Pentru Catherine și Rachel, cu dragoste.

Introducere

Fiecare familie are o poveste. O poveste despre iubire și pierdere, bucurie și durere.

Povestea familiei în care m-am născut a fost una despre multiple privilegii și traume. Dar în familia mea nu se spuneau povești. Nu există o istorisire sau o înțelegere a trecutului nostru, a prezentului sau a modului în care situațiile dificile au fost depășite în familia mea. Părinții mei erau tineri când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Tatăl meu a luptat în Marină, iar mama a trebuit să aibă grijă de fermă în absența lui. Dar altul a fost motivul suferinței lor. Părinții și cei doi frați ai mamei au murit subit până ca ea să împlinească 25 de ani. Tatăl și fratele tatălui meu au murit și ei, tot pe neașteptate, când tata era încă tânăr. Tații lor luptaseră în Primul Război Mondial.

La fel ca majoritatea celor care au trăit în vremurile acelea, lucru pe care generația mea de baby-boomeri1 îl poate confirma, părinții mei au răspuns nevoii de a supraviețui și de a avea copii. Tenacitatea, îndârjirea și curajul lor au fost admirabile. Soluția lor pentru supraviețuire, singura de altfel care le era la îndemână, a fost să uite și să meargă mai departe. Ei au trăit după zicala „ce nu știi nu te poate răni“. Să păstrezi aparențele, să îți ascunzi vulnerabilitățile și să nu lași emoțiile să te trădeze au fost formulele magice ale copilăriei mele, ale generației mele, de fapt. Dar chiar și atunci când nu este la vedere — sau poate mai ales atunci când nu este la vedere — urma pe care iubirea și pierderea o lasă în interiorul nostru devine tot mai adâncă. Și chiar dacă nu este întotdeauna lesne de observat, este complicată, încurcată, dureroasă.

De cele mai multe ori însă nu recunoaștem faptul că în astfel de comportamente se regăsește o traumă moștenită de la generațiile din urmă. Trauma nu are limbaj. Trauma nu are conceptul de timp. Ea există în corpul nostru, unde așteaptă momentul potrivit, gata să izbucnească la multe decenii după ce primul eveniment traumatic a avut loc. Ea nu lasă loc prelucrării emoțiilor. Pentru mine a însemnat că multe bucăți din puzzle lipseau. Îmi amintesc cum mă uitam la fotografii alb-negru cu bunicii, mătușile și unchii mei decedați, examinându-le în căutarea unor indicii, pentru că nu știam mai nimic despre ei. Anul acesta am văzut pentru prima dată o fotografie a bunicului din partea mamei. Atâtea secrete și atât de multe lucruri au rămas nespuse, încât acum mă uit la părinții mei și mă întreb: Ce știau ei? La ce se gândeau pe atunci? Știau ce simțeau? Au discutat vreodată în cuplu despre lucrurile care contau pentru ei? Și acele secrete și le-au spus sau nu unul altuia? În preajma mea cu siguranță nu au spus nimic.

În mod constant observam și ascultam, eram în căutare de indicii. S-a dovedit că acesta a fost modul perfect de a forma un psihoterapeut: eram întotdeauna curioasă, ascultând cu atenție, interesată în mod deosebit de ce se întâmpla în spatele aparențelor, ca un detectiv care caută urme de pași.

Părinții mei au murit. În timp ce scriam această carte, dragostea și înțelegerea mea pentru ei s-au transformat și au crescut. Ei continuă să trăiască în mine, modelându-mă și influențându-mă continuu, așa cum fac toate relațiile noastre fundamentale. Le sunt extrem de recunoscătoare. De la ei am învățat o mulțime de abilități esențiale, moduri de a fi și de a mă comporta, care acum îmi sunt de mare ajutor. Beneficiez și acum de oportunitățile imense pe care mi le-au oferit.

Am ales să scriu această carte despre familii, p­entru că atenția fiecăruia dintre pacienții mei s-a îndreptat întotdeauna asupra propriilor familii. Și-au dorit să afle de ce au conflicte cu rudele sau de ce îi iubesc și să descifreze întregul spectru de emoții care apar în relațiile dintre ei. Eu nu sunt cu nimic diferită de pacienții mei. La rândul meu, am petrecut mult timp în terapie, explorându-mi străbunii și familia de acum, încercând să găsesc un sens în istoria lor.

Familiile și rolurile lor astăzi

Expresia „familie nucleară“, adică doi părinți căsătoriți și copiii lor, nu mai descrie pe deplin cele 19 milioane de familii care trăiesc în Regatul Unit. Familiile au acum multe forme: familii monoparentale, familii de același sex, familii adoptive, familii extinse, familii poliamoroase, familii mixte, familii fără copii și familii formate din prieteni între care nu există relații de rudenie.

În trecut, creșterea copiilor reprezenta scopul și funcția principală a unei familii. La nivel social însă a avut loc o schimbare semnificativă, în sensul că tot mai multe mame lucrează și se nasc tot mai puțini copii. Întrucât trăim mai mult, creșterea copiilor ocupă doar jumătate din viața noastră de adult. Prin urmare, acum trăim ca adulți în propria familie mult mai mult decât am fi făcut-o în trecut, purtând cu noi povara sau privilegiul acestui statut. Fiecare persoană care trăiește în oricare dintre aceste diverse forme de familie va avea un răspuns propriu și unic la ele, care va fi influențat de genetica, mediul și experiența sa.

Am vrut să privesc în interiorul unora dintre aceste familii ca să le aflu istoria și să pun întrebări: Ce anume face ca unele familii să prospere în ciuda obstacolelor uriașe, iar altele să se destrame? Ce indicii anunță dizolvarea unei familii? De ce ne exasperează familiile noastre?

Această carte își propune să exploreze aceste întrebări și să ajute la înțelegerea lor profundă. Nu este o carte despre cum să creștem familii perfecte. Ele nu există. Familiile funcționează după un întreg spectru de disfuncționalități și factori de stres interni și externi. În schimb, această carte spune povestea a opt familii care se confruntă cu propriile provocări, pe care le-am urmărit de-a lungul mai multor generații. Adesea subestimăm nivelul de influență a unei generații asupra următoarei. Factorii de stres nerezolvați se pot transmite mai departe și pot intensifica presiunile cotidiene pentru generația următoare.

Familiile sunt într-o continuă schimbare, motiv pentru care sunt atât de complicate și încurcate. În timp ce generația mai în vârstă se confruntă cu bătrânețea, copiii acestora, deveniți acum adulți, se confruntă la rândul lor cu plecarea de acasă a propriilor copii, care își încep viața de adult și învață să se adapteze la ea. În zilele noastre, nu mai sunt valabile cele patru etape, considerate odată ciclul normativ al vieții de familie: întemeierea familiei (căsătoria), extensia (apariția copiilor), contracția (plecarea copiilor de acasă) și dizolvarea acesteia (moartea partenerului). Relațiile se încheie adesea prin divorț, copiii aleg să nu mai plece de acasă sau să se întoarcă după câțiva ani, iar unele familii nu au copii deloc. Vom vedea din povestirile care urmează că, uneori, familiile trebuie să funcționeze ca un întreg, iar alteori să își ofere spațiu. Acest dans — plecarea și întoarcerea acasă, încercarea de a păstra armonia, oferind în același timp și un spațiu pentru neînțelegeri — este elementul care asigură stabilitatea familiei.

Motivul pentru care familiile mă fascinează este unul foarte simplu: familiile contează. Familia are cea mai importantă influență asupra vieții și dezvoltării copiilor. Ei poartă în suflet iubirea trainică a familiei până la maturitate, o iubire care le consolidează starea de bine emoțională, fizică și spirituală, asigurându-le în felul acesta o viață fericită, sănătoasă și bogată. În cel mai bun caz, familia este acel loc care ne oferă siguranța pentru a fi noi înșine și a fi iubiți și înțeleși profund, cu toate slăbiciunile și defectele noastre. În mod ideal, este un loc în care originile evoluției noastre sunt pe deplin cunoscute, iar climatul în care am crescut este recunoscut.

În centrul stării de bine a fiecăruia dintre noi se află relația. Calitatea vieții noastre depinde de calitatea relațiilor noastre. Inspirată de teoria atașamentului formulată de John Bowlby, consider că tot ce ține de acest concept al „relaționării“ își are originea în familie. Acolo se află nucleul modului în care învățăm să ne raportăm unii la alții și să gestionăm emoțiile din fiecare aspect al vieții noastre — propria persoană, dragostea, prietenia, munca —, precum și din cadrul familiei. Baza convingerilor și valorilor noastre este întipărită în interiorul nostru prin intermediul familiei, indiferent dacă urmăm cerințele funcționale ale sistemului familial sau ne răzvrătim împotriva lor. Cel mai important este faptul că ne dobândim sentimentul propriei noastre valori în cadrul familiei noastre: ajungem în mod natural să credem sau, dimpotrivă, să nu credem că suntem valoroși.

Atunci când sunt „suficient de bune“, așa cum le-a numit Donald Winnicott, eminentul pediatru și psihanalist, familiile formează fundamentul vieții noastre și ne ajută să ne menținem echilibrul și stabilitatea emoțională atunci când ne confruntăm cu vicisitudinile vieții. Putem apela la o familie care funcționează armonios ori de câte ori întâmpinăm dificultăți. Atunci când lumea exterioară pare fracturată și alienantă, căminul și familia sunt un refugiu unde ne putem vindeca și unde ne putem reface forțele.

Cu toții purtăm amprenta genetică a familiei noastre, ea face parte din noi, din amintirile noastre și inconștientul nostru. Nu o putem părăsi niciodată, așa cum putem părăsi un partener sau o relație de prietenie.

Familiile excepționale sunt familii obișnuite

Familiile despre care scriu sunt deopotrivă excepționale și obișnuite.