la speranța de a-l mai vedea vreodată, când mi-a sunat telefonul. Maria m-a trezit și mi-a atras atenția, aproape înspăimântată. Nu sunase nimeni mai bine de două luni, pentru că majoritatea rețelelor nu mai funcționau, pe piață rămăsese un singur operator. 

Am răspuns și am auzit vocea lui Dumbo: 

— Mi s-a permis să dau un telefon. 

Era în singura închisoare în funcțiune din oraș, folosită acum și pentru arestări preventive și pentru cei care ispășeau pedepse mai lungi. După o oră, stăteam față în față în spațioasa încăpere pentru vizite, de o parte și de alta a unui perete gros de sticlă, fiecare cu un receptor în mână. El purta niște haine în dungi, pe care eu le-am numit retro și măcar el a râs, dându-și seama că am spus ceva ce trebuia să fie amuzant. 

Apoi mi-a povestit ce se întâmplase și niciunul dintre noi nu a mai râs. După ce Ragnar l-a răpit pe Dumbo, l-au dus la noua ascunzătoare a bandei Haos, care, din descrierea făcută de Dumbo, trebuia să fie abatorul închis de lângă câmpurile petrolifere, înspre aeroport. Într-o seară, Ragnar a adus în abator un bărbat și i-a gonit pe cei cu care Dumbo împărțea o încăpere. 

— Ragnar a arătat cu degetul spre mine și a spus că sunt perfect, a povestit Dumbo. Bărbatul mă primea dacă putea să facă rost de o locuință corespunzătoare pentru gașca lui, o nouă motocicletă pentru Ragnar, 12 kalașnikovuri, 50 de aruncătoare de grenade și 50 de grenade ofensive, 150 de grame de metamfetamină, 200 de pastile de rohipnol, 200 de pastile de antabio... nu, cred... 

— Antibiotice, am intervenit eu. 

— Da și... 

— Este suficient.

Uneori, Dumbo reținea foarte bine detaliile, mai ales dacă erau neînsemnate.

Dar bărbatul nu a plătit toate astea doar pentru o singură noapte, nu? 

— Nu, a spus Dumbo. Pentru tot restul vieții mele. 

— Așadar a venit de la clubul acela din port. 

— Nu, a venit de pe Insula Șobolanilor. 

— Serios? Ți-a spus ce vrea de la tine? 

— Da. Adică Ragnar mi-a spus. 

— Ce a spus Ragnar? 

— Ragnar mi-a spus să le spun polițiștilor care aveau să vină în curând că eu am lovit-o pe fata aceea în cap cu crosa de golf. Și că ar trebui să spun același lucru și judecătorului. 

L-am fixat cu privirea. 

— Și dacă refuzai? 

Ochii mari ai lui Dumbo s-au umplut de lacrimi și vocea a început să îi tremure. 

— Atunci aveau să mă dea de mâncare șobolanilor de pe Insula Șobolanilor. 

— Înțeleg că a trebuit să accepți. Dar când va auzi judecătorul... 

— Nu am spus da, a suspinat Dumbo. Am spus nu. Pentru că atunci trebuie să stau la închisoare pentru tot restul vieții și nu vreau asta. 

— Înțeleg asta. Dar ai declarat poliției că tu ai fost, de aceea ești aici, nu? Ai făcut alegerea bună, pentru că așa nu te pot da de mâncare șobolanilor până când îi spui judecătorului că te-au amenințat. 

— Nu! a strigat Dumbo și a dat cu capul de panoul despărțitor.

Făcea asta uneori, când se simțea frustrat că nu putea să explice. L-am văzut pe unul dintre gardieni venind spre noi. 

— Liniștește-te, Dumbo. 

— Nu m-au amenințat pe mine. Te-au amenințat pe tine! Au spus că o vor ucide pe Yvonne dacă nu fac cum spun ei. 

Am asimilat mesajul, silabă cu silabă. Nenorociții. Nu vor decât să știe ce este cel mai important pentru o persoană ca să o prindă. 

În spatele meu, gardianul și-a dres vocea și eu mi-am lipit palma de panoul de sticlă. 

— Te voi scoate de aici, Dumbo, promit. Te voi scoate de aici, mă auzi? 

Dumbo și-a lipit palma în același loc și obrajii săi dolofani au fost inundați de lacrimi. 

— Mai este un minut, unul, până când aterizează elicopterul. 

Desigur, pare absurd să stau pe acoperișul unui zgârie-nori și să ciocnesc un pahar de șampanie în timp ce lumea, așa cum o știm, se prăbușește în jurul nostru. Pe de altă parte, ar fi fost la fel de absurdă și în lipsa șampaniei. 

Locotenentul se apropie de noi, îi șoptește lui Colin ceva la ureche și aleargă înapoi spre helipad, unde ultimii dintre cei bogați, privilegiații, așteaptă să fie ridicați în aer și conduși spre un nou început pe portavionul New Frontier. 

— A spus că mulțimea a intrat, a precizat Colin. Dar oamenii mei au tăiat cablurile lifturilor, așa că trebuie să o ia pe scări. Apropo, știi de ce scările din străvechile castele și catedrale se rotesc mereu pe direcția de urcare, în sensul acelor de ceasornic? 

Ca de obicei, Colin Lowe nu a așteptat răspunsul. 

— Pentru ca apărătorii clădirii să aibă un avantaj asupra atacatorilor, putând să își miște mai liber săbiile cu mâna dreaptă. 

— Interesant. Dacă tot veni vorba, știi vreo cale de scăpare de aici fără să riști să ți se reteze capul de pe umeri? Pentru cei care nu pleacă cu elicopterul, vreau să spun. 

— Da. Liniștește-te, va fi bine. Uite, elicopterul este acolo. 

Un punct suspendat de lumină se apropie plutind de noi. Mă uit în jos, la bulele care se desprind de fundul paharului și se ridică la suprafață. 

— Spune-mi, Colin, și tu te-ai molipsit de frică, la fel ca șobolanii? 

Colin se uită la mine puțin surprins. Încă nu și-a ridicat paharul de șampanie pentru toastul pe care știu că îl va ține. Pentru prietenie, pentru familie, pentru o viață bună. Acestea sunt cele trei constante. 

— La ce te gândești? mă întreabă el. 

— Când ai cumpărat mărturisirea lui Dumbo. Ai intrat în panică? 

Colin clatină din cap. 

— Nu știu cât de limpede gândește un tată când vine vorba despre propriul fiu sau propria fiică, dar când acest Ragnar m-a contactat și mi-a spus că are o ofertă pe care nu o pot refuza, chiar a avut dreptate. 

— Conștiința ta nu a obiectat? 

— După cum știi, a mea nu este la fel de gălăgioasă ca a ta, Will. Și nu, nu a făcut prea multă gălăgie. Din ce spune Ragnar, Dumbo era atât de retardat mintal, încât trebuia să fie considerat nebun, așa că nu avea cum să fie pedepsit. 

— Nu este atât de simplu, Colin. Și cred că știi asta. 

— Ai dreptate, dar cred că am vrut să fie atât de simplu. În plus, am crezut că merită orice pedeapsă avea să primească. Ragnar mi-a spus că el a violat-o pe Heidi. 

Am strâns atât de tare piciorul paharului încât, pe moment, am crezut că îl voi sparge. Pe cerul portocaliu al după-amiezii, văd ceva mișcându-se printre zgârie-nori. Vine elicopterul. Seamănă cu un greiere. Ca acela de culoare verde-mazăre pe care-l adusesem eu de la ferma bunicii, la finele vacanței de vară când m-am întors acasă. L-am ținut într-un borcan de gem și am dat o gaură în capac. Cu toate acestea, când am ajuns era mort și mulți ani după aceea tata obișnuia să-l pomenească la reuniunile familiei, să spună că fusesem atât de supărat, încât mi-am înfipt un ac în vârful degetului, ca să mă pedepsesc. Nu puteam să înțeleg de ce râdeau adulții. 

— Mă gândesc la ce s-a întâmplat ulterior, spun eu. 

— Știi că nu am fost implicat deloc, oftează Colin. 

— Dar ai fi putut să previi. 

— Catastiful nostru de păcate prin omisiune este nesfârșit, Will. Bineînțeles, pot fi acuzat că nu am avut destulă imaginație în privința cinismului acestui Ragnar. Dar nu aș fi permis niciodată dacă ar fi solicitat. 

Acum încep să aud elicopterul, sunetul făcut de elicea ce lovește aerul, hârâitul motorului. 

A doua zi, când m-am dus la judecătorie, ploua. Nu l-am întâlnit pe Dumbo, dar am aflat că avocatul desemnat era un Marvin Green, de la Amber & Doherty. Mi-a luat tot restul zilei să găsesc biroul avocatului, în mod evident se mutaseră de la adresa pe care o primisem de la instanță, acum erau într-o clădire dărăpănată de cărămidă. Nu mi s-a permis accesul, doar mi s-a comunicat prin interfon că Green nu era acolo. Când am întrebat unde îl pot găsi, că era urgent pentru că aveam informații despre cazul la care lucra, persoana respectivă a râs. Mi-a spus că fie îl găsesc pe Green la pubul din intersecție, fie a plecat acasă. M-am dus la pub, am aflat de la barman că Green tocmai plecase, m-am întors la clădirea de cărămidă și, după mult tam-tam, am obținut adresa lui Green. Ploua torențial și aveam senzația că mergeam printr-un râu, urcând dealul la volanul mașinii. 

Adresa nu era departe de vila din care fuseserăm izgoniți. Dar aceasta era o casă mică, ca un bungalou din acela construit de artiștii care se mutaseră aici primii. Dar avea o poartă de fier și un zid cu sârmă ghimpată și cioburi de sticlă. 

Am sunat. 

— Cine e? a spus o voce răgușită prin interfonul din zidul de cărămidă. 

M-am uitat în sus la camera din vârful stâlpului porții, m-am prezentat și i-am spus că aveam informații care îl puteau ajuta pe domnul Green să îl apere pe domnul Gabriel Norton, alias Dumbo, prietenul meu. 

Am auzit clinchetul unui pahar. 

— Haide, a spus el. 

— Adică să intru? 

— Nu, să vorbești. Necunoscuților nu le dau voie să intre. 

Așa că i-am transmis mesajul meu de acolo, stând în ploaie. I-am spus că nu Dumbo o omorâse pe Amy, că era victima unei conspirații ca să îl scape Brad Lowe, fiul bogătașului. A fost un lung monolog și cum nu am fost nici întreruptă și nici nu am primit vreun alt semn că eram ascultată, treptat am început să suspectez că Green închisese. Dar cel puțin nu venise nimeni să mă gonească și, cum nu aveam altceva de făcut, am continuat. I-am spus cum eu și Dumbo — pe care nu îl cunoșteam pe atunci — ne-am salvat reciproc ca prin miracol în timpul unui incendiu și de atunci am rămas împreună. Am fost acceptați într-o bandă și așa am reușit să supraviețuim. I-am spus că Dumbo putea fi cu siguranță condamnat pentru multe lucruri, dar nu și pentru uciderea lui Amy, eu fusesem în casă și îi puteam oferi un alibi pentru momentul comiterii crimei. 

Am terminat de vorbit și între timp mă făcusem ciuciulete și mă luase frigul de-mi clănțăneau dinții, stăteam holbându-mă la plăcuța de bronz perforată de sub sonerie. Chibzuisem dacă să îi spun sau nu că îl văzusem pe Brad omorând-o pe Amy, dar, cum tatăl lui Brad luase calea războiului, am decis că nu îmi puneam doar propria viață în pericol, ci și viața lui Dumbo și a Mariei. Scopul meu era să îl eliberez pe Dumbo, nu-mi păsa dacă Brad avea sau nu să fie condamnat. 

— Domnule Green? 

Era liniște. Apoi s-a auzit o tuse productivă. Pe urmă, vocea răgușită, mai puțin blazată. 

— Am nevoie de adresa ta dacă va trebui să te chem ca martor. 

I-am dat numele străzii și numărul blocului în care locuiam cu Maria și i-am dictat numărul apartamentului atât de rar și clar, încât până și un penibil avocat care a renunțat de mult să mai lupte putea să îl audă. 

— Cel mai bine ar fi să nu vorbești cu nimeni despre ceea ce știi și nici despre faptul că ai fost aici. Te voi contacta eu, dar tu să nu încerci să mă mai contactezi. 

 În timp ce coboram în vale, a trebuit să opresc la ieșirea dintr-un viraj. Un coiot stătea nemișcat pe întuneric, în mijlocul drumului, uitându-se la mine. Ochii lui reflectau lumina farurilor și m-au dus cu gândul la o fantomă. De regulă coioții obișnuiau să fugă, dar acesta a rămas nemișcat. Ca mine. M-am întrebat dacă să scot pușca Remington și să îl împușc, nu mai aveam carne și poate coioții erau comestibili dacă îi prăjeai bine. Dar apoi mi-am dat seama că Ragnar și gemenii îmi luaseră arma. Am așteptat să se miște, dar nu a făcut-o. În schimb, alți doi coioți au venit dinspre marginea drumului, în lumina farurilor. 

În ultimul timpul, erau prezenți pe străzi în număr tot mai mare, și nu doar coioți. De fapt, erau mai multe animale. Și mai puțini oameni, pe timpul nopții puteam să traversez cartier după cartier fără să văd un suflet. Stăteau înăuntru cum făcuseră pe timpul pandemiei sau se mutaseră definitiv de la oraș la țară? 

M-au uitat din reflex în oglinda retrovizoare să văd dacă erau coioți și în spatele meu. 

Nu. Nu încă. 

Am apăsat accelerația, am pornit și am claxonat. Coioții nu au părut impresionați, abia s-au mișcat din loc. Unul dintre ei m-a fixat cu privirea în timp ce treceam pe lângă el. 

XII 

Când m-am întors ultima dată de pe Insula Șobo­lanilor, nu i-am spus lui Heidi că am refuzat biletele lui Colin pentru portavionul New Frontier. Nu pentru că m-am gândit că ea avea să accepte trocul, eram sigur că era cel puțin la fel de hotărâtă ca mine ca Brad să fie deferit justiției. Dar, dacă nu știa că există o alternativă, cel puțin scăpa de dilemă, de îndoiala sâcâitoare dacă făcuserăm alegerea corectă în a-l priva pe Sam de șansa la ceea ce putea fi — cu siguranță — o viață mai bună. 

În același timp, după ce am făcut o mutare, am așteptat să văd care avea să fie următoarea mișcare a lui Colin. Dacă avea un plan alternativ ca să îl elibereze pe Brad — și reușea — nu aveam să regret amarnic că nu acceptasem oferta lui Colin? Sau aveam încă să consider că procedasem corect, ca o persoană integră? Poate că nu urma să am satisfacția de a-l vedea pe ucigașul fiicei mele primindu-și pedeapsa meritată, dar nu îmi vândusem sufletul. 

Apoi a apărut. Următoarea mutare. 

Eram în grădină când Adele Matheson m-a informat despre ea în timpul unei convorbiri telefonice șocante. Cum că Gabriel Norton, poreclit Dumbo, a recunoscut că el a ucis-o pe Amy. Și că atât timp cât mărturisirea nu este retrasă sau nu sunt aduse dovezi care să îl exonereze pe Norton, ea nu putea, evident, să îl pună sub acuzare pe Brad Lowe. 

I-am spus că era opera lui Colin Lowe, că fie acest Dumbo o făcea din loialitate față de gașcă, fie îl amenințaseră cu ceva mai grav decât închisoarea. 

— Nu putem elimina această posibilitate, a spus Matheson. Dar... 

Nu era nevoie să termine propoziția. Cât timp nu puteam dovedi că Dumbo mințea sau că fusese manipulat, judecătoarea nu prea avea ce să facă. 

M-am sprijinit de un copac, m-am asigurat că Heidi și Sam sunt suficient de departe și că nu auziseră nimic și am încercat să mă adun. Adele Matheson mi-a dat răgaz, dar eu doar deschideam și închideam gura, fără să pot articula niciun cuvânt. 

— Îmi pare rău, a spus ea după un timp. Nu putem decât să sperăm că acest Dumbo își va schimba declarația sau că nu va reuși să convingă instanța că el este ucigașul. L-am auzit pe un detectiv menționând că nu pot explica unghiul dintre punctul de impact și lungimea crosei de golf, întrucât Norton este pitic. 

— Pitic? 

— Îmi pare rău, scund. Sau oricare ar fi eufemismul corect. Oricum, acest tip de probă criminalistică nu are o greutate prea mare, cât timp există mărturisirea. 

Ascultam doar pe jumătate, mă gândeam. Cel care recunoscuse era cel care fugise împreună cu fata în acea noapte. Același pe care l-am lăsat să scape în noaptea în care am luat vila cu asalt. 

— Voi vorbi eu cu el, am spus. 

— Desigur, încearcă, a spus Matheson. 

— Vorbesc serios. L-am oprit pe unul dintre ai noștri să îl împuște pe el și pe fată în timp ce fugeau cu o motocicletă. Poate a aflat că... ei bine, că le-am salvat viețile. Poate că pot să îl fac să simtă că îmi este dator cu ceva. 

Matheson nu a răspuns. 

— Vă țin la curent, am spus eu.

— Rămas-bun, a spus ea, acel gen de „rămas-bun“ care îți dă de înțeles că, probabil, nu vă veți mai intersecta în viitor. 

XIII 

Am fost percheziționată și lăsată să intru în spațioasa cameră pentru vizitatori. Alți patru vizitatori stăteau pe scaune și vorbeau cu câte un deținut aflat în spatele separatorului de sticlă, era exact ca atunci când am vizitat-o pe Maria la spital în timpul pandemiei. Gardianul mi-a arătat pe ce scaun să mă așez, numărul opt, Dumbo nu venise încă. 

Abia așteptam să îi spun că am vorbit cu avocatul lui și că avea să mă cheme ca martor, așa că îi puteam oferi un alibi. Trebuia doar să spunem că am fost împreună, nu că am văzut prin gaura cheii că a fost Brad, și că totul va fi bine. Nu mințeam, doar că nu voiam să spun totul. 

În timp ce așteptam, am văzut un chip familiar în spatele sticlei, departe, într-un colț, pe scaunul numărul unu. Era Kevin Wankler. Așadar, aici își ispășea sentința pe viață idiotul dependent de metamfetamină.

Am tot așteptat și m-am uitat lung spre ușa prin care avea să iasă Dumbo. 

Kevin părea să nu aibă prea multe de spus vizitatorului său, stăteau prăbușiți pe scaunele lor, ea cu zulufi, el cu părul unsuros și o gură de drogat, cu cioturi de dinți maronii. 

Apoi s-a deschis ușa din spatele încăperii deținuților și Dumbo a intrat în aceeași uniformă dungată. S-a luminat la față când m-a văzut, la fel și eu. Ofițerul aflat în spatele lui i-a spus ceva ce n-am auzit din cauza peretelui de sticlă și i-a arătat scaunul din fața mea. 

Chiar când Dumbo a pornit spre mine, am surprins o mișcare cu coada ochiului, dar nu am reacționat imediat, era doar Kevin care, evident, se hotărâse brusc că vizita se terminase și acum se îndrepta spre ieșire și spre Dumbo. În timp ce se apropia, l-am observat pe Kevin ținându-și mâna la spate, în cureaua pantalonilor. 

M-am ridicat și am strigat, dar nenorocitul de perete de sticlă se întinde până sus la tavan și estompează aproape toate sunetele. 

S-a văzut sclipind o bucată de oțel când Kevin și-a rotit mâna într-un arc de cerc, lovindu-l pe Dumbo în stomac și trăgând cuțitul spre el. Dumbo s-a chircit și s-a prins de burtă cu ambele mâini, puteam vedea cum se scurge sângele printre degetele lui dolofane. Kevin l-a prins pe Dumbo de păr, i-a tras capul puțin în spate ca să aibă acces și i-a retezat gâtul cu o mișcare laterală. Sângele a țâșnit și a tot țâșnit pe podea, iar Dumbo a căzut pe burtă în timp ce doi gardieni s-au năpustit înăuntru. Kevin a lăsat din mână arma care părea o bucată de metal plată și și-a ridicat mâinile în aer, indicând că se predă. Gardienii l-au imobilizat la podea cât timp un al treilea gardian a intrat năvalnic și și-a pus mâna pe rana deschisă de la gâtul lui Dumbo. Pulsul îi scădea și acum inima abia îi mai bătea. 

Privirea lui Dumbo era ca de sticlă, dar era îndreptată spre mine. După tot sângele pierdut, sigur era deja inconștient, dar tot am făcut-o. Am dus receptorul la gură, mi-am lipit palma de peretele de sticlă și am spus tare: 

— Totul e bine, doar uită-te la mine, Dumbo. Totul va fi bine. 

Apoi, parcă o membrană i-ar fi acoperit privirea sticloasă și am știut că a murit. 

Tocmai intrasem în sala de așteptare, am găsit un scaun și m-am așezat, așteptând întâlnirea mea cu Gabriel „Dumbo“ Norton. Mai devreme în cursul aceleiași zile văzusem fotografia făcută la arestarea lui, confirmându-mi bănuiala că era băiatul care fusese mai demult pe treptele din fața casei noastre. El îi ajutase pe ceilalți să mă lege. Cel care... Știam că nu trebuie să mă gândesc la ultimul lucru, dacă voiam să fiu în stare să fac ceea ce îmi propusesem. Să clădesc o relație, simpatie reciprocă și înțelegere, o bază pentru omenie, milă și — cea mai grea dintre toate — iertare. 

Nu mi s-a spus cine îl aștepta acum, în orice caz nu era avocatul său, el nu folosea camera pentru vizite. 

Brusc din spatele ușii s-au auzit țipete, strigăte și scaune târâte pe podea. 

Gardianul nostru din camera pentru vizitatori s-a uitat printr-o firidă din ușă și apoi s-a asigurat că era închisă. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

— O înjunghiere, a răspuns el fără să-și întoarcă privirea. 

După un minut a deschis și i-a lăsat pe cei cinci vizitatori să iasă. Păreau palizi și buimăciți, dar evident că niciunul dintre ei nu fusese înjunghiat. Unul dintre ei plângea. Adică nu se auzea nimic, dar îi curgeau lacrimile. Poate că o orbeau și de aceea nu m-a recunoscut. Am făcut rapid conexiunile și s-a format imediat o imagine clară. Am urmărit-o. 

Nu și-a dat seama de prezența mea până când nu am ieșit pe stradă, ea a încălecat pe motocicletă și eu m-am postat în fața ei. 

— Dumbo a murit? am întrebat-o. 

Am văzut-o cum, din instinct, voia să ia ceva dintr-un buzunar lateral, poate o armă, dar nu era acolo. 

— Tu l-ai omorât? am întrebat-o. 

M-am holbat la el. Chiar el era, tatăl lui Amy, acum îmi dădeam seama. Se întreba dacă eu l-am omorât pe Dumbo. 

— Nu, am spus fără să îmi pot controla vocea. Dar poate că tu ai făcut-o. 

— Atunci l-aș fi lăsat pe tipul chel cu luneta cu laser să vă împuște acolo sus, la vilă. 

Nu știam ce să-i răspund și nici ce să fac. Pentru că într-adevăr mă întrebasem dacă vocea pe care o auziserăm fusese a lui, când l-a oprit pe tipul cu luneta cu laser să tragă. Strigase că noi nu eram criminali și — dacă nu mă înșelam — ațintise pistolul spre tipul înarmat. 

— Atunci, cine a fost? m-a întrebat el. 

— Nu știu, am spus și am pornit motorul. 

— Dar tu știi că nu Dumbo a fost cel care mi-a ucis fata. 

Ce dracului ar fi trebuit să răspund? Dumbo era mort, nu mai aveam pe cine să salvez. În afară de mine. 

— Nu știu nimic, am spus, ambalând motorul, dar el, fraierul cu o expresie serioasă pe față, nu s-a clintit. 

— Știi că a fost Brad, a spus el, punându-și ambele mâini pe ghidon, privindu-mă insistent, ca drogat. 

Nu i-am răspuns. 

— Haide. Tu nu ești ca ei. 

— Care ei? 

— Precum ceilalți din bandă. Haos. Vrei mai mult de atât, nu? 

— Îmi vreau pușca Remington înapoi. Altfel, îmi bag picioarele în totul, mulțumesc. Dă-te la o parte, domnule! 

— Eu locuiesc în vilă. Vino la mine dacă și tu vrei dreptate. Cred că ne-am putea ajuta reciproc. 

Am eliberat ambreiajul și el a sărit într-o parte. Am accelerat. Țeava de eșapament tușea prin găurile de gloanțe, după ce O’Leary mi-a ciuruit motocicleta. Mergeam atât de repede, încât simțeam cum lacrimile îmi curgeau în lateral, către tâmple. 

Ragnar a fost. Știam că a fost Ragnar, doar el putea să îl determine pe Kevin să facă așa ceva. Întrebarea era cum a aflat Ragnar că voiam ca Dumbo să își retragă declarația. Adică nu era atât de complicat. 

Legătura a devenit și mai clară când am ajuns acasă și am văzut o ambulanță pe stradă. Pe de o parte, am fost surprinsă pentru că rar vedeai ambulanțe în ultimul timp, pe de altă parte mă cam așteptam la asta. 

M-am dat jos de pe motocicletă și m-am apropiat de cei doi bărbați care băgau o targă în spatele mașinii. 

— Cine..., am început, dar ei au urcat după targă, au trântit portierele chiar în fața mea și au plecat cu sirenele pornite. 

M-am întors și m-am uitat la dâra de sânge care mergea din locul în care fusese parcată ambulanța până la ușa de pe holul nostru. Am înghițit în sec. Era vina mea. Din nou, era vina mea. 

Eu îi dădusem adresa avocatului alcoolic și corupt al lui Dumbo. 

Nu, nu era atât de complicat. 

S-a deschis ușa holului și o femeie tânără, frumoasă a venit spre mine.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

— A venit un tip care avea o cască la fel ca a ta. 

— O jachetă roșie cu un dragon ieșind din mare? 

— Da. 

— Și? 

— A folosit un levier să intre în apartamentul din capătul holului nostru. 

— Bărbatul din apartament a încercat să îl înjunghie când a intrat, dar motociclistul avea un kalașnikov și l-a ciuruit înainte să îl înjunghie. Am stat de vorbă cu soția lui. Spune că va supraviețui. 

Ea și-a șters o lacrimă și eu mi-am pus o mână pe umerii ei și am tras-o spre mine. 

— Mi-e frică, a spus ea suspinând. 

— Înțeleg, Maria. 

Era atât de liniște, încât încă puteam auzi sirena ambulanței urcând și coborând, ca și cum încerca să caute o frecvență pe care nu o nimerea. 

M-am gândit la bărbat. Semăna cu Amy, fiica lui. Mi-am amintit momentele când era legat în garaj, chipul său când a auzit țipetele din casă. Și m-am gândit la durerea pe care și noi o simțim când cei pe care îi iubim suferă.

— Așadar, nu tu i-ai cauzat moartea lui Dumbo, ci Ragnar? spun eu, fiind nevoit să ridic tonul ca să acopăr zgomotul făcut de elicopterul ce se apropia. 

— El doar m-a informat după aceea și, cum am spus, nu aș fi permis niciodată să se întâmple. Nu crimă.

Colin oftează și se uită în sus, la cer.

— Dar este clar, nu sunt complet nevinovat. 

— Cum așa? 

— Luasem legătura cu Marvin Green, avocatul lui Dumbo. Apărătorii buni sunt greu de găsit, majoritatea au plecat din oraș, așa că a trebuit să apelez la cineva precum Green, care, sărmanul, e un alcoolic lipsit de resursele necesare ca să fugă. Și într-adevăr a fost o țintă ușoară și nu a cerut prea mult. I s-a cerut să nu îl apere prea bine pe Dumbo, să nu îl lase să ajungă în boxa martorilor și să dea peste cap mărturisirea. Dar apoi m-a sunat Green și mi-a spus că a venit o fată la el acasă care putea să îi ofere lui Dumbo un alibi. Am făcut rost de adresa ei.

Colin inspiră adânc.

— Știi, înainte să taie curentul, nu m-am gândit niciodată că deasupra orașului este un cer înstelat atât de frumos. 

— Continuă, îl rog eu. 

— Așa că am luat iar legătura cu Ragnar și i-am spus că, pentru a primi armele și toate celelalte lucruri cerute, condiția era ca mărturia lui Dumbo să stea în picioare și Brad să nu fie pus sub acuzare. 

— Cu alte cuvinte, i-ai ordonat să îi ucidă pe Dumbo și pe fată. 

Colin clatină din cap. 

— Ideea era să o amenințe pe fată să-și țină gura și Dumbo să fie condamnat, caz închis. În schimb, acest Ragnar a ales calea drastică, pentru că — după cum a spus ulterior — morții nu vorbesc. Era mândru ca un cocoș când a venit și mi-a spus ce făcuse. Evident, pe ea n-a reușit să o anihileze, pentru că, neavând deplină încredere în Green, ea i-a dat o adresă falsă. Dar nu avea nicio importanță, îi închisese definitiv gura lui Dumbo, așa că mărturia nu mai putea fi schimbată. Nu a înțeles de ce m-am înfuriat atât de tare... 

— Colin, nu crezi că porți o vină mai mare? 

El a dat din umeri, s-a îmbufnat ușor, cu buza inferioară ieșită puțin în afară, așa cum face ori de câte ori este nevoit să pretindă că nu înțelege lucrurile evidente. 

— N-a fost alegerea mea, Will. A fost doar liberul său arbitru. 

— Ai permis firii lui diabolice să o ia razna pentru că știai care va fi deznodământul. Evident, tu i-ai dat adresa fetei. Acea decizie a fost alegerea ta, Colin. 

— M-am gândit că va discuta cu ea, nu... 

Își întinde brațele. 

— Bine, poate că sunt naiv, dar cred cu convingere că oamenii sunt înzestrați cu abilitatea de a învăța, de a se schimba și de a alege binele, nu răul.

— E bine de știut. 

— La ce te referi? 

— E bine de știut că tu crezi că prin liber arbitru și ex­pe­riență, oamenii care au fost diabolici odinioară pot începe să aleagă binele. 

— Tu nu crezi? 

— Ba da. De aceea îi eliberăm pe oameni din închisoare și sperăm că suntem în siguranță. Așa că, pentru binele tău și al familiei tale, să sperăm că așa stau lucrurile, Colin. 

— Acum despre ce vorbești, Will? 

Trebuie să strig ca să acopăr zgomotul făcut de elicopter. 

— Spun doar că supraviețuirea ta, a mea și a tuturor celorlalți depinde, în cele din urmă, de capacitatea noastră de a învăța ce sunt mila, înțelepciunea și îndurarea. Și, mai ales, că cei dragi nouă învață aceste lucruri. 

— Amin! strigă Colin privind la stele și la elicopter, ridicându-și în sfârșit paharul de șampanie. 

XIV 

S-a scurs o singură zi de la întâlnirea mea cu Yvonne în fața închisorii în care a fost ucis Dumbo până când aceasta s-a înființat în fața porții noastre. 

— Îți mulțumesc că ai venit, am spus eu. 

Ea a murmurat ceva drept răspuns, mi-am dat seama că nu toți membrii societății sunt obișnuiți să li se mulțumească tot timpul, pentru orice. 

I-am aflat numele în timp ce stăteam în living și priveam afară, la Heidi, care se juca de-a șoimul și porumbelul cu Sam. Heidi își îngroșa vocea în timp ce îl strângea la piept cu mâinile în formă de gheare de șoim. Nu auzeam ce spune, doar strigătele de bucurie ale lui Sam care ajungeau la noi prin geamul ferestrelor. 

— Este un băiețel frumos, a spus ea. Cum...

Ea nu a terminat întrebarea. 

— Pare să fi uitat totul. Îți poți imagina? 

Yvonne a ridicat din umeri. 

— Nu știu, dar pentru copii majoritatea lucrurilor care se petrec sunt noi și dramatice, chiar și lucrurile de zi cu zi pe care noi, adulții, le considerăm niște fleacuri. De exemplu, nu știu ce e mai rău: să vezi cum cineva din familie este bătut, să fii înțepat de o viespe sau când ursulețul tău de pluș își pierde un ochi. 

Am privit-o cu atenție pe tânără. Ceva îmi spunea că vorbea din experiență. 

— Atunci, care este motivul pentru care copiii sunt traumatizați de abuzurile sexuale, dar, aparent, nu și de circumcizie? am întrebat-o eu. 

— Nu știu, a răspuns ea. Dar cred că durerea și umilința sunt mai ușor de suportat dacă par firești, necesare cumva. Oamenii care sunt torturați într-un război fără sens înnebunesc, dar nu și cei cărora li se extrage măseaua de minte fără anestezie. Sau care dau naștere unui copil. 

Am încuviințat. Heidi îl prinsese pe Sam și râdeau în timp ce se rostogoleau împreună pe iarbă. Heidi râdea. Și mi-am dat seama că nu mai auzisem acel râset din noaptea cu pricina. 

— Contextul, am spus eu. 

— Poftim? 

— Am citit că unii cred că mintea noastră suportă durerea mai bine dacă reușim să o punem într-un context despre care credem că o justifică. 

Yvonne a încuviințat. 

— Bine, așadar cineva a scris ceea ce gândeam eu. 

— Dar, am spus inspirând și împreunându-mi mâinile, pentru mine pierderea lui Amy și pentru tine, a lui Dumbo, nu sunt întâmplări care pot fi puse într-un context semnificativ. Așa că trebuie să găsim alte căi ca să putem suporta durerea. Corect? 

— Răzbunarea, a spus ea. 

M-am uitat în jos la mâinile mele. Colin spunea că obișnuiam să mi le împreunez când mă pregăteam să spun ceva important. Și când un avocat trebuie să spună ceva important, adesea înseamnă vești proaste. 

— Aceasta este una dintre modalități. Apetitul oamenilor pentru răzbunare ne separă de animale, dar este logic din punct de vedere al evoluției. Dacă toți știu că uciderea unui copil duce la răzbunare, acel copil va fi mai în siguranță. Însă, dacă nu există un consens cu privire la vinovăția din jurul morții copilului, orice răzbunare va duce probabil la răzbunare. Care la rândul ei duce la răzbunare. Astfel de spirale ale răzbunării au decimat populația, spre exemplu, în Islanda și în Albania. În Islanda, problema a fost rezolvată prin înființarea unei Curți independente formate din bărbați presupus înțelepți, care au primit sarcina de a decide vinovăția și de a stabili și executa pedepsele. În acest mod, ei au înlăturat cauza răzbunării. Această idee nu este doar baza sistemului judiciar, ci și a societăților în care se agreează că trebuie să existe legi aplicabile tuturor. Această idee a dus și la abolirea tiraniei, care este dreptul celui mai puternic. Pentru că atunci când statul este cel mai puternic, tiranul și cei cruzi trebuie să accepte supremația legii. Justiția, rațiunea și umanitatea pot să guverneze. Asta vreau, de aceea nu l-am executat pe Brad, ci doresc să îl duc în fața unei instanțe independente. 

 Nu știu dacă am înțeles tot ce a spus el, dar cred că am prins ideea principală. 

Mai înainte de toate, este mai bine pentru toți șoferii să existe reguli de circulație și, când cineva face un accident, nu este mereu o idee bună să îi lași pe cei doi șoferi care s-au ciocnit să își rezolve singuri situația. 

— Bine, am spus. Dar când îți dai seama că judecătorul a fost corupt ca să țină partea inculpatului și că, la urma urmei, se aplică legea celui mai puternic? Nu vei face nimic și vei accepta? Sau te vei ridica și vei lupta? 

Will, după cum a insistat să îi spun, s-a uitat la mine în timp ce își scărpina bărbia. 

— Văd că soția și fiul meu intră în casă. Poate este mai bine să nu vă întâlniți. Urmează-mă. 

L-am urmat în subsol. Am văzut că făcuseră modificări considerabile. M-a condus într-o încăpere hibridă, parțial semăna cu puntea de comandă a unui vapor și parțial cu camera de control dintr-un studio de înregistrări. 

— Ce îți trebuie ca să obții ce vrei? 

— Arme. 

— Arme? 

— Ragnar mi-a furat pușca Remington. Dar pentru asta am nevoie de ceva mai serios. 

Will a încuviințat. A spus că se duce în spălătorie, a ieșit și s-a întors cu o mitralieră. Mi-a arătat cum să o folosesc. Putea fi utilizată pentru a ciurui un pluton, dar nu era mai grea decât puteam eu duce. A pus patru grenade de asalt pe masă, în fața mea.

— Este de ajuns? 

— Mulțumesc. De ce mă ajuți? Și au am fost părtașă la atacarea familiei tale. 

M-a privit drept în ochi. 

— În primul rând, m-am gândit să îți cer să îmi întorci serviciul. În al doilea rând, știu că nu ai fost de față când soția mea... Că l-ai scos pe Sam din cameră înainte... 

Vocea începea să îi sune răgușit și a clipit rapid de două ori. Îi auzeam pe cei doi urcând scările la etaj. El și-a dres vocea. 

— Și în al treilea rând, îmi amintești de Amy. 

Avea lacrimi și blândețe în ochi și pentru o clipă m-am gândit că o să mă mângâie pe păr. 

— Aveți același spirit combativ. Același simț al dreptății. După ce noi, bătrânii, nu vom mai fi și voi veți conduce lumea, sper că va fi condusă de oameni ca tine, Yvonne. Nu de cei ca Brad sau Ragnar. 

Am încuviințat ușor. Nu făcusem prea multe să împiedic violul, dar nu strica deloc ca el să aibă despre mine o părere mai bună decât meritam. 

— Voi face tot ce pot, domnule Adams. Ce vreți în schimb? 

În timp ce îmi explica încet și detaliat, pe chipul său se citea un amestec de durere și disperare. Mi-am dat seama că aceasta fusese o decizie dificilă într-adevăr și că îndoiala încă îl sfâșia. De data asta, mie îmi venea să îl mângâi pe păr. 

— Bine, am zis. 

M-a privit aproape surprins. 

— Da? 

— Da. Sunt de acord. 

El a verificat ca soția și fiul lui să nu se fi îndepărtat prea mult, apoi m-a condus până la motocicletă. 

— Nu ți se pare un plan crud? am întrebat-o. 

— Bineînțeles că este crud, a spus Yvonne, împachetând mitraliera demontată în geanta de pe latura motocicletei. Lasă cruzimea în seama celor cruzi, a spus ea încălecând pe motocicletă. Nu știu dacă planul tău va funcționa, Will, dar dacă funcționează, s-ar putea să fie singura cale să te apropii cât de mult de justiție fără acea curte de judecată pe care o ai. 

— Va fi sarcina ta să o reintroduci după ce toate acestea se vor prăbuși și vor trebui reclădite, i-am spus. 

Ea și-a dat ochii peste cap și și-a pus casca cu Justiția executată. Motocicleta a pornit cu un răget de prădător. Am urmărit-o cu privirea până a dispărut în curbă. 

În timp ce coboram în vale nu am văzut niciun coiot. Am auzit că pot simți pericolul. Înțelepte animale! 

XV 

A doua zi, după vizita la vila lui Adams, am montat mitraliera ușoară în fața motocicletei, astfel încât să pot vira și trage în același timp. Maria a făcut ochii cât cepele și m-a întrebat dacă merg la război. 

— Da, i-am spus. 

Abatorul era în zona industrială, la sud de oraș, pe o câmpie înconjurată de sonde de foraj care arătau ca niște furnici uriașe care își ridicau și coborau trupurile peste picioarele din față. Părea că bătrânele sonde — ca furnicile — funcționau în continuare, indiferent dacă umanitatea se ducea naibii sau nu. 

Când am virat înspre piața din fața abatorului, în spatele meu, soarele după-amiezii se apropia de linia orizontului. Desigur, sincronizarea nu a fost aleasă la întâmplare. Dumbo spusese că se adunau în abator să mănânce înainte să plece în raiduri, după asfințit. Și trebuia să îi prind împreună, era singura mea șansă. 

Cercetasem zona mai devreme și observasem că nu era nicio santinelă și că ușa mare culisantă dintr-un capăt al abatorului stătea mereu deschisă, probabil pentru că nu aveau curent pentru sistemul de aer condiționat. Era în regulă, probabil că aici nu se simțeau amenințați. 

Am intrat cu motocicleta în abator. Era dreptunghiular și lung, cu o suprafață cât două terenuri de fotbal, luminat de ferestrele din tavanul înalt. De șinele și scripeții de sus atârnau cabluri de oțel prevăzute cu cârlige de carne, dar fără carne, fusese consumată de mult. Podeaua netedă din ciment era înclinată puțin spre scurgeri, probabil că era important ca sângele să fie curățat înainte să se coaguleze. 

Motocicletele erau parcate în cealaltă parte a halei. În mijloc era așezată o masă lungă și ei acolo stăteau, ca în tabloul cu Iisus și apostolii. Doar că Iisus lipsea. Mi-a luat vreo două secunde să număr până la 12. Ragnar nu era acolo. 

Doi dintre ei s-au ridicat în picioare și au alergat spre motociclete. Erau noi. Nu știau cine sunt. 

Am deschis focul. Am avansat și am țintit în fața lor, ca să vadă cimentul sărind și să nu ajungă la armele de pe motociclete. S-au aruncat la pământ. 

— Culcat! am strigat. 

Strigătul meu s-a auzit cu ecou și ei s-au supus ordinului. 

Am înaintat încet și m-am oprit între două cârlige de carne ce atârnau la cinci sau șase metri de masă, astfel încât să îi am pe toți în bătaia puștii. 

— Ce vrei? m-a întrebat unul dintre gemenii O’Leary, nu știi niciodată care dintre ei e până nu urcă pe motociclete. 

— Îmi vreau pușca înapoi. Și banda mea de răufăcători. 

— Banda ta? a întrebat celălalt geamăn. 

— Banda mea, am repetat. În lipsa lui Brad, eu sunt liderul grupării Haos. 

Un tip a râs în hohote. Și acela era nou. 

— Unde este Ragnar? am întrebat. 

În loc de răspuns, s-a auzit huruitul unui motor. Un huruit distinct. Mi-am întors privirea spre locul unde erau parcate și l-am văzut pe Ragnar virând cu motocicleta sa Yamaha spre noi, conducând cu o singură mână. În cealaltă ținea ceea ce părea să fie un kalașnikov nou-nouț, cu pat rabatabil. M-am întrebat de unde făcuse rost de chestii noi. Aveam o bănuială. Era la distanță de 50 de metri când am întors motocicleta spre el și am tras o rafală scurtă. 

Niciun glonț nu și-a tins ținta, dar el s-a oprit brusc, probabil că abia acum și-a dat seama că aveam o mitralieră, și prin urmare era în inferioritate din punct de vedere al armamentului. 

— Săriți pe ea! a strigat el. Nu se poate lupta cu toți. 

— Dar cu destui, am spus atât de încet, încât doar cei așezați la masă m-au auzit. 

— E un ordin! a urlat Ragnar. 

— Ordinul este să stați jos, am spus eu. Am nevoie de voi în viață. 

Toți s-au holbat la mine. Nimeni nu s-a mișcat. Nu că aș fi devenit liderul lor. Nu încă. Dar, cel puțin pentru moment, la comandă era cineva cu o mitralieră, și nu Ragnar. El era pe cale să piardă. Dar Ragnar știa regulile jocului. A fixat motocicleta, s-a dat jos de pe ea și a ridicat kalașnikovul. 

— Tu și cu mine, fără arme, a strigat, scoțând magazia încovoiată și aruncând-o departe de el. A ricoșat zăngănind din podea. Sau n-ai curaj, domnișoară kickboxer? 

Desigur că aș fi putut refuza, puteam să îl împușc pe loc. 

Dar mai știam și că, dacă banda avea să accepte o fată ca lider, trebuia să le demonstrez ceva mai mult decât că știu să apăs pe trăgaci. 

M-am dat jos de pe motocicletă, am luat mitraliera cu mine, m-am dus la masă, am scos banda cu cartușe și am pus-o în fața lor. Am auzit huruitul în spatele meu, m-am întors și am văzut că Ragnar încălecase iar pe motocicletă și venea direct spre mine rotindu-și lanțul cu cârlig deasupra capului. Am mers spre el, m-am oprit între cârligele de carne și am așteptat. Văzusem schema de multe ori, știam tehnica, îmi și imaginam cum va arăta corpul lui când va arunca. Și când a aruncat, am ridicat mitraliera în fața mea, ținând-o cu ambele mâini. 

Lanțul a lovit vârful armei, s-a rotit o dată, prinzând cârligul la mijloc, iar eu mai aveam doar o secundă la dispoziție. Am coborât țeava jos între două cârlige de carne, câte unul de fiecare parte a cârligului lui Ragnar, am lăsat arma din mână și am făcut un pas în spate. Scripeții și cablurile de oțel au zângănit până sus la grinzi, vibrând în timp ce se întindeau, formând o linie dreaptă de oțel între motocicleta lui Ragnar și grindă. Motorul motocicletei Yamaha a scos un sunet jalnic când motocicleta s-a oprit brusc și roțile nu au mai avut deloc aderență. Ragnar însuși a desenat un minunat arc de cerc peste ghidon, a zburat la vreo zece metri, izbindu-se de podea cu un bufnet surd și rămânând întins sub o stivă de cârlige de agățat carnea. 

M-am dus după el. 

Era cu spatele la mine și, după câte se părea, leșinase. Dar, pe măsură ce mă apropiam, monstrul marin de pe spatele gecii de piele a părut să se miște și am văzut că voia să ia ceva prins în cureaua pantalonilor. Am grăbit pasul și l-am lovit cu piciorul în mână când se rotea spre mine. Un pistol lucios, părea să fie un Glock scump, s-a învârtit prin aer. Aș fi putut să îl las să se ridice în picioare, l-aș fi putut învinge oricum, dar aveam spectatori. Un grup care se întreba dacă ea, cea care pretindea că le este lider, era suficient de dură, suficient de eficientă. Suficient de nemiloasă. Așa că i-am aplicat lui Ragnar o simplă, dar eficientă lovitură cu piciorul în timp ce era la pământ. Înainte să își revină, eram poziționată în spatele lui, aplicându-i așa-numita ghilotină, adică i-am cuprins gâtul cu brațul stâng, l-am blocat cu cel drept și, pentru confort, mi-am sprijinit fruntea de ceafa lui, strângând și oprindu-i circulația sângelui spre creier. După zece secunde, Ragnar zăcea inconștient. I-am dat drumul și am tras de unul dintre cârligele de agățat carnea aflate chiar deasupra lui. Aruncând o privire la masa aflată la 15 metri distanță, am văzut că ceilalți mă urmăreau cu atenție. L-am împins pe Ragnar pe burtă, i-am dat jos geaca roșie de piele și, reprimându-mi repulsia, i-am înfipt cârligul în pielea palidă a spinării. M-am apropiat de perete și am tras de macara, iar Ragnar era ridicat în aer în timp ce sângele șiroia lent și constant pe spinarea lui, spre cureaua pantalonilor. În timp ce atârna la o jumătate de metru de podea, m-am îndreptat spre motocicleta lui, am desprins lanțul și l-am folosit ca să îi leg mâinile la spate. Ragnar și-a recăpătat cunoștința, a înjurat și a urlat, s-a zbătut să se elibereze, dar s-a oprit curând, simțea cum cârligul îi pătrunde în mușchi și țesuturi. 

M-am întors la masă și m-am oprit. Parcă citeam întrebarea de pe fețele lor. Cine dracului avea să îi conducă, cine avea să se asigure că gruparea își va primi următoarea masă, haine, un acoperiș deasupra capului, în care să se adăpostească de inamici? Că nu mai avea să fie ratatul ce atârna de cârlig era clar, dar chiar putea să fie ea — o fată? 

— Mi-ați luat ceva ce-mi aparține. O pușcă Remington. La cine este? 

Evident, nu s-au putut abține și s-au întors spre tipul care o avea. 

— Tu, i-am spus, un băiat cu coșuri mari și roșii, nu putea avea mai mult de 15 ani. Du-te și adu-o. Acum. 

El s-a ridicat și s-a îndreptat spre motociclete. 

— Aleargă! 

Tipul a început să alerge. 

— Restul, urmați-mă, am spus, rotindu-mă pe loc și îndreptându-mă înapoi spre Ragnar. 

Nu am auzit nimic în spatele meu și m-am gândit, la dracu’, i-am pierdut. Dar apoi s-au auzit vesela zdrăngănind și scaunele scârțâind. 

Ne-am așezat în semicerc în jurul lui Ragnar. Respira cu greu și fața i se schimonosea de durere, dar nu spunea nimic. Sângele, deși nu era ca în cazul lui Dumbo, căruia-i fusese tăiată carotida, picura jos de pe ghetele lui și se ducea în cea mai apropiată scurgere. 

— El, aici de față, l-a amenințat pe unul dintre noi să mărturisească o crimă pe care nu a comis-o, am spus și am arătat cu degetul spre Ragnar. Și apoi a ordonat să fie lichidat. Haos nu are multe reguli, dar cele pe care le avem reprezintă tot ceea ce suntem.

Am vorbit răspicat, mai tare decât îmi propusesem. Poate ca să acopăr ecoul, se auzea de parcă eram într-o biserică.

— Regula numărul unu este unul pentru toți și toți pentru unul. Dacă respectăm această regulă, suntem de neoprit. Dacă nu, Haos va dispărea într-o lună. 

M-am uitat în jur. Apoi câțiva dintre ei au încuviințat. 

Am auzit pași în fugă. M-am întors și tipul cu coșuri mi-a dat pușca mea Remington. 

— Ragnar, acesta este juriul tău. Pledezi vinovat? 

El a mârâit și a lovit în aer cu un picior, ceea ce l-a făcut să se rotească pe jumătate. 

— Nu? Bine, am spus, armând pușca și ridicând-o. Atunci... 

Dinspre el s-a auzit un sâsâit și am lăsat iar pușca jos. 

— Am făcut-o pentru noi. Pentru Haos. Nu aveam să primim arme, nimic, dacă Dumbo își retrăgea mărturia. 

Glasul lui șoptit abia se auzea.

— Câtă metamfetamină a trebuit să-i oferi lui Kevin ca să îl omoare pe Dumbo? 

— Nu multă, a șoptit Ragnar. 

— Nu, deoarece Kevin era deja condamnat pe viață, așa că nu avea nimic de pierdut dacă mai comitea încă o crimă. 

— Nimic de pierdut, a repetat Ragnar, al cărui cap începuse să atârne. 

— Să înțeleg că nu i-ai spus niciunuia de aici că te gândeai să îl asasinezi pe unul dintre membrii găștii? 

— Toate armele, mâncarea..., a șuierat Ragnar, cu bărbia prăbușită în piept..., fără mine nu am fi avut nimic. 

— Am fi avut, i-am spus eu, l-am fi avut pe Dumbo. 

Ragnar nu a răspuns. Trupul lui a revenit în poziția inițială. 

— OK, le-am spus celorlalți. Cei care se opun hotărârii mele de a condamna la moarte această persoană să ridice mâna. 

Nu s-a ridicat nicio mână. 

— Cei condamnați la moarte au dreptul să aleagă. Vrei să atârni aici până mori sau vrei un glonț? 

Ragnar abia și-a ridicat capul. Pleoapele păreau să-i fie mai grele. A trebuit să mă chinuiesc să aud ce spunea. 

— Cred că aleg glonțul. 

Am ridicat pușca Remington, mi-am lipit obrazul de patul rece. Ragnar s-a încordat și și-a ridicat capul și mai mult, de parcă ar fi vrut să-mi ușureze munca. Am țintit spre fruntea lui, aveam o idee, voiam să încerc să fac gaura glonțului să formeze un triunghi echilateral cu ochii. 

Apoi am apăsat pe trăgaci. 

XVI 

 Dimineață, m-am întâlnit cu Adele Matheson și inspectorul-șef Gardell la aeroport. Acesta fusese închis în timpul pandemiei, când majoritatea operatorilor privați dăduseră faliment și ulterior nu și-au mai reluat deloc activitățile. 

Am parcat pe pista de decolare și de acolo vedeam mașinile venind spre mine, ca niște fantome unduitoare prin valul de căldură. Pe măsură ce se apropiau, formele prindeau contur: o mașină de poliție și o mașină roșie sport, cu garda joasă. Au oprit lângă mine de o parte și de alta și am coborât din mașinile noastre. 

— Mulțumesc că ați venit, am spus eu. 

— Cu plăcere, dar nu am prea mult timp la dispoziție, a replicat Adele Matheson. 

— De ce aici? m-a întrebat Gardell, care nu și-a dat jos ochelarii de soare. 

— Introspectivă, i-am răspuns. Știam că observaseră kalașnikovul pe scaunul pasagerului. Vreau doar să vă informez că, începând din această după-amiază, Brad Lowe este liber. Am aranjat să fie preluat de una dintre rudele lui. 

Matheson a încuviințat. 

— Inspectorul-șef Gardell și cu mine interpretăm aceasta ca fiind o informație pe care o deții, dar nu ai avut nicio legătură cu privarea lui de libertate. 

— Modul meu de exprimare are scopul de a permite o astfel de interpretare, da. 

— Atunci nu vei avea probleme din partea noastră, a spus Adele Matheson. 

— Desigur, rămâne de văzut cum va interpreta Brad Lowe situația. Dacă face plângere, știți unde sunt. 

— Dacă asta este totul, am un dosar în instanță peste o oră, a spus Matheson. 

I-am întins mâna. Inițial, s-a uitat la ea de parcă aș fi făcut un gest obscen sau demodat. Apoi mi-a strâns-o ușor. În timp ce Matheson se îndrepta spre Ferrari-ul ei, Gardell a rămas pe loc. 

— De ce? m-a întrebat ea. 

— Nu ți-am mai răspuns o dată? 

— Chestia cu respectarea și supremația legii? Nu cred nimic din toate astea. Mai curând, cred că ești la fel de însetat de răzbunare ca noi toți. 

— Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, am spus privind cum minunata mașină roșie a lui Matheson se dizolvă în zare. Este din Legile lui Moise, una dintre primele colecții de legi pe care le cunoaștem. Spune că făptuitorul trebuie să plătească în egală măsură cu paguba produsă. Dar cum poate plăti făptuitorul pentru că a ucis un membru al unei familii? Cea mai mare pagubă nu este adusă neapărat persoanei care și-a pierdut viața, ci celor care au pierdut pe cineva drag. Cei ce rămân și trebuie să trăiască cu pierderea, cu suferința și cu sentimentul de vină. Făptuitorul ar trebui să trăiască cu aceeași suferință. 

— Ochi pentru ochi, a spus Gardell. 

— Este o lege bună. 

După ce a plecat și Gardell, m-am urcat în mașină și m-am uitat la armă. Am așteptat. Privind în zare. Am așteptat. 

Apoi a sosit. Un SUV mare, negru, același pe care îl văzusem plecând de la vilă după asalt. Mașina lui Colin Lowe. 

Brad a început să plângă când i-am spus că îi dau drumul, că va veni curând să îl ia cineva la care speram că ține. 

— Nu merit asta, a spus el suspinând, lacrimile curgându-i pe saltea. 

— Stai aici de ceva timp, am răspuns eu, nevoit să îmi adun toate forțele ca să continui. Și toată lumea merită o a doua șansă. 

— Știți ceva, domnule Adams? M-ați învățat mai multe în perioada în care am stat aici decât m-a învățat tatăl meu crescându-mă.

Și-a deschis gura de parcă ar fi vrut să zică ceva, apoi s-a răzgândit și a suspinat.

— Îmi pare atât de rău că a murit Amy. Știu că nu pot face nimic pentru dumneavoastră, dar... 

I-am pus mâna pe umăr.

— Este ceva ce poți face. Chung și Larsen s-au mutat ieri și am nevoie de cineva puternic care să mă ajute să mut muniția din spălătorie înapoi aici. 

M-a privit nedumerit. 

— Heidi și cu mine avem mai mare nevoie de o spălătorie decât de o pivniță pentru vinuri, am mințit eu. 

— Sunt pregătit. 

 Brad nu m-a întrebat dacă sunt îngrijorat cu privire la țeava de canalizare care permitea accesul la muniție, doar a cărat ca un erou cutie după cutie de cartușe, grenade, dinamită și benzină. 

Când am terminat, eram amândoi transpirați și epuizați. Este posibil să fie ceva adevăr în faptul că efortul fizic creează o legătură între bărbați. I-am oferit o bere, dar el a refuzat, a spus că știa că nu prea se găsește și în schimb, mi-a cerut niște apă. M-a făcut să mă gândesc la ceva ce mi-a relatat cândva un psiholog criminalist, că oamenii spuneau că au fost induși în eroare și înșelați de bărbați care își petreceau tot timpul liber ajutându-i pe alții, pentru ca apoi să se dovedească că abuzaseră de copii. Dar copiii nu fuseseră induși în eroare sau înșelați, spunea psihologul criminalist. Partea bună a sufletului acelui bărbat chiar îi ajutase pe acei oameni, prin asta nu dorea să ascundă alte fapte pe care le făcuse. Oamenii nu sunt cu desăvârșire doar buni sau doar răi. Nici Brad nu era. Nici tatăl lui. Și nici eu. 

 Noaptea se așterne pe acoperișul clădirii Lowe, în timp ce elicopterul uriaș, asemănător unui gândac aterizează cu un huruit asurzitor. Noi așteptăm în tăcere și privim cum aerul este învolburat și împletiturile de păr, cravatele și rochiile ies în evidență în jurul nostru. Câțiva stropi din șampania lui Colin mă lovesc în față ca o flegmă și îi simt gustul dulce-amărui când deschid gura. 

Apoi elicopterul atinge pământul, motorul se oprește și elicea se învârte din inerție în timp ce sunetul se transformă într-un guițat care, treptat, își reduce volumul și cadența. 

Colin se uită la mine. Liza și Beth s-au postat lângă el. 

— Ultimul grup, urcați la bord acum! strigă o voce din dreptul ușii elicopterului. 

O duzină de oameni se îndreaptă spre el. 

Colin se îndreaptă de spate și îmi simt ochii înlăcrimați. 

Așa cum făcuseră cu cinci zile în urmă familiile Larsen și Chung, care au strâns puținul pe care îl aveau și au plecat. Larsen folosise banii ca să își cumpere o fermă în sud. Acolo erau autonomi în ceea ce privește mâncarea și mai puțin afectați de colaps decât în oraș. Chung cumpărase un pescador și un far cu o cameră pentru familie. 

Așa cum și ochii lor se umpluseră de lacrimi când Brad a părăsit vila în urmă cu patru zile. 

Ce-i cu aceste lacrimi? Apar pentru că inevitabilul, certitudinea că din acest punct nu mai există cale de întoarcere răscolesc ceva în adâncul sufletului nostru? Indiferent dacă e vorba de o despărțire, o moarte sau despre curgerea nesfârșită a timpului și a evenimentelor și a vieților noastre care se despart?

Îi întind mâna lui Colin. 

— Drum bun, îi spun eu. 

— Mulțumesc.

Colin dă mâna cu mine și mă trage aproape.

— Îți mulțumesc că mi-ai eliberat fiul. 

— Will! strigă Heidi. Iubitule, trebuie să vii.

Stă lângă ușa elicopterului, ținându-l pe Sam de mână. 

— Și îți mulțumesc că mi-ai lăsat mie vila, spune Colin. 

— Eu trebuie să îți mulțumesc pentru bilete. Păcat că nu au fost suficiente pentru noi toți. 

— E corect din partea noastră să rămânem, spune Colin. Sunt sigur că Brad își va găsi drumul înapoi spre noi. Cred că i-ai dat mult de gândit prin modul în care te-ai comportat, Will. Da, cred că ne-ai dat tuturor ceva la care să ne gândim. 

— Will, dragule, ne-au spus că nu mai pot aștepta! 

— Vin! am strigat, privindu-l în ochi pe prietenul meu din copilărie.

Libertatea de a alege și, cu toate acestea, ceva ireversibil. Falsa noastră iluzie de libertate versus ceea ce este deja stabilit ca fiind alegerea pe care o va face creierul, pe baza sumei tuturor informațiilor și preferințelor existente în clipa în care am acționat. Certitudinea că nu aveam să îl mai văd vreodată pe Colin, să îl aud râzând, să îi simt mirosul, căldura strângerii de mână sau îmbrățișarea. Desigur, mă pot înșela, pot spera că mă înșel. Dar, dacă mi-aș cerceta sufletul, mă tem că nici nu sper, nici nu cred că îl voi mai vedea vreodată. Amândoi avem ochii înecați în lacrimi. 

În timp ce elicopterul se ridică de pe acoperiș și virează în aer, mă uit în jos la cele trei persoane care stau pe loc și fac cu mâna, după care mă întorc către Sam, care stă între mine și Heidi, trăgându-mă de braț. 

— Tati, unde mergem? 

Îi arăt cu degetul. 

— Acolo. 

— Ce este acolo? 

— Vestul. 

— Ce este vestul? 

— Viitorul. 

— Ce este viitorul? 

— Este ceea ce va veni în curând. Privește... Îmi țin mâna suspendată în aer, deasupra lui, o las să plutească în jos, ca un fluture, și îl gâdil sub bărbie. Acum este aici! strig în timp ce se zvârcolește și râde cu poftă. Și asta a fost tot! îi spun eu și încetez să îl gâdil. Ridic iar mâna deasupra lui. Dar va mai veni altul, îi spun eu și deja chiuie anticipând chinul. Întâlnesc privirea lui Heidi în timp ce îl gâdil. Are chipul împietrit oarecum, dar zâmbește. Îmi ridic iar mâna. 

— Și asta a fost tot, spun eu fără să îmi iau ochii de la Heidi. Dar va fi mai mult... 

 În locul în care așteptam ca Will Adams să îl elibereze pe Brad Lowe, am găsit un petic de umbră în care să mă adăpostesc de soarele arzător. Într-un final, le aud vocile în spatele zidului. Vesele, degajate, par să fie prieteni. 

— Deci tu ai venit să mă iei, a spus Brad în timp ce poarta vilei se închidea în spatele lui. Credeam că se referă la tatăl meu. 

Câteva clipe a rămas nemișcat, uitându-se la mine și la motocicleta mea. 

— Ai fugit în noaptea aceea, a spus el. 

— Ne dovediseră deja, am răspuns. Fuga era singura opțiune. 

Brad a gustat momentul. A încuviințat. 

— E în regulă. Probabil că aș fi făcut la fel. Mai departe, ce se întâmplă? 

— Asta ne întrebăm și noi. 

— Ce vrei să spui? 

— Tu ești liderul Haos. Ne întrebăm ce planuri ai pentru noi. 

Brad m-a privit pentru o clipă, uimit. 

I-am făcut semn cu capul spre motocicletă. 

— Eu stau în spate, pentru că presupun că vrei să conduci? 

Brad a zâmbit larg. Apoi, m-a luat pe după umeri. 

— Știam că pot avea încredere în tine, Yvonne. Dacă nu ai fi fost lesbiană, ai fi fost iubita mea. Unde mergem? 

— În parcul de distracții. 

Reacția membrilor grupării a fost una de nedumerire când le-am spus că îl voi aduce pe Brad și că, începând din acel moment, el avea să fie șeful. Erau fericiți cu mine, mi-au spus, și nu prea înțelegeau de ce renunțam de bunăvoie la privilegii precum cea mai bună motocicletă și dreptul de a alege prima armele, mâncarea, camera și femeile. 

Dar au făcut după cum i-am rugat și au pictat WELCOME BACK BRAD pe un panou ce atârna deasupra porții când eu și Brad am intrat în micul parc de distracții dezafectat, în care restul găștii pătrunsese prin efracție în ziua precedentă. Am adus două generatoare, opt kilograme de metamfetamină și zece litri de alcool. 

Ca să fiu sinceră, locul era cam înfricoșător pe întuneric, dar după cină am pornit toate luminile, parcul s-a colorat și, în sfârșit, s-a produs puțină zarvă, cu muzica enervant de veselă de la carusel și de la mașinile electrice, bubuituri și urale din ghereta în care băieții împușcau baloane cu puștile cu aer comprimat și chiar și o voce răgușită înregistrată făcând anunțuri din casa bântuită, pe jumătate distrusă de incendiu. Eu și Brad am urcat unul lângă altul pe căluții caruselului. Scârțâind și nesincronizați, căluții coborau și se ridicau în timp ce ne învârteam într-un ritm legănat. Am repetat întrebarea peste sunetele scoase de flașnetă. Ce planuri avea pentru noi? 

Avea ochii injectați și vocea îi era răgușită de la alcool. 

— Îl vom ucide pe nenorocitul ăla de Will Adams și pe restul turmei sale. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că m-a închis, de aia! 

— Nu pentru că l-au ucis pe Herbert? 

Brad a rânjit, a ridicat o sticlă de whisky și a dus-o la gură. 

— Și de asta. Dar nu-l închizi pe Brad Lowe. Nu îi vorbești ca unui mucos. Nu pretinzi că ești o persoană mai bună, că ești... 

El a făcut o grimasă și a gesticulat, dar nu era clar ce anume imită. 

— Sfânt? i-am sugerat. 

— Da. Will Adams vorbește ca un preot, dar este un nenorocit de... 

El a vânturat sticla ca și cum încerca să prindă cuvântul cu ea. 

— Ipocrit? 

— Mda! 

A trebuit să se prindă de căluț ca să nu se dezechilibreze. 

— El și amicii aceia ai lui nu doar că l-au omorât pe Herbert, i-au măcelărit pe tipii trimiși de tata să mă salveze. 

— Vrei să spui că s-au apărat? 

Brad s-a uitat urât la mine și mi-am mușcat limba. 

— Cum îl vei ucide? l-am întrebat. Am înțeles că vila este o fortăreață în toată regula acum. 

— Mda, dar Brad Lowe are soluția... aici.

Și-a atins tâmpla cu gura sticlei. 

— Adică? 

— Câte aruncătoare de grenade antitanc a primit Ragnar de la tatăl meu? Cincizeci? 

— Unul. 

Brad a râs cu poftă și a aruncat sticla goală care s-a spart undeva în beznă. 

— Unul este de ajuns. Tragem printr-o țeavă de canalizare care duce direct în pivnița de vinuri în care țin toată muniția. Și — bum! — toată casa... 

S-a balansat pe căluțul lui în timp ce-mi arăta brațele și obrajii lui umflați. 

Am încuviințat. 

— Cum este, mai exact, dispusă țeava asta? Și ești sigur că merge în linie dreaptă, astfel încât grenada să nu explodeze undeva pe traseu? 

— Vom afla, a spus Brad, dar deja nu mai părea atât de sigur. 

Am oftat. 

— Adică eu să aflu, nu? 

— Poți? 

— Cine face mereu asta, Brad? 

— Tu, Yvonne, a spus el, și de pe caruselul aflat în mișcare i-am simțit respirația duhnind a alcool. Tu rezolvi toate problemele pentru care toate microcreierele de aici sunt inutile. 

— Dă-mi patru zile, am spus. 

— Patru? De ce...? 

— Pentru că el, tipul pe care îl știu la Oficiul de cadastru, se va întoarce abia atunci. Verific dacă scurgerea este dreaptă și locul exact pe unde iese din pământ, ca să nu aruncăm în aer casa greșită. 

— Ce dracului m-aș face fără tine, Yvonne? 

— Ce să spun?! Dar ești sigur că vrei să faci asta? 

Luminile din jurul nostru s-au stins, sunetul flașnetei a devenit tot mai grav, ba chiar plăcut de fals, iar caruselul a încetinit în lumina palidă a lunii. 

— Ce dracului? 

— S-a oprit curentul. Așadar... chiar vrei să îi ucizi? La urma urmei, Adams te-a lăsat să pleci. 

— La dracu’ cu asta, Yvonne, nu înțelegi? Exact asta mă scoate din sărite. Vreau să...

A înghițit în sec. Acum plângea ca un bețiv:

— Vreau ca tata să știe că l-am eliminat pe cel care l-a umilit. Pentru că, deși tata este un nenorocit, îl iubesc. Le iubesc pe mama și pe sora mea, dar pe tata... L-am dezamăgit. 

Căluții noștri s-au oprit de tot, al lui mai jos decât al meu, astfel încât îl priveam de sus. El s-a îndreptat de spate. 

— Dar când voi arunca fortăreața aceea în aer și voi face ceea ce el nu a putut, va vedea în sfârșit ce pot să fac. Înțelegi? 

S-a auzit o bubuitură și apoi urale, luminile și muzica au pornit din nou, caruselul a început să se miște încet, iar Brad s-a înălțat mai sus decât mine. 

În acea noapte, am dormit cu toții în casa bântuită și când m-am trezit și am ieșit la lumina strălucitoare a zilei, Brad a venit lângă mine. Era palid și părea să fie beat. 

— Cred că am vorbit cam mult ieri noapte, a spus el aruncând cu pietre în căluții caruselului. Putem da uitării? 

— Chestia cu aruncatul familiei Adams în aer? Sigur.

Mă simțeam ușurată. 

— Nu asta. Prostiile despre tatăl meu. Dă-le uitării. Este un ordin. Găsește canalizarea. 

În sfârșit, eu și motocicleta mea suntem în afara orașului, pe autostrada pustie. Asfaltul absoarbe toată lumina, a mea și a lunii. Trec pe lângă caroseria arsă a mașinii, care zace acolo de câteva săptămâni. Au trecut mai multe zile până când cineva a înlăturat cadavrul ars aflat la volan. Nu știu finalul cărei povești a fost, dar, desigur, cineva golise de mult rezervorul.

Trecuseră patru zile de când mă rugase Brad să găsesc conducta de canalizare a vilei și în noaptea aceasta am reușit. 

Acul indicator al combustibilului este lipit de marginea din stânga, și el și-a terminat povestea, doar așteaptă ca și motorul să își dea seama de asta. Iată sondele. Încetinesc. Deasupra mea aud un elicopter, mă uit în sus și văd pe cer o lumină care se mișcă spre exterior, în direcția golfului. Cu mult înainte să ajung la abator, aud muzica. Petrecerea — încă o petrecere — este în toi. 

Virez spre partea din față a halei și îi văd pe gemeni sprijinindu-l pe Eric, tipul care îmi luase pușca. Eric e beat, se clatină, dar ține bine aruncătorul de grenade pe umăr. Se pare că ținta este o rulotă ruginită aflată la vreo o sută de metri. 

Intru încet cu motocicleta în hală. Cântecul care răsună din nenorocita de boxă este din nou „We Are The Champions“, Dumnezeule, îl urăsc! Unii stau la masa lungă și cântă, alții dansează nestăviliți pe sub cârligele de agățat carnea. 

Brad stă singur în capătul mesei, cu picioarele pe un scaun și cu o țigară de canabis în mână. Mă privește nerăbdător. Nu mă grăbesc. Las motocicleta jos și mă scutur pe pantaloni în zona pulpelor.

— Ai întârziat, spune Brad când mă așez lângă el. 

— Au fost câteva obstacole pe drum, îi răspund, gândindu-mă la ce am simțit când l-am călcat cu motocicleta pe tipul întins pe banda cu țepi. Ai văzut că gemenii și Eric...

Îi fac semn cu capul spre ieșire. 

— Le-am dat voie. Așadar? 

— Am obținut schițele de la prietenul meu de la Cadastru. Deschid fermoarul gecii de piele și îi arăt hârtiile pe care le luasem de la Will Adams când mă dusesem la vilă, îmi dăduse mitraliera și acceptasem ce îmi cerea la schimb. Conducta de canalizare merge în linie dreaptă până la casă, trebuie doar să introduci aruncătorul și să tragi. Acum am urcat pe deal și am găsit gura pe pantă. Este dificil, așa că trebuie să ne cățărăm puțin, dar putem ajunge la ea și putem pleca fără să fim văzuți. 

— Perfect! râde Brad. Așadar, ce crezi? 

— Despre ce? 

— Dacă să o facem sau nu. 

Ridic din umeri. Adams a fost foarte ferm când mi-a spus că nu trebuie sub nicio formă să îl influențez sau să îl manipulez pe Brad, trebuia să mă asigur că ambele opțiuni sunt pe masă, că este o alegere reală și liberă. Sau, așa cum a spus el: pe atât de liberă pe cât putem alege ca persoane ce suntem în această etapă a vieții. Ideea e ca Brad să-și fie propria pedeapsă sau propria salvare. 

— Tu decizi, răspund eu. 

— Știm asta, dar poate ai auzit că trăsătura esențială a liderilor buni este aceea că solicită sfaturi. Apoi, desigur, pot alege să nu le dea curs. 

— Nu pot să îți dau niciun sfat când Haos nu are nimic de câștigat sau de pierdut. În această chestiune, trebuie să îți urmezi propria inimă și rațiune, Brad. 

Brad pare enervat. 

— Bine. Mă hotărâsem deja să o fac, voiam doar să îți ascult părerea. 

De afară se aude o explozie și înăuntru se lasă liniștea, se pare că până și tipul cu Champions tace pentru câteva clipe. Flăcările luminează ferestrele și aud uralele lui Eric și ale gemenilor. 

— Mă gândeam să fie în zori, spune Brad. Ce părere ai de asta? 

— Dimineața pare să sune bine. 

— Dar toată lumea știe că atacurile au loc în zori. Nu crezi că vor fi mai pregătiți? 

— Se poate. 

— Dar tot crezi că este mai bine în zori? 

— Mereu este mai bine în zori. 

Brad încuviințează. Se uită la mine o vreme, după care se ridică și strigă. 

— Haos, petrecerea s-a terminat! Puneți dopurile la sticle și goliți paharele! Pornim la drum cu o oră înainte de răsărit!

I se răspunde cu urale din partea unui grup entuziast. Urale care se transformă gradual într-un plin de tact „Brad! Brad!“

El zâmbește larg și își întinde brațele în aer, cu un gest care ar putea să însemne că le cere să înceteze, dar și că le primește tributul. Pare fericit, da, foarte fericit. Avea să fie ultima dată când îl vedeam așa. 

 Mă trezesc. Aud respirația echilibrată a lui Heidi și Sam în timp ce ei dorm. În cabină este încă întuneric, dar observ o nuanță de gri la marginea draperiei. Faptul că am primit o cabină pe punte, spațioasă și cu trei paturi, în baza biletelor lui Colin Lowe nu m-a surprins, însă Heidi a plâns de bucurie. Mă uit la ceas. Curând, soarele se va înălța la orizont. 

Heidi se apropie de mine. 

— Ce s-a întâmplat? șoptește ea somnoroasă. 

— Tocmai am visat ceva. 

— Ce? 

— Nu îmi amintesc, o mint eu. 

Am visat că stăteam lângă un Brad care râdea și o Yvonne serioasă, care se uita cu ochii mari la vila pârjolită. Brad a râs și mai tare când a auzit țipetele și a văzut trei siluete cuprinse de flăcări ieșind alergând în grădină spre noi, spre pantă. 

— Să arzi în iad, Adams! jubila Brad. 

M-am întors spre el și l-am întrebat dacă nu vedea cine ardea, însă Brad nu mă putea vedea, nici auzi. Siluetele cuprinse de flăcări s-au apropiat și mai mult, cea mai mare le ține pe cele mai mici aproape și acum au căzut în genunchi, în fața noastră. 

— Brad, a spus silueta mai mare. Arzi cu noi. Arzi cu noi. 

Și l-am văzut pe Brad făcând ochii mari, oprindu-se din râs, rămânând gură-cască. S-a întors spre mine și acum mă putea vedea. 

— Tu, a spus el. Tu ai făcut asta! 

— Nu, i-am răspuns. Doar ți-am dat de ales. Tu ai ales să îi arunci în aer. 

Brad a alergat înainte, a căzut în genunchi și i-a îmbrățișat pe cei trei, de parcă ar fi vrut să fie și el cuprins de vâlvătaie. Dar era prea târziu, cei trei, carbonizați și făcuți scrum, i s-au dezintegrat în brațe. Brad se holba la cenușa de pe pământ. Și-a îngropat mâinile în ea și a urlat cuprins de o reală agonie, în timp ce vântul spulbera cenușa, încetul cu încetul. 

— Dar îți mai amintești dacă a fost un vis frumos? mă întreabă Heidi. 

Încerc să îmi dau seama. 

— Nu, îi răspund eu și acum chiar spun adevărul. Nu știu. Vino... 

Ieșim pe punte. Îl duc pe Sam în brațe, încă dormind. Totul este gri și totul este ocean sau cer, nu se zărește niciun petic de pământ și nimic la orizont. Viața unicelulară, probabil că așa a început totul. Dar apoi soarele se ițește la orizont. Ca prin magie, lucrurile prind contur și culoare și un nou univers se înfățișează privirii noastre. 

— Primul nostru răsărit de soare, șoptesc eu. 

— Primul nostru răsărit de soare, repetă Heidi.