Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Andreea Tudorică

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: ©Viktoryia Vinnikava/EyeEm

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Cristina Teodorescu

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Lost Man

Autor: Jane Harper

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1566-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-1923-3

Prolog

De sus și de la distanță, urmele lăsate în țărână formau un cerc strâns. Un cerc departe de a fi perfect, cu conturul deformat, când gros, când subțire, când întrerupt pe alocuri. Și care nu era gol.

În mijloc se afla o piatră de mormânt, șlefuită fin de asaltul a o sută de ani de nisip, vânt și soare. Piatra avea cam un metru înălțime și se menținea încă perfect dreaptă. Era orientată cu fața spre vest, către deșert, ceea ce era un lucru neobișnuit prin partea locului. Vestul nu era decât rareori prima opțiune a cuiva.

Numele bărbatului îngropat sub ea dispăruse de multă vreme, iar locul era cunoscut de către localnici — cei șaizeci și cinci, împreună cu suta de mii de capete de vite ale lor — drept mormântul păstorului. Bucata aceea de pământ nu fusese niciodată cimitir; păstorul fusese îngropat în locul în care murise și, de peste un secol încoace, nu i se alăturase nimeni.

Dacă cineva ar fi mângâiat piatra tocită, ar fi putut descoperi printre adâncituri un fragment din data morții. Un unu și un opt, poate și un nouă — 1890 și ceva. Mai erau vizibile doar patru cuvinte. Fuseseră cioplite mai jos, ferite de intemperii. Sau poate că fuseseră cioplite mai adânc, de la bun început; poate că cineva crezuse mesajul mai important decât omul. Cuvintele erau:

care a rătăcit calea

Luni întregi se scurgeau, poate chiar și un an, fără ca cineva să treacă pe acolo, cu atât mai puțin să se oprească pentru a citi inscripția estompată sau să privească spre vest, în soarele după-amiezii. Nici vitele nu zăboveau pe aici. Pământul era crăpat și nisipos timp de unsprezece luni pe an și inundat de șuvoaie mâloase în luna rămasă. Vitele preferau să meargă spre nord, unde iarba era mai bună și copacii ofereau umbră.

Așa că mormântul rămânea cel mai adesea singur, lângă un gard de sârmă îngust, care mărginea la dreapta vreo doisprezece kilometri de drum, iar la stânga câteva sute de deșert, atât de întins și pustiu, încât, la orizont, puteai vedea conturul curb al Pământului. Era ținutul mirajelor, cu licărul câtorva copăcei la mare depărtare plutind peste lacuri inexistente.

Exista o singură gospodărie undeva către nordul gardului și alta către sud. Vecinul, la trei ore distanță. Drumul către est era imposibil de văzut de la mormânt. Și, oricum, era mult spus drum. Puteau trece și zile până când liniștea acelei fâșii de pământ, bătătorită și lată, să fie tulburată de vreun vehicul.

Drumul ducea până la Balamara, un orășel cu o singură stradă, ai cărui puțini locuitori ar fi putut încăpea într-o cameră dacă i-ar fi adunat cineva. La o mie cinci sute de kilometri distanță, se aflau Brisbane și coasta.

De câteva ori pe an, în anumite zile, un elicopter trecea pe deasupra mormântului păstorului agitând praful și țărâna. Piloții lucrau pământul din aer, folosind zgomotele și mișcarea pentru a mâna vitele pe distanțe demne de mărimea unor țări europene mai mici. Însă acum, cerul se întindea gol cât vedeai cu ochii.

Mai târziu — prea târziu —, un elicopter avea să zboare pe acolo, încet și cât de jos se putea. Pilotul avea să observe mai întâi mașina, mai exact metalul fierbinte sclipind. Apoi avea să-i atragă atenția mormântul, aflat la ceva distanță, dar asta doar pentru că se tot învârtea prin jur, în căutarea unui loc potrivit pentru aterizare.

Pilotul nu avea să observe cercul făcut în țărână. Doar crâmpeiul de material albastru pe fondul roșu al solului avea să îi sară în ochi. O cămașă de lucru, cu nasturii desfăcuți și aproape scoasă. În ultimele zile, la amiază se atinseseră și patruzeci și cinci de grade. Pielea arsă de soare crăpase deja.

Mai târziu, cei veniți la fața locului aveau să observe urmele mai groase sau mai subțiri din țărână și să se uite în depărtare, încercând să nu se gândească la felul în care fuseseră făcute urmele acelea.

Piatra de mormânt arunca o umbră micuță. Era singura umbră din raza vizuală, neagră și alunecoasă, ce creștea și se micșora mergând în cerc precum un ceas solar. Bărbatul se târâse o vreme, apoi se mai trăsese cu greu către umbra firavă, cu trupul contorsionat în forme disperate, lovind și zgâriind pământul în timp ce frica și setea puneau stăpânire pe el.

Avusese un scurt răgaz, pe timpul nopții, înainte ca soarele să răsară iar și rotația îngrozitoare să o ia de la capăt. A doua zi, nu mai rezistase mult după ce soarele începuse să urce mai sus pe cer. Deși se luptase. Urmărise umbra până când chiar nu mai putuse.

Cercul din țărână era incomplet, mai puțin decât o rotație completă. Mai puțin de douăzeci și patru de ore. Și apoi, într-un sfârșit, păstorul a căpătat un companion, iar pământul continuase să se învârtă și umbra să se miște singură, în timp ce bărbatul zăcea în mijlocul unui mormânt prăfuit, sub soarele neiertător.

Capitolul 1

Nathan Bring nu vedea nimic. Apoi a văzut totul brusc.

Urcase dâmbul abrupt cu mâinile încleștate pe volan, de vreme ce terenul accidentat încerca să-i fure controlul mașinii, și deodată totul era chiar acolo. În fața lui. Vizibilă, deși încă la kilometri distanță, oferindu-i răgazul de a descoperi ceea ce vedea, pe măsură ce i se dezvăluia înainte. A aruncat o privire către scaunul pasagerului.

„Nu te uita“, a fost tentat să spună, dar a renunțat. Nu avea niciun sens. Priveliștea îi lua ochii.

Și totuși, a oprit mașina mai departe de gard decât ar fi avut nevoie. A tras frâna de mână, dar a lăsat motorul pornit și, în același timp, și aerul condiționat. Ambele au protestat scâncind față de căldura de decembrie din Queensland.

— Stai în mașină, a spus el.

— Dar…

Nathan a trântit ușa înainte să audă continuarea. S-a dus către gard, a dat la o parte firele de sârmă de deasupra, s-a cățărat și a sărit, trecând de pe partea sa în cea a fraților săi.

Lângă mormântul păstorului era parcată o mașină de teren, tot cu motorul și aerul condiționat pornite. Cel mai probabil, aerul condiționat era la maximum. Nathan s-a desprins de gard în același moment în care portiera șoferului s-a deschis și fratele său mai mic a ieșit din mașină.

— Sal’tare, a zis Bub, când Nathan s-a apropiat suficient cât să îl audă.

— Sal’tare.

S-au întâlnit lângă mormânt. Nathan era conștient că, la un moment dat, va trebui să privească și în jos. A amânat momentul și a zis:

— Când ai…

A auzit mișcare în spatele său și s-a întors.

— Hei! Stai naibii în mașină!

Trebuia să strige ca să poată fi auzit, însă vocea îi sunase mai aspră decât intenționase.

— Stai în mașină, a încercat el din nou.

Nu a sunat mult mai bine, dar măcar fiu-său l-a ascultat de data asta.

— Am uitat că Xander era la tine, a zis Bub.

— Mda.

Nathan a așteptat să se închidă bine portiera. Îl putea vedea pe Xander prin parbriz; în zilele noastre, la șaisprezece ani ești mai degrabă bărbat decât băiat. S-a întors înapoi către fratele lui. Către cel care stătea în picioare în fața sa, adică. Pentru că al treilea frate, mijlociul Cameron Bright, zăcea la picioarele lor, lângă piatra de mormânt. Bine măcar că fusese acoperit cu o prelată decolorată.

Nathan a mai încercat o dată:

— De când ești aici?

Bub s-a gândit puțin, așa cum obișnuia deseori, înainte să răspundă. Borul pălăriei îi umbrea privirea, iar cuvintele i-au ieșit de pe gură cu o fracțiune de secundă mai lent decât ritmul normal de vorbire:

— De aseară, puțin înainte să se întunece.

— Nu vine și unchiul Harry?

Altă fracțiune de secundă întârziată, apoi o clătinare din cap.

— Unde e? Acasă cu mama?

— Și cu Ilse, și cu fetele, a zis Bub. El s-a oferit, dar i-am zis că erai deja pe drum.

— Cred că e mai bine că stă cineva cu mama acum. Tu ai probleme?

Nathan s-a uitat în sfârșit către grămada de la picioarele lui. Era ceva ce atrăgea cu siguranță amatorii de hoituri.

— La dingo te referi?

— Da, frate.

Bineînțeles. La ce altceva s-ar fi putut referi? Nu prea erau multe opțiuni prin zonă.

— A trebuit să trag de vreo două ori cu pușca, a răspuns Bub scărpinându-se pe gât și dându-i astfel ocazia lui Nathan să vadă o bucată din steaua de vest a tatuajului său cu Crucea Sudului. Dar a fost în regulă.

— Bine, atunci.

Nathan simțea obișnuita frustrare care apărea când vorbea cu Bub. I-a trecut prin minte că i-ar fi plăcut să fie Cameron acolo, să liniștească apele, iar realitatea l-a înjunghiat crudă pe sub coaste. S-a forțat să tragă o gură mare de aer, un aer cald, care i-a umplut gâtul și plămânii. Era greu pentru toată lumea.

Bub avea ochii roșii și era neras, cu fața împietrită din cauza șocului, s-a gândit Nathan. Semănau puțin, însă nu prea mult. Cu Cameron între ei, relația lor frățească devenea evidentă. Fratele lor umplea distanța dintre ei nu doar în felul acesta. Bub arăta obosit și, ca mai mereu în ultima vreme, mai bătrân decât și-l amintea Nathan. Erau doisprezece ani diferență între ei și totuși Nathan încă se simțea surprins uneori că își vede fratele apropiindu-se de treizeci de ani, și nu tot în scutece, ca pe vremuri.

Nathan a îngenuncheat lângă prelată. Era decolorată de vreme și prinsă bine în câteva locuri, ca un cearșaf de pat.

— Te-ai uitat?

— Nu. Mi s-a spus să nu ating nimic.

Nathan nu l-a crezut. Poate din cauza tonului folosit, poate pentru că prelata nu era așezată cum trebuie la unul dintre capete. S-a convins după zgomotul pe care Bub l-a scos când a întins mâna către prelată:

— Nu face asta, Nate! Nu e bine.

Bub nu se pricepuse niciodată să mintă. Nathan și-a tras înapoi mâna și s-a ridicat în picioare:

— Ce i s-a întâmplat?

— Nu știu. Doar ce au spus la radio.

— Mda, am cam ratat ce au spus.

Nathan nu s-a uitat în ochii lui Bub.